Ziua mea cu ceasuri rele

Vineri, 5 februarie 2010 putea la fel de bine sa fie vineri, 13 sau marti, 13 sau marti, 3 ceasuri rele.

Copila s-a trezit la 9. Prost! Foarte prost; ea se trezeste dupa 10, mai degraba 11. Pentru ca era zi de curatenie si trebuia sa plecam de acasa am decis sa ne "impachetam" repede si sa plecam la plimbare. La plimbare, dar unde? Iarasi la cumparaturi la Real, fara egal sau indraznim sa ne culturalizam la o expozitie tocmai lansata ce dureaza doar o saptamana.

Mancare sau cultura? Cultura sau mancare? Dilema m-a urmarit si in urmatoarele 3 ore cand am incercat sa hranesc copila (lapte, apoi piure de mere coapte) si sa ma hranesc si eu in timp ce rotitele mintii se invarteau frenetic cautand o solutie sa tina fetita ocupata. Fetita care s-a plictisit cand eu nici macare nu ajunsesem sa bag un dumicat in gura. O inghitura nemestecata, trei versuri dintr-un cantecel. O gura de lapte, o schimbare de decor. Inca o inghititura, un "Cucu-bau" de dupa dulap.

Cand am iesit in sfarsit pe usa, copila plangea cu sughituri, iar eu eram pe jumatate nemancata. Nici nu-i de mirare ca a castigat mancarea si deci, shoppingul la Real, fara egal. Cumva, pe drum, m-am revoltat impotriva stomacului care-si face mendrele in ciuda nevoilor mele culturale si am cotit-o spre metrou.

Chem liftul, ne urcam, se inchid usile si... nimic. Inauntru bezna, doamna care spune frumos si cu intonatie "Mainas oan" tacea, liftul nu se misca. Astept cuminte, apoi apas pe butonul de deschidere usi. Ascultatoare, acestea se deschid. Apas din nou "mainas oan". Usile se inchid, nimic. Apas frenetic pe -1, liftul nu se misca. Apas si pe 0. Liftul nemiscat. Apas sa se deschida usile. Nu se deschid. Hopa, avem o problema! Ma gandesc ca bateria telefonului este pe sfarsite, ca nu am decat niste ceai la mine, ca Degetzica se va trezi in curand si va incepe sa urle. Ma trec transpiratiile si inainte sa apas pe butonul de alarma, decid sa mai apas o data pe butonul de deschidere usi. Intr-un final acestea se deschid leeent, leeent de parca prin ele ar aparea un invitat neasteptat la "Surprize, surprize".

Atunci ar fi trebuit sa-mi schimb gandul si sa ma intorc acasa. Sau macar la Real. N-am facut-o! Am luat caruciorul in spinare si am coborat scarile la metrou. Am anuntat si defectiunea, dar doamna de la ghiseu nu s-a sinchisit prea tare. Normal, ea nu trebuia sa care un carucior de 20 kilograme in sus si in jos pe scari.

La prima statie am schimbat magistrala. Scara rulanta functioneaza, ceea ce nu mi-a dat nimic de banuit. Dupa scara rulanta constat ca mai am de urcat doua randuri de scari nerulante despre care uitasem. Asa este: cand le poti urca fara probleme, nici nu le bagi in seama. Ma ajuta iarasi cineva, dar tot am obosit. Ajung fara peripetii la Victoriei unde stiam eu ca este o alta scara rulanta. Ce frumos, si asta functioneaza!

Sus, astept in fata usitei speciale pe care scrie Interzis cateva minute. Nu se vede nici un bodyguard, iar doamna de la casa isi face curat: sterge praful, scutura perna scaunului, arunca continutul unei scrumiere la cos... Pare ca nu ma observa. Ma duc la ea si o rog sa-mi deschida. Ma roaga sa astept putin ca are treaba. Astept, eu nu am treaba, am iesit sa ma plimb! Doamna sterge praful de pe geam si apoi vine sa-mi deschida. O intreb de scari rulante. "Nu sunt pe nicaieri!" "Nici pe la iesirile celelalte?" Nici! Pe nicaieri!" Sesizez o urma de satisfactie si ma uit atenta la fata ei sa vad daca glumeste cu mine sau nu. Nu, pare serioasa!

Si asa este: urmatoarele scari rulante sunt in reparatie. Si cele de urcat si cele de coborat! Ma ajuta un bodyguard care imi spune ca are un baietel de doua saptamani. "Sa va traiasca! Si ce faceti cu el? Il scoateti afara?" "Pe vremea asta? Nuuu, sa se incalzeasca intai!" Realizez ca pentru toti cei cu care ma intalnesc sunt "aia nebuna care vrea sa foloseasca metroul desi are un copil si-un carucior".

Bodyguargul ma ajuta doua scari, dar tot a mai ramas una si lunga de cucerit. Pornesc usor, roata cu roata spre lumina. Un muncitor ce cara niste cutii de carton striga la altul: "Ajut-o, mah, pe femeia asta!" Femeia, adica eu, face doua temenele si le ureaza sanatate amandurora. Apoi respira aerul incarcat de gaze de esapament din intersectie. Aproape am ajuns.

De aici si pana la MeTzeRe nu au mai fost decat niste nameti, vreo doua balti murdare in care caruciorul s-a afundat pana la marginea rotii si niste gheata pe care am patinat. La intrarea in MeTzeRe vreo 3 trepte. Le depasesc, trag de usa mare si grea, strecor caruciorul, vad afisul expozitiei, mai deshid o usa, inca 3 trepte si am ajuns. Holul mare, luminos, calduros mi s-a parut initial primitor.

La receptie, doamna imi explica: "Intre santiere" nu-i o expozitie, asa cum am crezut eu initial: obiectele din comunism sunt ascunse printre cele permanente din muzeu si vizitatorul trebuie sa le caute si sa gaseasca minim cinci. Apoi primeste o vedere sau o carte postala. "Dar eu nu vreau nici vedere si nici carte postala! Pot sa intru si fara sa caut obiectele?" intreb cu ultimele puteri. Acum as fi vrut sa ma intorc acasa, dar era prea tarziu: gandul sa cobor caruciorul pe nesfarsitele scari de la metrou ma umplea de groaza. Da, se poate si doamna imi explica: sala din dreapta, din stanga, la etaj si subsolul.

- Cu caruciorul ce fac? intreb candid, sperand intr-o solutie minune.
- Il lasati aici si luati copilul cu dumneavoastra.

Ha, ha, ha, si eu care credeam ca las si copilul si caruciorul la receptie. Am evaluat rapid situatia: etajul se afla la capatul a cel putin 20 trepte abrupte. Taiat! Subsolul se afla la capatul a alte 20 trepte. Taiat si asta! Si au ramas sala din stanga si sala din dreapta care aveau niste rampe pe care am zis ca-mi rup gatul atat erau de abrupte si de alunecoase.

Am bifat rapid cele doua sali la care am avut acces datorita rampelor, dar cum era ora de masa a Degetzicii, copila isi cerea drepturile. Am lasat la o parte iluzia ca undeva, intr-un colt linistit al vreunei sali, pe o banca pusa pentru odihna unor picioare obosite as putea sa alaptez fetita. Nu erau decat scaune pentru personalul muzeului, personal care se agregase intr-un colt si se uita la mine sa nu cumva sa daram ceva cu caruciorul.

Am plecat spre terasa-club din spatele muzeului, sperand sa beau un ceai fierbinte si sa rezolv problema care devenea din ce in ce mai zgomotoasa. Pe terasa nu era nimeni, iar lampile care dadeau caldura erau oprite. Cand sa intru in club, am vazut pe usa un anunt cum ca "acel spatiu este rezervat fumatorilor". In momentul ala as fi dat orice sa fiu la mine acasa, la caldura si sa nu imi treaca prin cap ideea de a-mi hrani copila in parc la 0 grade sau intr-o toaleta, fie ea si pictata. Am decis intoarcerea de urgenta acasa.


Reiau drumul in sens invers si cand sa traversez spre Stefan cel Mare realizez ca nu am pe unde: un panou mare avertiza trecatorii ca traversarea se face prin pasajul Victoriei. Pasaj care presupunea cel 20 trepte de coborat si alte 20 de urcat. Cu un carucior plus un copil, total aproximativ 20 kilograme. Cu ultimele puteri am chemat un taxi si l-am asteptat miscandu-ma in sus si in jos pe un trotuar inghetat, fara urma de soare.

In taxi ma relaxez: era cald, Degetzica adormise,  soferul ma intrebase daca am un drum preferat spre casa, soarele intra usor pe geamuri si ma facea sa cred ca vine primavara. Imi sun o prietena si in timp ce ii povestesc aventura la muzeu ma lasa bateria telefonului. Era din ce in ce mai clar ca nici macar nu ar fi trebuit sa pun piciorul in afara casei astazi, daramite sa plec sa cuceresc un oras semi-inzapezit, fara scari rulante sau lifturi la metrou.

Il pun pe sofer sa ocoleasca blocul sa ma lase la intrarea cu rampa pentru carucioare. Cand sa-i platesc imi spune ca nu are sa-mi dea restul.

- De ce nu mi-ati spus ca aveti o hartie de 100 lei?
- Pai de ce nu  mi-ati spus dumneavoastra ca nu aveti rest? Este ora 4, se presupune ca aveti rest suficient.
- N-am, doamna, n-am, ma jur. Ce facem? ma intreaba tot el pe mine.

Il pun sa ocoleasca iarasi blocul si sa mergem la un magazin de la parterul unui bloc vecin. Il trimit sa schimbe banii in timp ce eu montez caruciorul. Degetzica se trezeste si incepe sa planga. Tare, tare, din ce in ce mai tare. Ma striga dupa un minut si ma intreaba ce facem ca magazinul este inchis. In timpul asta aparatul de taxat era pornit. Imi propune sa mergem pana in strada principala, la benzinarie, ca "acolo sigur au sa ne schimbe". Nu sunt de acord, este departe si este departe pe banii mei. Demontez caruciorul, bag landoul la loc in masina si-l pun sa mergem la un alt magazin. Ii spun sa cumpere o apa daca nu vor sa-i schimbe banii. Montez iarasi caruciorul, in timp ce Degetzica nu mai are nici o jena: plange cat o tin puterile. Soferul se intoarce sa ma intrebe ce marca de apa vreau. Aparatul de taxat era in continuare pornit. Imi venea sa-i dau cu caruciorul in cap. Se intoarce intr-un final cu apa si restul. Ii dau banii, nu cred ca i-a mai ramas vreun bacsis. "O sa va pomenesc!" ii soptesc printre dinti in timp ce o iau la goana pe strada pentru ca pe trotuar era prea greu de inaintat.

Din fata se apropie o masina de politie care atunci cand ajunge in dreptul meu ma claxoneaza. Ridic din umeri si alerg in continuare pe marginea drumului strigandu-i Degetzicii: "Ia uite, mamica este un tren: Iuuuuu, Ciu-ciu! Ciu-ciu!"

O iau pe Degetzica din carucior sa mai potolesc plansetele si intru in scara cu apa la subtioara, geanta pe umar si trangand in toate partile de carucior. Imi amintesc ca primul lift nu mergea nici dimineata cand am plecat, merg la al doilea. Nu-mi vine sa-mi cred ochilor: al doilea este blocat si el la etajul cinci. Apas cu disperare pe buton, dau doi pumni in usa, liftul nu pleaca. Sunt la parterul blocului, cu un copil ce trebuie sa manance si un carucior pe care nu-l pot urca pana la etajul 7, dar nici nu-l pot lasa pe scara. Sticla de apa de 2 litri si geanta mi se par niste pietre de moara. Lacrimile imi tasnesc aproape fara sa vreau. Degetzica se uita la mine si nu intelege ce se intampla: nu m-a vazut niciodata plangand. S-a linistit, este cuminte in bratele mele si se uita mirata cum incerc sa-mi sterg lacrimile cu manusile. As vrea sa-l sun pe Printzul Consort sa-mi dea o idee. As putea sa o sun pe doamna ce-mi face tocmai atunci curatenie in casa si s-o rog sa ma ajute, dar imi amintesc ca nu mai am baterie la telefon.

Dupa cinci minute reusesc sa gandesc coerent si sa bat la usa unui vecin cu care am vorbit de vreo cateva ori pe scara. Pe sotia lui nu am vazut-o, cred, niciodata. El mi s-a parut a fi un om bun, de prin partile Ardealului. I-am rugat sa-mi gazduiasca landoul si cadrul caruciorului pana cand se repara unul din lifturi, iar eu am urcat cu Degetzica in brate cele 7 etaje si m-am prabusit pe fotoliu cu ochii in lacrimi si cu ultimele farame de energie.

 Asa ca saptamana viitoare va rog sa nu ma invitati nicaieri. Si ma rog sa nu vina nici primavara. Pentru ca eu nu (mai) ies din casa. Poate doar daca ma transportati cu macaraua si-mi promiteti ca nu imi aratati nici o scara, nici un lift, nici un muzeu neadaptat unor roti de carucior, nici un sofer de taxi ce nu are sa dea rest si mai ales, nici o urma de zapada.

Sase luni - File de poveste

In sfarsit, pe finalul lunii acesteia minunile au inceput sa aiba scris numele nostru pe ele: Degetzica ne daruieste nopti pline, doar pentru noi, iar cerealele nu au nimic de-a face cu asta.

Adoarme usor, asa cum vezi la bebelusii din filme: eu ma uit la "Grey's Anatomy" pe mp3 player, ea suge, adoarme, eu o strang in brate tare, tare, o sarut si o pun in patut. 

Imi place in camera ei noaptea: este cald, miroase a sampon si a bebelus spalat proaspat, ea respira linistita, cateodata scanceste usor, iar eu ma afund in canapea si mai petrec 20 minute visand. Timpul se opreste in loc si, desi am momentele alea doar pentru mine, tot ce mi-as dori este sa stau asa, pe canapea, pazindu-i somnul, o viata de om. 

A doua zi, cand ii aud ganguritul in interfon si deschid ochii si vad ca-i ziua, viata parca are alta culoare. Ma duc la ea in camera si surpriza: de pe burtica si cu capul in partea cealalta a patului ma priveste cu ochii ei mari si printre buze se iteste obraznica o limbuta roz.

Cand statea pe burtica la masaj a descoperit ca sub masa de infasat este un sertar plin cu lucruri minunate: cutii de iarba de mare pline cu creme, sprayuri, lotiuni, aspiratorul nazal, pachete de servetele, plus sosete care de care mai colorate. Dupa descoperire, in fiecare seara incearca sa se intinda cumva peste marginea mesei de infasat sa ajunga la acel sertar deschis si sa apuce ceva, orice, numai sa apuce. Nu o mai intereseaza nici o jucarie din fata ei, nici macar telefonul din care se aud melodii de bebelusi, sertarul ala este totul pentru ea. Intai intindea amandoua manutele odata. Intre timp si-a dat seama ca daca intr-una se sprijina si o intinde pe cealalta poate ajunge mai departe. Daca isi mai pune si picioarele in pozitia "broasca" si incearca sa faca un salt poate cadea direct in sertarul minunat. Desi face asta seara de seara, eu rad in hohote de fiecare data si, dupa cinci minute inchid sertarul. Ea se uita mirata in jos si nu stie unde a disparut. Printzul Consort vine in fuga din sufragerie si ne intreaba de ce radem. Ei, si noi, ca fetele!

Acum doua seri, la baita, necajita ca am culcat-o pe spate si nu am lasat-o sa stea in fundulet asa cum isi dorea, ne-a udat din cap pana in picioare. Printzul Consort, ascuns dupa mine ca un viteaz, imi sopteste sa nu auda fetita: "Cred ca in curand, cand voi veni acasa te voi intreba ce prostii a mai facut!"

Asa este: fetita noastra devine din ce in ce mai constienta ca isi poate folosi propriul corp ca sa-si satisfaca curiozitatea. Perseverenta cu care face asta, limbuta scoasa ce-i tradeaza incordarea, manutele care se intind cat pot ele de mult si piciorusele care se misca inca haotic incercand cu orice chip o inaintare ma arunca intr-un extaz pe care cred numai o mama il poate simti. Ma uit la ea si ma gandesc ce-as fi pierdut daca m-as fi intors la birou:  fiecare zi aduce ceva nou, iar transformarea de la fetita careia ii vorbeai si-i cantai si-i aratai cate in luna si-n stele si (aparent) nu reactiona la copila care se uita la mine cand cineva ii zambeste, care rade cu gura pana la urechi cand ma vede dimineata, care, atunci cand o iau in brate se lipeste de mine si

ma prinde strans de haina cu manutele este uimitoare.

Nu are inca nici un dinte, desi acum doua saptamani cateva zile mai agitate  ne dusesera cu gandul la o eruptie dentara. Inca incape in landou, dar nu pentru mult timp: cred ca luna asta va fi ultima. Apoi poate vine primavara si putem trece la caruciorul sport.

A descoperit ca piureurile din borcanas sunt muuult mai bune decat cele cu 100% fruct facute de mamica ei. A invatat foarte repede care-i treaba cu trecerea mancarii in spatele limbii si inghitirea ei, asa ca acum se descurca foarte bine. Se mai intampla sa se apuce sa faca balonase chiar cand are ceva in gura, dar pe acestea le trecem la accidente. Mananca putin, maxim 60 ml, pentru ca ii dau piureul dupa ce lapte. Inca.

Cand sta pe spate se propteste in calcaie si face niste salturi atat in inaltime, dar mai ales in lungime. Cand sta pe burtica a inceput sa dea inapoi, ca racul, desi dorinta este spre inainte.  Dar nici pe spate, nici pe burtica nu este asa interesant ca in fund: lumea se vede altfel din fund, orice cuvertura, perna sau plapuma devine o lume de explorat si noi putem sa avem un respiro de cinci minute.

Cand sta in scaunul de masa se prinde cu manutele de marginea tavitei pana i se albesc degetele si incearca ceva: o ridicare, ajungerea la o jucarie care-i prea departe sau la un obiect interzis. Si cand se enerveaza ca nu-i reuseste miscarea isi da drumul la manute, isi izbeste capul de spatarul scaunului, iar mie imi sta inima in loc.

Mie imi sta inima in loc de o suta de ori pe zi: de fericire ca-i sanatoasa, ca-i vesela ca un pui de gugustiuc, de mandrie ca atrage toate privirile pe strada, ca doamnele farmaciste de la Sensiblu o recunosc si-i vorbesc frumos, de iubire cand ma uit la Printzul Consort si la ea cum citesc din "Omida mancacioasa", de teama ca i s-ar putea intampla ceva rau, de dor dupa ce lipsesc de acasa o ora, de gandul ca nu o voi putea proteja o viata intreaga, de fericire, de mandrie, de iubire, de dor, de teama...

De vreo trei saptamani nu mai avem cantar, asa ca mergem prin vecini, dezbracam fetita la piele si o cantarim. Asa am reusit sa aflam ca la sase luni Degetzica are 7650 grame. Restul am aflat de la pediatra: 69,5 cm in lungime si 43,5 cm perimetrul cranian.

La vaccin Degetzica a primit un leucoplast rosu cu masinute. Si l-a descoperit cand am vrut s-o imbrac si i s-a parut interesant: a inceput sa traga de el. Am primit si lista diversificarii. Am luat-o, am citit-o si i-am spus pediatrei ca eu  nu vreau sa ma mut in bucatarie. A spus ca sa nu ma sperii, ca-i simplu. Si ca nu prea am de ales. Serios? Sa fierb legume si carne cate o ora si jumatate e simplu? Dar sa fac branza din lapte e simplu?

Am zis c-o iau incet, ca timp avem: a doua zi am fost la piata si am "cules" 10 morcovi si 3 pastarnaci. I-am adus acasa, i-am pus pe masa din bucatarie. A treia zi i-am mutat in frigider. A patra zi am zis ca mai aman. Poate saptamana viitoare... Gandul de a nu-i mai da sa suga la masa de fructe si la cea de legume imi rupe sufletul in doua. Ma gandesc la asta si-mi dau seama ca nu pot sa o fac. Ca nu vreau sa o fac. Ca am ajuns pana aici, ca in ciuda tuturor greutatilor am alaptat-o pana acum si tocmai acum, cand ne merge asa de bine, trebuie sa renuntam la mesele alea si sa ramanem numai cu doua mese de lapte: dimineata si seara. Nu si noaptea, daca se trezeste. Nuuu, pediatra zice ca astfel se invata dependenta si-mi trage apoi de haine prin metrou. Pana sa se invete ea dependenta, mi se pare ca sunt eu. Eu, cea mai dependenta dintre mame. Da, poate asa ar trebui sa ma prezint: "Sunt MariaMirabela si sunt dependenta de alaptat!".

Da, asta este: "Sunt MariaMirabela si sunt dependenta de Degetzica si de alaptat!". De sase luni! Si nu vreau sa ma las!

Ia chilotul, neamule, ia chilotul!

Disclaimer: Ii rog pe cei mai noi fani ai mei, cei cu cel putin un BS in Computer Science sau in Mathematics, sa ma ierte pentru acest post: el nu contine nici o informatie despre diversificare, plans necontrolat, medici pediatri, jucarii educationale, nici nu are legatura cu Degetzica. Este numai si numai despre femei.  Si poate si niscaiva barbati, cei ce stau in spatele acestor femei. Dar atat!

Saptamana trecuta l-am pagubit pe bebe-Zu de distractia lui zilnica: jumulitul revistelor. Si asta pentru ca, la rugamintea mea de a imprumuta niste reviste, Zu m-a pus sa aleg. Le-am rasfoit asezata pe gresia din hol, tinand-o departe cand pe Degetzica, cand pe bebe-Zu.

Nu era nici una care sa vorbeasca despre cum sa-ti faci copilul inteligent inca din burtica, cum sa-i gatesti meniuri frantuzesti doar cu un morcov, un pastarnac si un cartof, cum sa alegi bona sau gradinita perfecta, cum sa tratezi o raceala, o gripa sau o diaree sau cum sa-ti condimentezi relatia de cuplu atunci cand faci co-sleeping cu bebelusul.

Nuuu, numai reviste cu femei frumoase, perfecte pe alocuri, de pe la noi sau aiurea, cu rochii stralucitoare pe care ti-ai da toata "pensia" daca ai sti sigur ca nu sfarseste plina de mancare, de lapte sau de voma, machiaje elaborate pentru care ai ucide daca n-ar curge in aburii bucatariei in care fierbi pana la fibra un morcov, un pastarnac si un cartof, barbati sarmanti pe care ti i-ai dori in pat daca nu te-ar bate gandul ca nu sunt tati buni nici pentru copiii lor, daramite pentru ai altora, plus cele mai noi creme antirid si fermitate, cele mai cool nuante de rujuri si cele mai revolutionare produse de styling.

Le-am luat pe toate, o sacosa plina. Acasa, bantuita de aceeasi dorinta de excelenta, am proptit doua pe masa din bucatarie, doua in cosul de la baie, restul in dormitor si m-am apucat de citit.

Si cele mai socante lucruri pe care l-am observat nu au fost nici femeile, nici machiajele, nici rochiile, nici chiar barbatii. Ci cadourile ce se dau impreuna cu "un tiraj limitat al revistei". Ok, cadouri se dadeau si pe vremea cand cumparam eu Avantaje, Unica, Viva, Tabu si Elle. Primeam un pliculet de Dero de iasomie la Avantaje, un DVD cu o comedie slabuta la Viva sau un ruj intr-o culoare turbata, pe care nu o voia nimeni, la Elle.

Dar ce mi-a fost dat sa vad acum: cele mai urate patru brose de pe pamant, din plasticul cel mai prost, cele mai ieftine genti, cele mai urate bluze "de party" (adica cele mai sclipicioase si mai decupat-decoltate). Oroarea mea a atins maximul cand am vazut cele doua perechi de chiloti, in "doua variante de culoare", cadoul revistei pentru o Ea-seducatoare in noaptea de Sfantul Valentin. Bineinteles, doar o parte din tirajul revistei se livra cu respectiva lenjerie, restul de cititoare urmand a ramane in, ma scuzati, popoul gol in aceasta seara importanta a relatiei.

Oroarea mea a atins dublul maxim in momentul in care, intr-o revista ce promoveaza un stil de viata sanatos am vazut super oferta lunii in editie evident, limitata: revista + corsetul pentru slabire localizata. Da, corsetul pentru slabire localizata care, conform instructiunilor, se poate spala manual, este usor de transportat si incape in orice poseta. Aviz doamnelor care, in seara speciala ce incepe cu V. se duc de la job direct la restaurant: puteti pune frumos corsetul pentru slabire localizata in clutch-ul dumneavoastra microscopic, il imbracati discret in toaleta doamnelor, iar la final il spalati in chiuveta pentru a fi proaspat a doua zi.

Eu nu inteleg: de ce si-ar dori cineva un astfel de "cadou" din revista? Pe langa caracterul penibil si calitatea indoielnica ale acestor cadouri, astept sa vad aceeasi bluza sclipitoare sau acelasi bolero-fantezi pe cinci domnite asezate la rand la KFC sau in tramvaiul 21. Si poate atunci o sa i se para cuiva ciudat tot experimentul asta si va reactiona cumparand doar revista, fara "oferta". Sau poate renunta si la revista si la cadou.

Pe partea cealalta, cine sunt cei care stabilesc ce cadouri sa ofere impreuna cu cel mai nou numar al revistei? In afara de faptul ca anticipeaza o sarbatoare ce se apropie sau un anotimp ce bate la usa (Valentine's Day, Craciunul, iarna), aceste cadouri transmit un mesaj? Care este acest mesaj? Si spun asta gandindu-ma la sacosa de panza pe care am primit-o cu un numar eco al revistei Tabu si pe care scrie cate pungi de plastic se consuma anual si cum ar fi bine sa alegem panza ca plasticul polueaza. Asta este un cadou cu mult bun simt: numar eco - sacosa eco, plus ca are printat un mesaj important prin care se pot sensibiliza masele cu privire la soarta planetei. Dar chiloti? Dar corsete pentru slabit? Astept cu interes revista ce se va vinde impreuna cu o cursa de soareci, cu un plici de muste sau  un sul de hartie igienica. Sau pentru pasionatele cautatoare ale frumusetii eterne revista cu un set de injectii cu Botox, un bisturiu si niste implanturi de silicon. Grabiti-va, tirajul este limitat!

Geanta de mamica

Cu riscul de a dezamagi Vulpitza vreau sa-i spun ca geanta de mamica este la fel ca o geanta de ne-mamica, cel putin in cazul meu. Dar eu sunt cazul "babei care sufera la frumusete" astfel incat am doua genti in permanenta cu mine: geanta Degetzicii cu lucruri absolut indispensabile Degetzicii, chiar daca iesim in parc pentru doua ore si geanta de mamica cu lucruri absolut esentiale mamicii, chiar daca iesim in parc pentru doua ore.

Cum nimeni nu a intrebat ce are Degetzica in geanta, iata mai jos geanta mea preferata si continutul ei (mult subtiat dupa ce am devenit mamica, trebuie sa recunosc).

Intotdeauna in geanta am:

• telefonul (lipseste din poza): banal, dar alb, pastrat impecabil pana dupa nasterea fetitei, apoi luind cate o cazatura pe luna, cel putin;
• portofelul cu pisica, primit la Pepsi Sziget, in 2006, de la Printzul Consort;
• cheile pe un portchei cu pisica, tot de la Sziget, match-ul portofelului de mai sus;
• un portfard imens cu creion de ochi, eyeliner, mascara, blush, rujuri, piepten, elastic de par (de cand aveam parul lung, pastrat acolo ca nu se stie cand am nevoie de el), ata dentara, deodorant, pasta si periuta de dinti, toate miniaturale, cateva folii cu Paracetamol, Algocalmin, Ibuprofen, Triferment, Dicarbocalm, No-Spa;
• cel putin o carte (acum, Continuum Concept de Jean Liedloff-  nu, nu am terminat-o nici acum)
• doua sacosi reciclabile: una de panza de la Tabu ("Alege panza, plasticul polueaza!")/Catavencu ("Cititorii nostri sunt mai inteligenti decat ai lor")/121.ro (pe care scrie ca sunt o femeie senzationala, ha!) si una de rafie primita la un festival in Barcelona;
• cel putin un pix;
• o agenda de la revista Biba (de cand am fost la Paris), tare jumulita (din pricina asta mi-a fost jena sa o introduc in cadru);
• o crema de maini;
• manusi asortate la culorile pe care le port in ziua respectiva;
• servetele umede si uscate;
• servetele pentru sters ochelarii.

In zilele super bune si norocoase mai car o sticla cu apa/ceai de musetel, un mar, o eugenie, un Kinder Bueno, o esarfa, de-astea.

Astfel, geanta mea cantareste constant cateva kilograme bune si este cea mai grea dintre gentile tuturor prietenelor mele.  Acum, cu geanta Degetzicii totul este la dublu. Dar sunt o doamna, nu ma plang!

Alina si Simona, voi ce-aveti in geanta?

Excelenta

Dupa ce mi-am marturisit adictia pe blogul personal si in cercu-mi de prieteni selecti care m-au dat disparuta de pe messenger, vine ca o bomba o noua marturisire: "Sunt invidioasa!"

Si cum sa nu fiu invidioasa cand Mamicadebaietel se documenteaza toata ziua pe net despre diversificare, il hraneste pe Vladut cu piureuri inedite, isi serveste sotul cu mancaruri delicioase, face shopping in timp ce plimba copilul, iar intre doua mese si o ikebana isi face "smokey eyes" urmarind tutorialele de pe net pentru ca astfel machiata, in orele ramase libere sa incerce sa schimbe tema blogului sau sa testeze diferite produse primite ca din cer si pe nepusa masa (cosmetica). Seara vede un film bun si inainte de culcare citeste din Soljenitin.

Si eu, eu ce fac? Gata, m-am hotarat: eu merg pe excelenta. Daca tot sunt "a housewife, mother of-a-6-month-old girl", sa fiu a housewife cu diploma de excelenta.

Astfel, daca acum o luna renuntasem la calcat hainutele Degetzicii din lipsa de timp, saptamana asta am reluat indeletnicirea.

Astfel, daca nu am mai gatit demult somon cu portocale si pulpa de porc cu sos de prune, malaiezian, este momentul sa reincep.

Daca pana acum ii mai dadeam Degetzicii cate un borcanas de piure de caise din aceeasi lipsa de timp, de saptamana asta spal, curat, coc in cuptor, apoi mixez mere si pere.

Spal orice vas imediat ce s-a murdarit. Pun rufe la masina cel putin o data pe zi, rufe pe care le strang imediat de pe sarma, le impachetez si le sortez in functie de dimensiuni si culoare.

In orele libere imi pictez unghiile in timp ce ascult un teatru radiofonic, imi pun o masca in timp ce ascult muzica de relaxare si mananc in timp ce in urechi in rasuna un audiobook.

Ma joc cu fetita, ii citesc, ii povestesc de o suta de ori despre fiecare culoare si fiecare parte a corpului, o scot la plimbare in fiecare zi.

Nu ma plang de zapada, de frig sau de cat de greu este sa imping caruciorul pe zapada. Hranesc copila, ii fac baie si o culc inainte sa vina Printzul Consort acasa.

Cand vine Printzul Consort acasa nu-i reprosez niciodata ca a intarziat, sunt zambitoare si-i servesc somon cu portocale sau pulpa de porc cu sos de prune, malaiezian.

Dupa masa voi citi pe net cele mai interesante retete de piureuri pentru 6-8 luni si le voi copia in Caietul de retete pentru a le incerca a doua zi.

Voi scrie in fiecare zi pe blog un post interesant care va schimba viata a cel putin 100 de oameni.

Printzul Consort imi va povesti ce mai scrie la gazeta, iar eu il voi asculta cuminte din fotoliul Poang, in timp ce voi tricota o hainuta pentru copiii sarmani.

Dupa ce ne vom uita la un film, voi citi alternativ din cele 5 carti deja incepute. Inca nu stiu cat de alternativ, ramane sa rezolv aceasta mica problema.

Voi dormi cinci ore pe noapte si ma voi trezi odihnita si dornica sa incep o noua zi de excelenta.

Dupa un timp voi cadea rapusa. Dar ce mai conteaza atata vreme cat am fost "an excellent housewife, mother of-a-6-month-old girl"?

Later edit: si astfel, voi concura cu Andreea Marin-Banica la titlul de "cea mai excelenta" femeie din lume.

My crying little girl

Pana saptamana trecuta m-am impotrivit ca o leoaica sa o las pe Degetzica cu altcineva (in afara domnului-tatal Degetzicii) in altfel de situatii decat urgente. Sau disperate. Si astea nu au fost decat doua: concertul lui Leonard Cohen si petrecerea de Craciun a Printzului Consort. Amandoua urgente. Disperate.

Astfel, am iscat discutii. Le-am tinut piept cum am stiut eu mai bine: ca o leoaica ce-si apara leuta: ca-i prea mica, ca trebuie sa suga, ca nu-i obisnuita cu altcineva in afara de mine, ca nu stie nimeni ce sa-i faca, ca nu si nu si nu. Din cauza asta cumparaturile bilunare ce se fac in echipa nu-mi mai faceau nici o placere: stiam ca iarasi va trebui sa duc munca de lamurire ca fetita sa mearga cu noi.

Adevarul este ca nu eram pregatita. Nu eram pregatita sa nu stiu eu in orice secunda ce face fetita mea. Daca zambeste, daca plange, daca ii este foame, daca a obosit, daca se joaca sau doarme. Daca este trista sau fericita. Daca ii lipsesc sau nici macar nu se sinchiseste.

Duminica am zis "da" cu inima usoara, ideea venind chiar de la mine: noi mergem la cumparaturi, iar pe Degetzica o lasam doua ore la bunici. Totul urma sa se intample daca vedeam ca fetita are o zi buna. Daca nu, amanam proiectul.

Si am pregatit terenul: Degetzica a dormit de dupa masa si s-a trezit bine dispusa. Am ajuns la bunici cu o buna dispozitie evidenta pe fatuca mica care se hlizea la oricine ridica macar colturile buzelor a zambet. I-am dat sa suga inainte de plecare ca sa nu se strice caruta din pricina unor ziceri batranesti cum ca "dragostea trece prin stomac". Si am plecat.

Vaiii, de mult nu m-am mai bucurat asa de tare de niste cumparaturi. Si nici macar nu era vorba de un pantof, o rochita sau macar o esarfa. Nuuu, erau banalele banane, portocale, lapte, unt, oua, paine, etc.

Ca sa nu-mi strice nimeni Zen-ul l-am expediat pe Printzul Consort la rafturile cu carti, in timp ce eu am intrat intr-un magazin de pantofi, unul de accesorii si doua magazine cu hainute de copii. Am iesit rapid, in 20 minute, cu sapte agrafe cumparate la reduceri (acasa am realizat ca trei dintre ele i se potrivesc mai degraba Degetzicii decat mamei ei, dar ce sa fac daca am scapat intr-un magazin de accesorii dupa sase luni de repaos fortat?).

Pe cand cautam de zor pungi magice si nucsoara Printzul Consort ma anunta ca Degetzica "ne-a sunat sa ne ducem acasa". Hmm, bine, mamico, ne grabim, mi-am spus in sinea mea, dar nu am dat zor. Si rau am facut pentru ca atunci cand am ajuns acasa mi-am auzit de pe holul blocului copila urland.

Si urla, si urla! Era rosie si umflata la fata de atata plans si zbucium, hainutele erau transpirate, suspinele ii scuturau trupusorul mic si se zbatea sa scape din bratele bunicii. Care bunica nu era nici ea intr-o stare prea buna: agitata, broboane de sudoare pe frunte, invapaiata la fata, incerca sa calmeze copila. Care copila atunci cand m-a vazut si-a intins bratele spre mine de n-am mai apucat nici sa-mi scot haina de pe mine. Am luat-o in brate si am lipit-o de mine, i-am pupat capsorul transpirat si fetisoara sarata. Si am vrut sa mi-o lipesc de suflet, sa merg prin lume cu ea intr-un buzunar secret, sa stiu ca nimeni si nimic nu o va face sa planga. Am vrut sa o tin din nou in burtica, sa imi auda inima si sunetul vocii traversand o mare de lichid.

Am linistit-o foarte greu: i-am vorbit, i-am cantat un cantec de leagan pe repeat vreo 10 minute, i-am dat sa suga... Dupa 30 minute lucrurile intrau incet, incet in normal: bunicii ii revenise tensiunea la normal, iar Degetzica suspina la mine in brate. Moment in care i-am dat-o Printzului Consort si am vrut sa merg la bucatarie. Cand a vazut ca ies din camera au inceput din nou urletele. A fost prima data cand a inceput sa planga cand nu m-a mai vazut. De atunci am observat ca, in prezenta mea, nu mai sta la nimeni in brate, nici macar la Printzul Consort. Plange dupa mine pana vin si o linistesc.

Si inca ceva: Degetzica mea, fata mea foarte sociabila care zambea la oricine ii adresa un zambet si se agata cu privirea de persoana respectiva pana cand aceasta inceta sa mai zambeasca sau ii iesea din raza vizuala, s-a schimbat. Acum raspunde la zambetul persoanelor necunoscute, dar apoi imediat isi intoarce privirea spre mine de parca s-ar intreba: "ia sa vad, mamica aproba lucrul asta sau nu?"

Off, Degetzica creste si incepe sa se teama de straini. Tocmai acum, cand descoperisem si eu gustul unei cumparaturi de calitate.

Festivitate de premiere

Zilele trecute, o Vulpitza m-a atentionat ca am o leapsa la ea pe blog. Am citit postul ei si m-am emotionat. Am aflat ca Vulpitza pe care n-am vazut-o in viata mea, nu o cunosc si nu ma cunoaste gaseste ca scriu cu haz, cu inspiratie si cu incredere despre hatisurile astea in care m-am afundat de buna-voie si nesilita de nimeni. Si cand spun hatisuri ma refer la noptile cu luna si zilele cu soare cand Degetzica ma provoaca (inca fara cuvinte) la o mie de experiente detectivistice pentru a avea ceea ce mi-am dorit mereu, copilul-Zen-perfect. Cum eram ocupata sa termin sezonul 4 din Grey's Anatomy ii multumesc de-abia acum!

Multumirile mele (premii mi se pare prea mult spus) se duc catre patru doamne si un domn din spatele unor bloguri fara de care nu-mi pot incepe sau sfarsi ziua:

1. Adei pentru imaginatia, frumusetea si delicatetea scrierii, model de inspiratie pentru mine, pentru bunatatea care razbate din posturile ei si pentru curajul de a afirma public ceea ce stiau foarte putini.

2. Marei pentru curajul cu care isi expune public delicatetea fizica si sufleteasca. Daca as fi fost barbat, as fi fost indragostit de Mara, femeia-copil.

3. Inozzei care habar nu are ca exist, dar pe care o citesc din 2006. La vremea aia nu indrazneam sa comentez pe bloguri. Am aflat ca si-a parolat blogul dupa vreo doua-trei saptamani. Nu am indraznit sa-i scriu sa-mi dea si mie parola. Cu toate astea, timp de inca o luna ii deschideam zilnic pagina sperand ca l-a redeschis. Am descoperit intamplator, acum vreo doua luni, ca l-a facut din nou public. Este singurul blog de non-mamica pe care il citesc constant si mi se pare ca nu si-a pierdut din farmec si originalitate.

4. Lui M. pentru Romanian Hobo, un blog tanar, dar foarte bine documentat si scris cu mult talent. Postarile ei despre ocean, despre California imi trezesc un mare, mare dor de statul perfect in care mi-as dori sa traiesc.

5. lui Razvan Exarhu pentru ochiul "doar diferit" cu care priveste viata.

Acum mi-as dori sa stiu de cine si de ce sunt impresionate doamnele Zu, Simona si M. Fetelor, dans!