Cum l-am vazut eu pe Leonard Cohen

Preambul: Daca ati vazut aseara in preajma stadionului Iolanda Balas Soter, la concertul Leonard Cohen o doamna (sic!) cu parul valvoi, ochii umflati, buze uscate si plansa toata sa stiti ca eu eram. Aseara am fost o carpa. Mai jos povestirea carpei:

Ne-am cumparat bilete la Cohen inca din mai. Atunci am umblat vreo cateva zile pe la Diverta asteptand sa le puna in vanzare. Le-am pastrat cu sfintenie pana acum. Atunci, in mai, anticipam cat de frumos va fi. In august anticipam ce greu va fi sa-mi las copila acasa si eu sa plec libera si senina la concert. In septembrie m-am gandit sa-mi vand biletul si sa-l trimit doar pe Printzul Consort la concert. Dar el fara mine nu merge. Off, de-ar vedea ce greu imi este si mi-ar propune sa vindem biletele as accepta fara sa clipesc. N-a vazut. N-a propus.

M-am framantat asa vreo doua saptamani.

Ieri, cu cat ora LC se apropia deveneam mai nelinistita. Degetzica incepuse bine ziua, dar pe parcurs a dat cu ea de pamant. Si cu nervii mei. Cum o puneam jos (in patut la ea, in patul nostru, in bouncer, pe canapea in sufragerie, chiar si pe genunchii mei) incepea sirul de urlete. Si Degetzica urla, nu se incurca. Nu are un stadiu incipient cu scartaieli si unul intermediar cu plans usor. Nuuu, ea urla din prima si urla asa de tare ca daca sunt cu urechea in zona am impresia ca timpanul meu vibreaza ca pielea de pe o toba. M-am imbracat, am imbracat-o si am plecat in parc sperand ca va adormi. Si desi ea adoarme imediat cum ies din bloc, ieri nu mi-a mai iesit figura. Am tinut-o tot in urlete pana seara cand se apropia ora de plecat la concert. La 7 a venit Printzul Consort cu bunica bucuresteana care ramanea in charge cu Degetzica pana la intoarcerea noastra.

Degetzica era la mine in brate si eu ma straduiam sa imping caruciorul. Cumva, cu burta mea hacuita de o cezariana. Nu ma puteam desprinde, mi-a stat pe limba sa spun ca eu nu mai merg. Stateam la iesirea din parc si nu puteam sa o pun in landou si sa plec. O strangeam la piept, ea se linistise, dormea si eu trageam de timp. Bunica bucuresteana turna sare pe rana in timpul asta. Am desprins-o, am sarutat-o, am pus-o in landou si m-am intors pe calcaie si am plecat. Si atunci a inceput...

Intai lacrimile mi-au intunecat vederea, apoi au inceput sa curga si sa curga. Plangeam cu suspine, plangeam de sarea camasa pe mine. Imi inchipuiam numai grozavii si-mi venea sa-l rog pe Printzul Consort sa ne intoarcem. Am plans tot drumul pana la concert, am plans cu suspine si cu jeluiri. Printzul Consort ma mai mangaia din cand in cand pe cap, pe picior sau ma saruta usor. Degeaba, nimic nu ma consola. A inceput sa-mi cante "Un elefant se legana...", la fel cum ii canta Degetzicii cand plange. Ma uitam la ceas si asteptam sa treaca macar o jumatate de ora inainte sa sun sa vad ce face. S-a facut, am sunat, fata dormea. M-am mai linistit putin, dar de plans tot plangeam. Ne indreptam spre concert dupa ce am parcat masina. Oamenii se uitau ciudat, cei de la securitate la fel, ba chiar si politistii ne priveau cercetator. Adevarul este ca nu paream un cuplu care s-ar fi certat, nici parasita nu paream, ba dimpotriva.

Trecem imediat de filtre, aratam biletele, domnisoara din staff se uita si ea curioasa la noi, concertul incepuse. Incepe sa-mi mai vina inima la loc, Cohen canta "Dance Me To End Of Love", scena arata divin, iar backing vocals mi s-au parut niste ingeri.

Totul mi s-a parut ca dintr-un vis, poate si pentru ca eram intr-o stare de plans. Leonard Cohen arata impecabil, intr-un costum simplu si cu nelipsita palarie. Mi s-a parut doar putin obosit si la unele cantece, cand se lasa in jos mi se parea ca o face ca nu mai poate. Echipa din spate si ea impecabila. Backing vocals, impreuna cu Susan Robinson erau divine cu niste voci tot una si una. Chiar si scaunele simple, albe, de plastic, asa cum mai vezi astazi doar la terasele ieftine aratau nemaipomenit pe gazonul stadionului. Iar oamenii... Oamenii erau cei pe care imi doresc sa-i vad in fiecare zi: fiecare statea pe scaunul propriu, nu se auzea nici macar o soapta, nu se certa nimeni cu nimeni, nu se striga, urla, nu se vorbea la telefonul mobil. Oameni frumosi care si la plecare s-au retras incet, incet fara imbulzeala, fara zgomot. Am vazut oameni foarte in varsta, la fel cum am vazut si tineri foarte sic. M-am simtit "acasa", iar concertul a fost un balsam peste nervii mei obositi si peste hormonii care imi tropaie in vene si artere. Cam la fiecare jumatate de minut fundalul scenei isi schimba culoare, de la roz la ciclam, de la albastru la bleu, violet, portocaliu, etc.

Dupa primele melodii m-am oprit din plans pe nesimtite. Si mi-am dat seama ce mult mi-am dorit sa-l vad si sa-l ascult live pe Cohen. Si ca poate am facut bine ca am venit. Si ce dificile sunt alegerile atunci cand intervine si un copil. Si la gandul asta am inceput iarasi sa plang. Si plangi si plangi... Noroc ca a venit pauza. Iarasi telefon acasa, copila plangea de data asta si a tinut-o asa pana am ajuns acasa. Cu o pauza scurta atunci cand a lipait laptele pe care-l lasasem eu in biberon.

A fost greu: pe de o parte imi doream sa nu se mai termine, ma simteam intr-o stare de gratie, iar pe de alta parte imi doream sa ajung mai repede acasa la Degetzica, sa o iau in brate si sa-i spun ca mamica este acolo si nu mai pleaca nicaieri.

Cele trei ore au trecut ca in vis. Am stat si la bis-uri, desi incepuse un nou suvoi la "Hallelujah". Cand incomparabile surori Webb au inceput o piesa am plecat, nu am mai rezistat, plangeam neconsolata la Printzul Consort in brate.

De-abia pe drumul de intoarcere mi-am mai venit in fire. Acasa, Degetzica plangea si desi era 12 noaptea nu dormea. Am luat-o in brate, am pus-o pe piept si in 2 minute a adormit un somn asa de adanc de nu mai reuseam sa o trezesc sa-i facem baita si sa-i dam de mancare. Parca a stiut ca mamica a venit acasa. Astazi a fost un inger de fetita, iar eu mi-am pus comprese cu ceai de musetel pe ochi ca sa se retraga umflaturile.

Poze nu am, nici cu domnul Cohen (desi ar fi meritat), nici cu mine plansa (n-as fi meritat). N-am avut dispozitie pentru asta. Dar are Andreea niste poze superbe facute chiar de ea. Felicitari, Andreea!

le. Vad ca si Andreea Badran a plans la concert. Din alte cauze decat mine, dar tot plans. Deci n-am fost singura, nu mai ramane decat sa ghiciti care dintre cele doua doamne planse eram eu si care Andreea.