Intalniri reale cu fete virtuale

Saptamana trecuta am inaugurat seria de intalniri cu mamicile blogosferice. Joi m-am vazut cu Mamicadebaietel si Vladut, iar vineri cu Zu, plus bebe Zu.

Intalnirile astea au venit exact dupa ce eu ma laudasem cu o Degetzica-exemplu al unui Zen personal rasfrant in modul cel mai fericit asupra unui Zen bebelusesc. Nu prea a fost sa fie! Eu m-am bucurat ca le-am cunoscut (pe Mamicadebaietel) si revazut (pe Zu), dar ele nu stiu ce au spus.

Cu Mamicadebaietel ne-am vazut la jet d'eau din IOR. Desi Firefox-ul ma anuntase cu doua zile inainte ca in ziua cu pricina vom avea un soare si un nor si 14 grade, nu a fost chiar asa: a fost innorat, iar termometrul s-a oprit undeva la 10 grade, nici vorba de 14.

Mamicadebaietel inghetase citind o carte pe banca, iar mainile mele rosii strangeau cu putere manerele caruciorului, doar-doar o veni vreo farama de caldura de acolo. Parcul, evident, pustiu de copii, doar pensionarii isi aruncau cate o vorba din banca in banca.

Si ne-am plimbat. In dreapta, in stanga, in sus, in jos. Vladut dormea exemplar in carucior, Degetzica a dormit putin si tocmai cand prognozam ca va dormi cel putin 2 ore incheiate s-a trezit si s-a dat putin in spectacol. Spectacol din ala cu lacrimi de crocodil in distress. Am luat-o in brate, am linistit-o, am plimbat-o, i-am aratat "musafirii" nostri, a tacut. Am pus-o in carucior, a reinceput. Am incercat sa-i abat atentia cu Plimbarea insorita, nu a tinut decat 1 minut. Am incercat suzeta, nu a avut nici asta prea mare succes. Iarasi am luat-o in brate, a atipit, cum am pus-o jos s-a trezit. Mamicadebaietel a laudat-o pentru perseverenta. Pe malul lacului copila a adormit. Liniste, in sfarsit! In tot timpul asta, Vladut a dormit bustean. Ne-am despartit, aveam de hranit copii si am vrut sa facem asta la caldura.

Vineri m-am vazut cu Zu. Ziua se anuntase frumoasa, de data asta Firefox-ul nu mai daduse rateuri. Dupa nenumarate scheme tactice si strategii de abordat intalnirea ne-am hotarat la una. Nu a mers chiar unsa, au aparut tot felul de dificultati pe parcurs: ore de masa ce nu s-au suprapus, magazine ce mi-au aparut in cale, vanatoare de incaltari pierdute de bebe Zu. Zu mi-a aratat cartierul ei, cu case vechi, unele in paragina, unele renovate. Mi-a placut, dar prea mult mers pe strada (trotuarele erau si aici ocupate ori de masini parcate, ori de schele) si pandit masinile sa nu ne calce pe bombeu.

Pe drum concertul dat de o Degetzica ce s-a trezit in urlete a fost asa de impresionant, incat singurul ei spectator, bebe Zu, a lasat buza si a inceput sa scartaie. Zu zice ca plangea, dar daca asa plange bebe Zu vreau si eu 10 ca el. Ne-am intors la "baza" unde bebe Zu a ras exemplar un biberon de iaurt cu biscuiti si a fost pus la culcare. Degetzica si-a continuat concertul tipand ascutit si aratand ca nu-i place nimic. Zu a invitat-o la dans, ea, ca o domnisoara bine crescuta, nu a refuzat-o, dar totul pana la un punct, cand nici macar slow-ul perfect executat de Zu nu a mai miscat-o.

Degetzica a fost hipnotizata de TV-ul lui Zu, desenele de la Bebe TV fiind muuuult mai atractive decat Omida vorbitoare-in-propozitii-(ne)inspirate a lui bebe Zu. Printre plansetele copilei, Zu pe fotoliu si eu pe canapea incercam sa avem un pic de adult-time si sa mai schimbam o vorba, o reteta, un sfat. Zu, ca de obicei, moderata si inspirata, o placere s-o asculti, pacat ca vorbele ei erau bruiate.

Pentru ca Degetzica nu a invatat inca sa coboare pe o franghie atarnata de pervaz, a trebuit sa plecam pe unde si intrasem. Mare greseala pentru ca asta presupunea apropierea de camera lui bebe Zu cu o Degetzica cu decibelii la maxim. Rezultatul: bebe Zu s-a trezit intr-un urlet! Am iesit repede pe usa, cu copila fara haina si caciula, teribil de vinovata pentru stresul provocat lui bebe Zu in ziua aia. Si eu care, in inocenta mea, credeam ca se vor juca impreuna!

Pentru ca este o doamna, Zu a ramas zambitoare in toata aceasta dupa-amiaza si a repetat mereu ca ma (ne) intelege. Mie imi este teama insa ca Zu nu ne va mai invita niciodata sa-i vizitam cartierul elegant si central. Off, ramanem niste marginasi, izolati la periferie!

Cea mai frumoasa urare se opune angajatelor Enel

Ieri am fost sa platesc factura la Electrica. Pentru ca atunci cand vine doamna sa incaseze facturile nu sunt acasa nici macar persoanele care in mod normal stau acasa toata ziua (aka mamele cu copii mici). Adica intre 2 si 4 pm. Sa nu-mi spuneti ca se poate plati prin on-line banking ca stiu asta. Ei nu cred ca stiu: penultima data am asteptat 3 luni sa nu-mi mai apara restanta pe factura, iar ultima data doar 2 luni. Asa ca m-am dus personal, cu copila din dotare dupa mine.

Oficiul nr. 4 al Electrica, acum Enel, este la capatul a 25 trepte. Rampa nu este, lift nici atat. Planul meu era sa astept pe cineva care urca sa plateasca, sa-i dau factura si banii si sa-l astept apoi sa-mi dea chitanta. Dupa ce am stat 5 minute in hol si nu a mai venit nimeni, o doamna s-a indurat de mine si m-a ajutat sa cocot carutul pana in imparatia luminii. Si ce fericire ma cuprinse cand am vazut ca nu era aglomerat! Asa de tare m-am bucurat ca m-am repezit la un ghiseu la care nu era nimeni. Si am asteptat. Doamna numara banii in teancuri de cate o suta. Si nu se grabea. Cand nu numara (cu degetele si limba din dotare) mesterea niste banderole pentru teancuri. Din niste foi impaturite si capsate. Dupa al treilea teanc, vazand ca nu a ridicat nici macar o data ochii spre mine macar sa-mi spuna sa pier din fata ei, apuc taurul de coarne si o intreb suav daca lucreaza si dansa cu clientii sau ghiseul este inchis. Si ea ce face, drept raspuns la intrebarea mea?

-Dar asteptati, nu vedeti ca am treaba? ma repede acru.
- Dumneavoastra aveti treaba si eu am un copil langa mine si nu-mi permit sa astept!
- Dar ce, v-am pus eu sa veniti cu copilul dupa dumneavoastra? aud, parca necrezandu-mi urechilor.
- Poftim? Puteti repeta, va rog, ce ati spus? intreb cu o voce ca lama unui cutit nou, bine ascutit.
- Nimic, nu am spus nimic, bate in retragere, simtind metalul rece din vocea mea.

La ghiseul vecin o alta functionara tipa la un batranel care nu intelegea cum este cu estimatul si cu regularizarea:

-De 9 ani se intampla la fel: estimam doua luni si a treia regularizam. De 9 ani! N-ati invatat nici macar atata lucru! De 9 ani! Nu stiu unde va e capul! De 9 ani!

De aici, totul a decurs relativ normal. Nu am cerut escalation pentru ca starea mea Zen a avut grija de asta si in plus, nu a avut curaj sa repete ce tocmai spusese. Am trimis insa o reclamatie prin e-mail si am cerut si o solutie pentru a urca cele 25 trepte cu caruciorul si copilul aferent.

In drum spre casa sunt oprita pe strada de un batranel simpatic si cochet care ma intreaba ce-am in carucior: "un student sau o studenta?". "O studenta", ii spun si-l las sa arunce o privire in caruciorul blindat pana la copertina. Si el imi face cea mai frumoasa urare ever: "Sa va traiasca si sa jucati la nunta ei!" Asa sa fie! Daca nu mor de inima rea pana atunci din pricina functionarelor de la Enel!

Vorbele care m-au ridicat de jos

La a doua intalnire a Mafiei Mamicilor am mers cu o Degetzica de aproape 3 saptamani si cu Printzul Consort. Degetzica de 3 saptamani era la prima ei criza serioasa de colici si plangea neconsolata, cu lacrimi amare de crocodil. Rochita i se lipise de corpusorul transpirat, se incovriga cu disperare si se agata de mine ca de ultima speranta. Eu? Disperata, normal! Disperata de disperarea copilei, disperata ca starea mea Zen din timpul sarcinii nu daduse nastere la un copil Zen, disperata ca speranta ca Degetzica nu va avea colici se dusese pe apa sambetei.

Si atunci Ada mi-a spus ceva ce mi-am repetat si imi repet in fiecare zi: "Nici o zi nu seamana cu alta!" De atunci, in fiecare zi in care copila urlatoare imi punea creierii pe jar, pe langa o rugaciune imi repetam si cuvintele Adei si ma gandeam ca maine poate va fi mai bine. Si in 99% din cazuri chiar era! Daca ziua era prea buna imi temperam entuziasmul gandindu-ma ca maine poate fi mai rau. Daca maine venea si nu era asa rau, ma bucuram de parca as fi primit o zi extra de la stapanire.

Si a mai trecut o zi si inca una si inca una. La vreo luna si ceva de Degetzica cautam cu ingrijorare si stres maxim perfectiunea in motherhood. Si n-o gaseam: la cateva zile mai dadeam cate un rateu. Si atunci Alina mi-a scris intr-un comentariu ca "fiecare mama este mama perfecta pentru puiul ei."

De fiecare data cand zeci de intrebari ma rodeau pe dinauntru (daca am imbracat-o bine, ca uite, vecina si-a imbracat fetita de 1 an cu inca o hainuta in plus, daca sa-i mai dau Infacol plus Colief plus Debridat sau nu, daca a fost bine sau nu ca i-am dat ceai pentru colici, daca e bine sa nu-i dau completare, desi 2 saptamani nu a luat in greutate, daca e bine sa fiu asa relaxata, ca uite S. ce se mai streseaza cu copilasul, daca... daca... daca...), imi aduceam aminte de cuvintele Alinei si-mi spuneam ca o stii ea ce-o stii ca doar n-a crescut un copil, nici doi, ci trei.

Acum cateva zile, Ada mi-a mai impartasit cateva vorbe pe care zice ea ca mi le voi repeta in timp ce cresc copila. Astept sa ma "loveasca" cresterea dintilor, tararea in patru labe, prima zi de gradinita, fugitul de acasa cu iubitul cu 5 ani mai mare ca sa le pot verifica. Apoi le astern aici, pentru posteritate.

In oras

Iesind asa de rar din cartier, cand sunt pe strada si nu conduc ma surprind privind lumea cu ochii mari, mari de parca o descopar de-abia atunci. Daca nu v-ati dat seama pana acum, acesta este defectul meu: ma holbez! La oricine si la orice si mai ales oricand si oricat!

Si atunci vad micul parc de pe bulevardul Carol. Micul parc insemnand trei alei cu pietris, bine ingrijite, ce-i drept, niste iarba, si cateva straturi cu flori. Chiar in mijlocul bulevardului, in sensul giratoriu. Si vad ca in micul parc de pe bulevardul Carol sunt bunici/bone cu caruciorul parcat frumos la marginea bancii, in timp ce doamnele schimba o vorba, o reteta si-o barfa cu vecina. Ca in mijlocul unui bulevard foarte circulat s-a facut un parculet pot sa inteleg: din ratiuni estetice, sa mai purifice putin aerul foarte poluat. Dar ca in acel parculet sunt bunici care-si aduc nepotii sa ia o gura de aer nu pot intelege in veci. Sunt copii foarte mici, cei mai multi in landou care isi dorm somnul de dupa-amiaza la 10 metri de autobuzele, troleibuzele si masinile care accelereaza pentru a prinde verde la semaforul de la intersectia cu Mosilor.

Si mai vad afisele cu Sorin Oprescu, candidat independent la functia de presendinte al Romaniei. Si nu-mi dau seama daca domnul Oprescu se crede un suporter pe stadion si striga "Hai Romania!" sau daca dansul este jucator in teren, iar noi, populatia, suporterii care il incurajeaza de pe margine strigand acelasi "Hai Romania!". In orice caz, eu am impresia ca este vorba de un meci de fotbal, iar la fotbal stiu pana si eu ca stam foarte prost. Si nu inteleg ce treaba are domnul Oprescu cu fotbalul. Sau s-a prins dansul ca suntem o natie de microbisti si ca asta este singurul indemn la care (mai) rezonam?

In intersectia de la Salajan, in cortul portocaliu unde se strang semnaturi pentru Traian Basescu o tiganca grasa, cu cercei cat roata carului, batic si fuste colorate vinde bilete la Bingo. Cand o intreb ce cauta acolo imi spune "Pai nu vezi ce frig e, frumoasa mea?" Vad, vad...

Si mai vad masinile alea imense de-si spun SUV. Si nu inteleg de ce ti-ai lua o asemenea masina daca monstrul are tot 5 locuri ca orice masina "normala". Si daca din cele 5 locuri in 90% din cazuri este ocupat unul singur, respectiv al soferului, inteleg de ce avem blocaje in trafic la aproape orice ora.

Din 311, la o inghesuiala in intersectie am vazut un bizon intr-o masina din asta. Si masina bizonului era asa inaltata de la pamant ca avea o treapta ca sa poti sa te cocoti in ea. Si cele doua trepte de pe partea dreapta a masinii erau stralucitor de curate si neuzate, dovada clara ca nimeni nu se urca pe acolo decat poate cand bizonul merge cu familia la o sindrofie de bizoni (asta daca bizonii au familie).

Si bizonul nostru sfida regulile de circulatie. Si nu numai regulile de circulatie, ci si moartea. Pentru ca nu avea centura. Dar masina stia cand el nu avea chef sa-si puna centura. Si omul stia ca masina stie. Dovada: in lacasul lui pentru centura avea infipta centura locului vecin, "locul mortului". Asa, gen "sa moara si capra mea, nu numai a vecinului."

In rest, nimic nou in orasul nostru. Poate doar pasajul proaspat refacut de la Unirii si cateva magazine care se inchid ca sa faca locul unor sedii de banci sau farmacii. Aaa, si mall-ul cel nou din Cotroceni la care inca n-am ajuns de teama gripei inspaimantatoare.

Trei luni - File de poveste

Ieri, la trei luni fix, am luat solutia de Mercurocrom, i-am pictat talpitele si manutele cu rosu si i-am luat pus amprentele pe carticica ei. Am scris in ea cand s-a nascut, unde, dimensiuni, botez, despre bunici, strabunici, mamica si taticul.

Aseara, pentru prima data, l-a prins pe iepurele Russel de o labuta si si-a intins limbuta pe toata fata lui.

Astazi Degetzica s-a trezit la 7. Este a doua oara in trei luni de viata cand doarme toata noaptea, iar eu ma simt alt om.

De vreo doua saptamani am observat la masaj ca atunci cand o pun pe burtica se lasa usurel pe o mana, dar cum masa de infasat are niste margini mai ridicate ramanea asa, fara nici o posibilitate de intoarcere. Am pus-o in patut si am vazut prima rostogolire de pe burtica pe spate. Are seri cand nu face decat o rostogolire si pana sa-l chem eu pe Printzul Consort ea este inapoi pe spate si seri cand face o serie de 5-6 cu asa rapiditate ca de-abia am reusit sa o filmam.



De vreo trei saptamani isi tine capul la verticala cand este la noi in brate, se intoarce spre locul de unde aude sunete si este din ce in ce mai curioasa. Si zambeste, zambeste toata ziua la oricine zambeste la ea. Cred ca va fi un copil tare vesel.

Tot de doua saptamani am reusit sa nu mai avem nici macar un scancet la baie, chiar daca o pun pe spate, motiv de planset maxim inainte. Initial am folosit ca suzeta degetul Printzului Consort, acum nu mai este nevoie nici de asta.

A invatat sa gangureasca si le interogheaza pe Zebra Zebri si Girafa Gify cu "a-gggg", "aaa-ou" si altele asemenea.

Avem un ritual de dimineata si unul de seara. Cel de seara este cel mai frumos: luminile se fac mici, punem muzica in surdina, ii fac masaj, ne amuzam putin cu jucariile, o pun sa se intoarca de cateva ori de pe burtica pe spate, apoi mergem la baita. Urmeaza cantecul de leagan de fiecare seara si ultimul supt al zilei.

Din zi in zi Degetzica face/invata/descopera ceva, iar eu ma minunez ca in fata minunilor lumii.

"Parca nu mai plange asa amarnic", ii spun Printzului Consort dupa ce am studiat-o vreo doua zile la rand.

"Parca nu mai are colici", imi sopteste Printzul Consort conspirativ dupa un week-end petrecut cu copila. Astfel am renuntat si la Debridat, Colief, Infacol si Sab Simplex.

Ma bucur ca nu am cedat si nu i-am dat formula in completare luna trecuta, desi unii prieteni mi-au spus ca tin copilul nemancat: "Daca tu nu ai, ce vrei? sa-ti moara de foame?". Cu ceai de lactatie in fiecare seara, cu o cana cu lapte cu granule de Galactogil in fiecare dimineata, cu multa apa, sucuri, supe, ciorbe si cu mancat mai bine am reusit sa cresc productia de lichid magic si implicit sa creasca si Degetzica. Luna asta si-a luat revansa si la cantarirea oficiala s-a constatat ca are 5880 grame si 64 cm. Manutele si piciorusele au capatat contururi ca in tablouri, iar ca sa-i leg caciulita sub barbie trebuie sa o fac sa se uite in sus. Genele s-au lungit, parul se deschide la culoare din ce in ce mai mult, iar ochii se albastresc si ei. Seamana din ce in ce mai mult la fizic cu Printzul Consort, iar la caracter cu mine.

Este in continuare extra-dependenta de apropierea noastra fizica, nu sta in car seat sau swing mai mult de 15 minute, chiar daca sunt langa ea, vorbesc, ii cant sau ii dansez. Nu mai doarme toata ziua asa cum se intampla in prima luna, ba chiar unele zile mi le petrec incercand sa adorm copila. Si fac asta o data, de doua ori, de trei ori. Si ea se trezeste dupa 30-40-50 minute o data, de doua ori, de trei ori. Si decid sa iesim afara in frig. Unde doarme dusa, tolanita ca o pisica rosie in landou, nu i se vede decat fetisoara si paienjenisul genelor, iar eu inghet de frig pe aleile parcului pustiu. Chiar, unde se duc toti copiii cand da frigul?

Cand sunt rupta de oboseala, cand ea a plans toata ziua si nu a vrut sa doarma, cand n-am apucat sa mananc mai nimic toata ziua mi se pare ca nu mai pot, ca este greu si imi doresc macar o noapte numai a mea. Cand doarme de rupe, este vesela si zambitoare si mai este si Printzul Consort acasa mi se pare ca nu-i chiar asa, ca uite, maine-poimaine implineste 6 luni, apoi 9, apoi mergem in concediu si tot asa.

Pendulez intre doua stari, intre o acuta lipsa de timp pentru a face ceva doar pentru mine, timp pentru treburile din casa si un timp in care nu stiu ce sa fac mai repede si mai intai: imi pun repede ceva la incalzit si in timpul asta ma duc sa bag rufele la spalat, ma iau cu altceva, mancarea da in foc, nu am timp sa curat aragazul, plec sa termin cu rufele, am ajuns in baie si nu mai stiu ce cautam acolo si tot asa. Iar seara, oricat de vioaie m-as fi simtit pana atunci, dupa ce o pun in patut, ii spun rugaciunea si o sarut, mi se rupe filmul, spatele ma omoara, ochii mi se inchid si imi doresc sa ma ia cineva sa-mi faca dus, sa ma demachieze, sa ma puna in pat si sa-mi citeasca o poveste.

Si vine dimineata cand ma topesc: in casa este cald, imi vad imaginea mica, mica reflectata in sferele cerceilor Degetzicii, ne uitam ochi in ochi, apoi pleoapele i se lasa usor, usor si adoarme. Mai deschide o data ochii mari, se mira si toropita de caldura mea, de lapte incepe sa sforaie usurel, ca o pisica. Si ma gandesc ca la clipa asta am visat cu ochii deschisi noua luni si ca EA este tot ce mi-am dorit.

Aseara Printzul Consort s-a grabit sa vina acasa pentru ca avea o baita de facut. De trei luni, Printzul Consort vine intr-un suflet acasa pentru ca are o baita de facut. Nu mai sta peste program, refuza intalniri cu colegii, refuza iesiri la bere cu prietenii pentru ca are o baita de facut. Acasa, Degetzica si cu mine il asteptam: avem o baita de facut. De trei luni and counting!

It's Christmas time!

Nuuu, nu am gresit luna, stiu ca suntem cu doua luni in avans, dar pana la Craciun costumasul cu Rudolph, the red nose reindeer, nu-i va mai veni. Asa ca i l-am pus acum si ii cant colinde (sunt bune pentru linistire si pentru somn), ii povestesc cum ne vom distra noi de Craciun si ii recit poezia cu Pisicutul Pisicel care a crezut zapada lapte, branza si smantana.

(Renul nostru este un blue nose reindeer ca nu dadea bine rosu pe rosu. Dar este un ren perfect pentru Degetzica mea!)

Evadari

De aproape 3 luni de zile sunt "sechestrata" in cartier. Nu pentru ca n-as vrea sa ies, ci pentru ca orice iesire cu un bebelus si cu un carucior pune nenumarate probleme logistice, de indemanare si de forta pe care nu sunt intotdeauna pregatita sa le rezolv. Asta pentru ca Bucurestiul nu este deloc prietenos cu copiii, iar cu carucioarele nici atat.

L-am descoperit acum ceva vreme pe 311. Imi place de el pentru ca ma lasa fix in centrul orasului. Nu-mi place de el pentru ca in centrul orasului este aglomeratie, poluare, zgomot mult si nu sunt prea multe magazine. Ca alternativa la marele bulevard Magheru incerc stradutele din spate: Popa Nan, Diana, Dimitrie Gerota, etc. Deocamdata fara prea mult succes pentru ca pe langa faptul ca stradutele sunt foarte inguste, masinile sunt parcate pe trotuar ceea ce ma obliga la nenumarate ridicari si coborari de carucior. Plus mers pe strada, pe langa masinile parcate si in bataia celorlalte care incearca sa ocoleasca acelasi bulevard Magheru. Plus apelative de genul "Mergi, cucoana, pe trotuar, cu copilul, strada este pentru masini!". Dar cum incerc sa-mi recapat Zen-ul pierdut, ma uit fioros spre atacant si strang buzele nelasand sa iasa nici o vorba.

Astazi m-am racorit. Dupa a n-a oara de coborat caruciorul din pricina de masina parcata cu botul pe trotuar l-am vazut pe el. Pe el, tanarul ce tocmai isi parcase bolidul ocupand tot trotuarul. Si ma infig in el intrebandu-l daca i se pare normal sa parcheze asa si sa ma oblige pe mine sa merg in bataia sagetii. Nu i se pare, dar sa ma uit la ce e pe strada. Bine, bine, si eu ce fac? El isi cere scuze, eu il mai incoltesc putin. Iarasi scuze, eu m-am racorit, asa ca plec cu Zen-ul intact. In fond, nu am rezolvat nimic, nimic nu-l va impiedica sa parcheze la fel data viitoare.

Problema cu metroul este ca nu exista lifturi sau scari rulante care sa te duca si sa te aduca in/din incinta statiei de metrou. Daca vrei sa mergi undeva cu metroul nu ai decat sa-ti iei cu tine un ridicator/coborator de carucioare, cat mai bine mancat si dotat. Sau sa iei copilul in sling. Sau in brate. Sau sa stai acasa, ce atata mers in oras! Ieri, insa, am descoperit cum pot ajunge pe axa Eroilor-Crangasi. Sau Eroilor-Pacii, daca vreau sa plec din Bucuresti. Cu metroul.

Intre cele doua guri de metrou din cartier a aparut la un moment dat o constructie ce semana cu un lift. Si am presupus ca este un lift ce ne duce in statia de metrou. Ei bine, ieri l-am incercat si chiar asa este. Ne duce la etajul -1 care este peronul trenului ce merge spre Pacii. Dar eu trebuia sa mai cobor un etaj, la trenul ce merge pe directia Gara de Nord-Dristor 2. Dar pentru asta nu mai este lift. Asa ca am luat metroul spre Pacii si dupa calcule indelungate facute cu neuronii mei inecati in lapte m-am dat jos la Unirii si am asteptat urmatorul tren. Nici o scara de urcat sau de coborat, spatele meu fericit, Zen-ul meu la fel. M-am dat jos la Crangasi. Aici m-a asteptat Fratele Personal care mi-a carat caruciorul pana sus. Mai aveam un singur obstacol de trecut, barele de iesire. Il chemam pe agentul de paza sa ne deschida usita speciala prin care poate trece si caruciorul nostru. Nu exista usita, dar daca vreti, coborati dumneavoastra scara si urcati pe cealalta. La capatul celeilalte exista si usita. Nuuu, lasati, ca-l luam pe sus. Important este ca am reusit sa mai fac inca un traseu cu ridicari si coborari minime. Bucuresti, tine aproape! Venim!