Dupa spa&relaxare

A fost bine, cu accente de foarte bine pe alocuri si cu doua viraje spre dezastruos. Am pornit odata cu marea zapada, de credeam ca nu mai plecam. Masina era umpluta pana la refuz cu plase, plasute, jucarii, sterilizator, cadouri, rucsaci peste rucsaci, landou, cadrul caruciorului, cutie cu 25 kg de nisip, lopata la randul ei in cutie, perie, racleta cu manusa pentru dat gheata de pe geamuri, etc. In ciuda acestor pregatiri pentru marele viscol si marii nameti (sau tocmai de aceea) drumul a fost linistit si in 3 ore eram acasa. S-a cam lasat cu jale, Degetzica a dormit doar o ora, la o miscare zgmotoasa a stergatoarelor s-a trezit in urlete si nu a mai adormit.

In prima zi acasa am dormit pana la 11. Noi doi cu copil cu tot. Sa mai zica cineva ca daca ai copil nu dormi. Am iesit afara pret de o ora, am tavalit copila in zapada si am cumparat un televizor de la un Domo amarat unde m-am simtit ca-n piata.

In a doua zi am mai iesit o ora, Degetzica a adormit la mine in brate si mi-a rupt spatele si mainile. Printzul Consort a plecat spre Bucuresti intr-o amenintare de ninsoare, viscol si vijelie, motiv pentru care l-am dotat cu sandwichuri pentru 3 zile, dulciuri, apa si Coca Cola. In 3 ore a fost acasa, iar sandwichurile le-a mancat a doua zi la serviciu.

In a treia zi am scos-o la plimbare cu caruciorul. Cu rotile deblocate nu prea inaintam. Le-am blocat. Era bine, dar nu puteam lua curbele. Am legat o curea de landou si astfel mama impingea caruciorul si eu il trageam. In timpul asta Degetzica dormea, fara sa se sinchiseasca de eforturile noastre.

In a patra zi am scos la lumina sania. Nu o mai folosisem din copilarie. Era plina de praf, putin ruginita, dar asa cum mi-o aminteam. Doar sfoara a trebuit inlocuita. Am legat landoul de sanie si am plecat sa cucerim orasul. Nu a fost perfect nici acum: nu erau partii facute, nu existau decat urme in zapada pe care toti cei care veneau le conservau asa ca sania noastra a luat zapada in piept.

In a cincea zi am iesit tot cu sania. Incepuse dezghetul, pe strada nu mai era deloc zapada, ceea ce facea traversarea aproape imposibila, iar pe trotuare era o mare mocirla sub care se afla tot asfalt. S-a luat dupa noi un mic Patrocle si am tot intrebam oamenii daca nu cumva este al lor. Nu era, parea pierdut. A mers dupa noi pana in centru, ma gandeam infrigurata ce facem cu el, ca in strada nu-l puteam lasa, iar mama nu vrea sa vada nici urma de picior de animal in casa. In centru de el s-a luat un maidanez. Am tipat la maidanez, m-am facut ca-i trag una peste bot cu geanta, s-a muiat si s-a luat si el dupa noi. Asa ca acum mergeam in sir indian: mama care tragea sania cu pretioasa comoara care se uita la lume dintr-o noua perspectiva, eu care impingeam sania, Patrocle si maidanezul. Pe la Casa de Cultura a Sindicatelor (ce ciudat suna!), dupa un drum in zig-zag ca nu ne hotaram pe unde este mai multa zapada l-am pierdut pe Patrocle. Si pe maidanez. Tocmai cand gasisem o solutie pentru el. Nu m-am intors din drum, trebuia sa ajungem acasa sa hranesc copila, dar regretele ma urmaresc.

Pe 24 am facut si bradul care anul asta a avut mai multe bomboane decat globuri. Si asta pentru ca de fiecare data cand mama sau tata treceau pe langa el bradul cadea. Cadea cu zgomot, cadea frumos, artistic chiar, iar globurile ramaneau din ce in ce mai putine. Pana la urma a fost ancorat cu un cordon de rochie legat de galerie.

Venirea fratelui meu cu sotia a adus Degetzica intr-o stare de nervi cumplita care s-a lasat cu plans incontrolabil in prima zi de Craciun, iar in a doua a fost de cosmar: a plans cu suspine si cu lacrimi de crocodil o ora si jumatate, cu mici pauze pentru recapatarea respiratiei, iar pe mine ma incerca un mare sentiment de neputinta pentru ca nu stiam ce are si cum o pot consola. Am dezbracat-o, am imbracat-o, am tinut-o in brate, i-am cantat, i-am "sh-sh"-it, am leganat-o, i-am dat sa suga; nimic nu a avut efect. Pana la urma a adormit sfarsita, cu bratul meu sub capul ei si cocotata jumatate pe mine.

Pentru ca in deplasare Degetzica doarme intr-un pat pliant marea ei bucurie cand se trezea era sa loveasca puternic cu piciorusele in saltea. Care saltea este un placaj urat care face un zgomot infernal cand este lovit in toiul noptii de picioruse mici si care-i imprima si patului o miscare de balans. Asa ca rapiditatea cu care o luam din patut noaptea m-a pus pe primul loc in topul mamicilor perfecte si a contribuit la un somn linistit pentru cei ai casei si pentru toata scara B.

Am primit cadouri, multe cadouri si ne-am bucurat de un tratament regesc. Degetzica a primit-o pe girafa Sophie, a primit hainute, un urs alb de plus cu ochii rosii, Printzul Consort a primit un hard disk extern si o bluza ca a lui Kurt Cobain. Printzul Consort spune ca acelasi Kurt s-ar rasuci in mormant daca ar sti cat a costat, dar eu nu-l cred pe Kurt asa zgarcit. Eu am primit niste ghetute waterproof, un pulover cu multe frills, margele (pasiunea mea!) si un ruj Givenchy (neam de neamul meu nu a avut un ruj Givenchy, ma simt mai doamna cu el pe buze :) ).

La intoarcerea in Bucuresti, de bine ce ne-a fost acolo eu m-am inchis in baie si am jelit putin. Mai vreeeeem....

Vacante si dorinte

Pentru ca am muncit pentru doi in ultimele 4 luni de zile, plec/plecam la spa si relaxare. In prima parte a vacantei nu voi avea internet, asa ca intrerupem comunicarea pentru o saptamana. Sper ca gasesc totusi un fir de internet in preajma Craciunului.

Scriam anul trecut ca de Craciun imi doresc timp, mult timp si multi timpi morti. Cred ca eram inconstienta sau vestea sarcinii imi luase mintile.

De Craciunul asta eu imi doresc sa vina primavara, sa aud pasarelele cantand, sa vad iarasi (cel putin) 16-17 grade in termometru, zapada asta sa dispara unde-o sti ea si asfaltul sa fie uscat si curat ca popoul Degetzicii. Si imi doresc in continuare timp. Si timpi. Fie ei si morti.

Prima petrecere adevarata

- Pentru ce bem?
- Pentru prima petrecere adevarata de cand a venit Degetzica la noi!

De cand am primit invitatia la petrecerea de Craciun mi-am promis ca nu voi mai fi o carpa, ca data trecuta. Mi-am promis ca ma voi bucura, voi canta si voi dansa pana dimineata. Degetzica nu va simti ca mamica lipseste o jumatate de noapte de acasa, nu va simti decat bucuria mamicii si astfel va fi si ea o Degetzica fericita. N-a fost chiar asa, dar cu toate neajunsurile declaram seara un succes.

Initial, totul a mers conform planului: bunica a venit la ora stabilita, facusem masaj, baita si alaptam copila gandindu-ma cu ce ma imbrac. Stiu, suna tragic, dar nici pana la ora aia nu eram hotarata, rochia dorita fusese respinsa la proba. Se face 9, Degetzica adormise la san si dau sa o pun in patut. Eiii, surpriza: cum incercam sa ii scot sanul din gura, cum se trezea si incepea sa planga. Ok, te mai las inca 5 minute. Dupa 5 minute, repetam. Plansete! Inca 5 minute, iarasi repetam. Iarasi plansete! O pun in patut, deschide ochii mari a "si pe mine cui ma lasi?" si incepe plansul. Da-i suzeta, da-i mangaieri, da-i sarutari, da-i ursuletul-iepure, da-i carusel... timp de 10 minute. Adoarme intr-un final si eu ma reped la baie sa ma pregatesc. Cand sa-mi pun rochia pe mine, aud intai un scancet, apoi un urlet in monitor. Il trimit pe Printzul Consort sa o depaneze, dupa 5 minute de urlete ma duc sa rezolv problema. Copila noastra plangea de sarea pijamaluta pe ea si nu voia nici in brate, nici in patut, nici cu suzeta, nici fara suzeta, doar la mamica ei. Pe la 10.30 eram gata sa renunt, sa trimit doar jumatatea la petrecere, iar eu sa raman acasa. Printr-o minune a adormit si noi am profitat sa fugim de acasa.

Petrecerea a avut loc in Fratelli Lounge. Pentru ca-i auzisem renumele ma asteptam sa cad pe spate inca de la intrare. Nimic de genul asta. Intrarea seamana cu vitrina unui magazin, iar acum era decorata de sarbatori. Daca nu am fi stiut adresa cred ca am fi trecut pe langa el fara sa-l observam. Inauntru sunt doua camere: una cu fum si una fara fum, dar foarte friguroasa, pentru ca este de fapt o terasa acoperita. Pe peretii terasei erau aliniate o multime de ghivece in care isi dadeau duhul niste plante ofilite, desi se incercase zadarnic o resuscitare cu apa picurata dintr-o punga de perfuzie cu perfuzor cu tot. Am inteles ca prin apele astea ar inota si niste pestisori de aur, dar noi nu i-am zarit, cred ca sucombasera din cauza frigului polar. In prima camera era barul (a propos, de mult nu am mai vazut asa baieti atenti si saritori la bar!) si niste mese joase, marginite fiecare de 3 tipuri de scaune si o canapea. Pana la urma si camera asta s-a transformat intr-o ghetarie, probabil intr-o incercare de a aerisi atmosfera.

Ce m-a impresionat:

- cel mai tare si mai tare: cand a venit Printzul Consort sa-mi prezinte o colega de-a lui care are o sora si impreuna imi citesc blogul si le place cum scriu. Wow, I have fans! How cool is this? Cand mi-a spus ca a dat peste blog din intamplare si a recunoscut-o pe Degetzica din pozele cu care se mandrise Printzul Consort la serviciu m-am gandit ca da, bai, eu nu am postat poze cu mine, dar cu Degetzica da. Si uite, a inceput s-o recunoasca lumea, draga mamii vedeta! Multumesc, Mihaela, multumesc, Licurici, mi-ati facut o mare bucurie!

Partea cu intalnirea cu cei ce-ti citesc blogul are si un neajuns: de fiecare data cand incercam sa povestesc ceva auzeam: "Stiu, am citit pe blog!", "Stiu, am citit pe blog!". Ok, ok, nu mai povestesc nimic!

-pe locul doi: mancarea. Sortimente putine, dar fooooaaaarte bune. Am mancat niste sferturi de cartofi in coaja cu ulei de masline si rozmarin de m-am lins pe degete. Ce sa mai zic de carnaciorii cu prune sau de frigaruile de somon file cu ierburi aromate sau de branza brie cu capsuni pe o felie subtire de paine cu migdale? Si creme de la creme: un mousse de frisca cu fructe de padure din care am mancat doua portii. Mi s-a parut de mare efect modul de prezentare: frigaruile de somon file erau asezate pe o oglinda inramata, iar mousse-ul de frisca cu fructe de padure era intr-un cilindru de sticla din care luai cu un polonic.

- pe locul trei: un cuplu in care doamna era foarte vizibil insarcinata, dar a dansat pana si-a rupt pingelele. La un moment dat, in timpul unui dans, el, genul rocker, cu coada si cioc, si-a pus cu tandrete mainile pe abdomenul sotiei. Nu cred ca stiu gest mai frumos. Mie mi s-au umezit ochii. Mi-am amintit acelasi gest la Printzul Consort si mi-am dorit sa fiu din nou insarcinata.

- pe locul patru: un alt cuplu in care domnul dansa frumos, usor exagerat pentru partenera lui, iar ea, de pe scaunul de bar, isi scutura parul blond si cret si il aplauda usor, in mana cu o tigara fina. Cu domnul respectiv am purtat cea mai draguta conversatie din seara aceea, conversatie pe o foaie de hartie galbena, din cauza zgomotului de la bar.

- pe locul cinci: in ciuda renumelui, designul interior al localului nu-i ostentativ, dar nici nu iese foarte tare in evidenta.

- pe locul sase: de data asta negativ: DJ-ul: nu a lasat nici o melodie de la cap la coada, toate melodiile erau intrerupte dupa 30-40 secunde maxim. Ori se grabea sa le bifeze pe toate, ori le auzise de atatea ori incat se plictisise de ele si cauta ceva mai nou, ori, pur si simplu, asa se poarta in Fratelli si eu care nu am calcat niciodata pe acolo habar nu am. La un moment dat, la o pirueta mai acrobatica era sa cad peste pupitrul lui si zau daca mi-ar fi parut rau dupa cum a masacrat piesele.

- pe locul sapte: frigul, frigul, frigul. Domnilor, cand merg la o petrecere nu ma imbrac cu puloverul de schi si nici nu-mi pun fular. Ma astept sa fie o atmosfera placuta, spre cald chiar. Faptul ca am dardait de frig non stop a grabit plecarea noastra la ora 2 dimineata. Eu as fi plecat chiar la 1.30, dar Printzul Consort a insistat sa mai stam putin.

Cand am ajuns acasa am aflat ca exact la 1.30 Degetzica s-a trezit si nu a mai vrut la ea in patut. A adormit in brate la bunica si cum incerca sa o puna in patut se trezea si se pornea pe un plans cu suspine. Ca si data trecuta, cum am luat-o in brate a oftat si a cazut intr-un somn adanc incat am pus-o in patut fara sa se auda nici un scancet. Si a dormit pana la 5.30 dimineata. Si eu nu am avut prea multe remuscari ca mi-am lasat copilul acasa in timp ce eu am plecat sa ma distrez. A fost bine, ceea ce imi da sperante pentru petrecerea de Revelion!

Toate rautatile lumii

De cand s-a facut frig si vanzatoarea a inchis usa, ma opresc la fiecare doua zile in fata magazinului si-i evaluez cele trei trepte care-l fac de neatins pentru mine. Cat era cald si usa era deschisa, lasam caruciorul cu copilul in el in fata si eu ceream din usa, cu ochii la copil "doua paini din alea bune, cu cele mai multe seminte, va rog!". Aveam banii pregatiti, plateam repede si fuga inapoi la carucior.

In seara asta ma hotarasc sa intru. Deschid usa cu spatele si incerc sa urc caruciorul treapta cu treapta. Langa mine se opreste un domn care se uita peste umarul meu:

- Ia te uita, aici se vinde paine! si apoi catre mine:
- Trebuie sa urcati cu caruciorul sus?
- Asa as vrea, sa vad daca reusesc! si-i zic vreo doua in gand, ca nu da nici un semn ca ar vrea sa ma ajute. Ma opintesc, ma fortez si reusesc. Ceva ma pisca pe limba, un gand imi zumzaie pe la ureche si ma pomenesc intreband:
- Dar de ce ma intrebati daca trebuie?
- Pai nu vedeti ca nu este loc? Unde mai intrati si dumneavoastra cu caruciorul?

Ce-i drept, spatiul este mic, dar nu atat de mic incat sa sufoc celelalte trei persoane care stau la rand.
- Asaaaaa... Si ce-ati vrea sa fac? Sa las caruciorul cu copilul in el in fata magazinului sau sa nu mai mananc paine? Imi pare rau sa va spun, dar trebuie sa traim si noi, astia care avem copii mici.
- Ca doar nu traiti in magazin, mie mi se pare ca doar ati venit sa incurcati lumea! si a parasit nervos magazinul, lasandu-ma cu ochii in soare si cu gura cascata.

(Pentru cei ce se intreaba, povestea de mai sus am trait-o eu pe 11 decembrie, pe la 6.30pm, in magazinul de paine din piata Salajan. Lipsa de intelegere fata de persoanele cu copii mici am vazut destula in 4 luni de cand Degetzica este o entitate separata de mine, dar rautate este prima data cand simt. Si doare...)

Micuta Alia

Prinsa in valtoarea vietii si a pregatirilor pentru sarbatori nu i-am urat bun venit micutei Alia care a poposit pe planeta pe 8 decembrie, pe la 11 si ceva seara.

Alte date cu care se mandresc de obicei proaspetii parinti, gen greutate si lungime, nu cunoastem pentru ca micuta Alia a venit pe lume direct in sufrageria rosie a parintilor ei, suntand cu gratia specifica domnisoarelor sederea la hotelul de lux unde vin pe lume bebelusii.

In curand, va pleca spre micuta Alia si cartea ce-i este dedicata, purtand pe coperta semnatura Adei.

PS. Scaparici, pentru nasterea acasa dupa 12 ore de travaliu esti idolul meu!

Lapte cu dragoste

Cand eram eu tanara si fara experienta (a se citi nu numai fara copil, dar si fara intentia declarata a unuia) mi se parea ca alaptatul este un lucru foarte simplu. Ce mare lucru poate fi: pui copilul la san, el suge pana se satura, foarte frumos, ne vedem data viitoare, same time, same place. Astfel, explicatiile gen "n-am avut lapte" mi se pareau ca deschid larg o poarta pentru cele care nu-si doresc sa alapteze. Din diverse ratiuni: ca li se deformeaza/lasa sanii, ca sunt legate de copil/casa si nu pot iesi in oras, ca "au crescut destui copii la biberon, o sa creasca si al meu ca n-o fi foc", etc.

Tot pe vremea tineretii mele am invatat despre compozitiile tuturor formulelor de lapte de pe piata romaneasca, cu avantaje si dezavantaje in functie de copil, totul cat se poate de complicat si complet, pe nu stiu cate foi de curs. Alaptatul la san ocupa doua randuri. Atat!

Mai in zilele noastre, la cursurile pentru mamici si tatici cei doi doctori ginecologi, precum si pediatrul, au insistat pe "pus copilul la san cat mai curand dupa nastere" si "laptele matern este cel mai bun lapte pentru bebelus". Ok, ok, am retinut asta, asa vom face, de ce trebuie batuta atata moneda pe alaptat, toata lumea stie ca asa este cel mai bine, ma intrebam eu usor exasperata.

In spital, dupa cele 24 ore petrecute la post-operator, doctorita mi-a spus: "Te speli, te machiezi frumos, te aranjezi si la 9 te duci la alaptat. Nu conteaza ca nu ai lapte, pui copilul la san si te bucuri de el." Punct.

Doctorita neonatolog ne-a strans pe toate proaspetele mamici intr-o sala si ne-a explicat tehnica de aur a alaptatul: "sanul rulat ca o foita de tigara". Punct.

Asistentele de la nou nascuti erau mai preocupate de faptul ca tu, cu cezariana, te-ai asezat pe un scaun cu colac care era mai comod, in loc de un scaun de plastic ordinar, de birou, cu spatarul ce-ti intra in carne decat de alaptatul la san.

Si am ajuns acasa. Cu o secretie lactata ce numara cateva picaturi si cu o cutie de formula pentru completare. Ca asa mi s-a spus in maternitate: ca fata mea este mare si vrea mai mult decat picaturile pe care le storceam eu cu greu. Si viata mea s-a schimbat: am intrat in lupta. In lupta pentru alaptat. Ca eu vreau sa alaptez, ca eu ii dau copilului meu ce-i mai bun. Si dai cu ceai pentru stimularea lactatiei: cel putin 2 litri in fiecare zi. Si da-i cu supe, cu ape plate. Si vine laptele si nu se mai opreste. Si dureri, chinuri, plansete, plangeam eu, plangea copila, Printzul Consort nu mai stie ce sa ne faca. Cum eu sunt incapatanata am zis ca nu ma las: da-i cu cald, da-i cu rece, cu dusuri, fara dusuri, cu sange, fara sange, cu Garmastan, cu tinctura Demeter, tampoane de san, tampoane de san, tampoane de san...

Trece prima luna, Degetzica cantarita la doua zile, lua in greutate, incheiem luna in forta si-n victorie. Uraaaa! Am razbit: a fost greu sa reglam secretia, dar ia uite ce bine este acum!

Si vine luna a doua. Eu, relaxata si culcata pe urechea bleaga, cantaresc copila dupa vreo saptamana. Grame luate in greutate: zero barat. Si incepe panica: ca nu am lapte, ca ce ma fac, ce ne facem, discutii cu fetele pe blog: ii dam completare, nu-i dam? Nu, mai asteptam putin, inca doua zile, inca trei. Dupa inca o saptamana punem Degetzica pe cantar, nici o schimbare. Sun pediatra, verdictul este clar: completare, desi imi spune ca astfel eu as fi exceptia de la vorba cum ca "nu exista lapte matern nepotrivit pentru bebelusul propriu." Ma codesc, nu vreau completare, trec iarasi pe lichide: supe multe, apa multa, ceai de lactatie o data, ceai de lactatie de doua ori. In plus, pun copila la san des si o las mult, stam si cate o ora la o repriza de alaptat. Citesc pe net, intreb prietenele, ma duc si cumpar de la farmacie Galactogil. Scump, doamna, scump, dar decat sa dau banii aia pe formula pe care sa o bea Degetzica, mai bine ii beau eu!

Si incep tratament intensiv cu Galactogil. Intensiv, ca-n prospect: dimineata, la pranz si seara. Si se vede diferenta: ma transformasem intr-o fantana cu lapte. Si lucrurile reintra in normal.

De 3 saptamani Degetzica nu mai suge bine ziua: se supara, se arcuieste, plange, iar in cazurile fericite "vorbeste" cu sanul in gura sau isi baga si degetele pe langa el. Din cauza ca nu-i ajunge ce suge ziua, a inceput sa se trezeasca mai des noaptea: la 3 si la 7, zici ca are un ceasornic mic sub perna. Inainte se trezea prima data la 5-6, ba chiar 7 cateodata. Am incercat cu mangaiat, cu suzeta, cu plimbat prin camera. Nu, copila vrea laptic, nimic altceva decat laptic. Ii dam laptic: o data, de doua ori, de trei ori. Pediatra da al doilea verdict: nu mai este lapte suficient, nu se mai satura, ii dam cereale si astfel nu se va mai trezi noaptea. Aaaa, pai stati asa, eu nu vreau sa-i dau nimic altceva decat lapte pana la 6 luni. Pai nu vreti sa nu se mai trezeasca noaptea? Pai eu vreau, dar nu cu pretul asta! Si am suplimentat granulele de Galactogil. Si o pun iarasi cat mai des la san, o tin cat vrea ea, iar noaptea o hranesc de cate ori cere. Parca este mai bine, ma simt castigatoare din nou.

Pentru mine alaptatul nu este un lucru simplu. Da, este un lucru natural, cel mai natural lucru pe care-l pot face pentru Degetzica mea. Dar nu-i simplu: presupune multa dedicatie, efort (alaptatul consuma foarte multa energie), disciplina (sa ma scol de x ori pe noapte pentru a o hrani) si iubire. Iubire ca sa nu cedez la furia laptelui, la durerea pe care am simtit-o cand Degetzica a apucat prima data mamelonul, apoi la prima picatura de sange aparuta, sa nu spun "nu am lapte" si sa umplu repede un biberon cu doua masuri de formula, completand cu apa fiarta si racita. Iubire ca sa pot lupta pentru ideile mele, ca sa ma pot opune verdictelor date prea usor de anumiti pediatri ce sunt centrati aproape in totalitate pe copil si pe obtinerea unor rezultate rapide cu minim de efort si investigatie prin aplicarea unei scheme (completarea sau cereale sau piure de fructe), fara sa ia in considerare mama si dorinta si capacitatea ei de a alapta. Pentru mine a alapta este dragoste.

Primul Mos Niculae

Au inceput sa rasune colindele in magazinele. Anul trecut, pe vremea asta, ii cantam unui bobdeorezcuurechiuse. Vineri, in fata unui raft plin cu sosete m-am surprins cantand cat ma tinea gura "Santa Claus is coming to town". Degetzica se uita la mine si radea. O doamna de langa raftul cu pantofi se uita usor amuzata la noi. Sambata am pus CD-ul cu muzica de Craciun, am dat sonorul aproape de maxim si am dat un recital pentru Printzul Consort si Degetzica. Au ras, mai ales Degetzica.

Pentru ca Degetzica a fost cuminte, a inceput sa manance tot si sa doarma frumos ziua, pentru ca nu mai urla ca din gura de sarpe boa, ci ca din gura unuia de casa, total inofensiv, Mos Niculae a decis ca nu o sare anul asta.

Asa ca aseara, in numele ei am periat pantofiorii si i-am pus la asteptat cadouri. Si tot aseara, in numele lui Mos Niculae, am asezat cadouri.

I le-am aratat astazi de dimineata si nu a parut prea impresionata. De-abia cand i le-am scos din ambaleje au devenit mai atractive.

Primul ei Mos Niculae! Nu-si va aminti de acesta, poate de-abia de la anul incolo, insa eu vreau sa-mi amintesc. Sunt happy!

La Afi-ul laudat

Am fost si noi in cea mai cea Mecca a cumparaturilor. Pana acum Mecca cea mai cea era Baneasa Shopping City, dar acum nu mai este nici o surpriza pentru nimeni ca Afi i-a luat locul.

Principiul dupa care ne-am ghidat cand am plecat la vanatoare de cadouri "la cat de mare este nu are cum sa fie aglomerat" a fost demontat chiar de la intrare, cand am cautat si gasit cu greu un locsor de parcare. Masinile erau parcate alandala, care pe trotuare, care pe langa trotuare, care mai cas, care mai drept pe ideea marlaneasca "daca el a putut/incaput, sigur pot si eu." Nu am vazut nicaieri un indicator care sa-mi spuna unde ne-am lasat masina, asa ca am tinut minte ca este pe aleea din fata usilor de incediu si am pornit-o vitejeste spre intrare.

Prima impresie este ca este grandios. A doua ca este aglomerat. A treia ca sunt multi oameni la plimbare, dar si multi care isi fac cumparaturile la Real unde erau niste cozi descurajante. A patra ca 90% dintre vizitatori sunt in food court, iar dintre acestia un procent important sta la coada la mancare.

Ca si celelalte mall-uri nici acesta nu se dezminte la aranjatul meselor in spatiul dedicat burtii: mese una langa alta, cat mai inghesuite sa intre cat mai multe, de-abia reusesti sa te strecori printre ele, daca ai o haina de vizon sau treci pe langa un supraponderal ar fi bine sa faci o rugaciune inainte de a te arunca in multime, de patruns cu un carucior nici nu poate fi vorba. Ce mi s-a parut foarte ciudat si deprimant era amplasarea food court-ului: pe langa niste pereti ce imitau niste caverne sau cam asa ceva, totul fiind foarte slab luminat: very creepy. Mesele erau ocupate pana la refuz, era o harmalaie greu de suportat, in apropiere erau ceva device-uri de distrat copiii, am fugit cat am putut.

A cincea impresie este ca au ascuns toaletele foarte bine: ne-a luat 10 minute sa le gasim, cu toate indicatiile de la information desk si cu toate placutele atarnate pe pereti.

A sasea impresie este ca locul de schimbat bebelusii, desi existent pe placutele indrumatoare, in realitate nu exista. Noi, cel putin, nu l-am gasit.

A saptea impresie este ca foarte multe familii erau cu copiii. Ceea ce este bine in contextul in care iti doresti experiente variate si integrare in viata de familie pentru copilasul respectiv. Ceea ce arata ca-l iubesti si-l iei cu tine in loc sa-l lasi in fata blocului sau in fata televizorului. Insa, cand iti hranesti cu biberonul bebelusul de foarte putine luni intr-o cafenea plina ochi cu oameni care fumeaza, cand doua persoane de la masa ta fumeaza si pe tine nu pare sa te deranjeze lucrul asta, mi se pare inconstienta si ma indoiesc de posibilitatea unor alegeri "juste" pentru acel copilas.

A opta impresie si cea mai negativa este ca nu au loc de alaptat. Asta nu mai este o impresie, ci ni s-a confirmat de acelasi information desk. Noroc ca pe aleile magaoaiei sunt puse tot felul de bancute, canapele, scaunele incat am putut sa alaptez copila pe cea mai comoda canapea existenta, langa un domn care, socat, si-a luat haina, s-a ridicat si a plecat. Si langa o mamica care, rusinata sa-i spuna baietelului ei de aproximativ un an ca bebelusul suge i-a spus ca "bebe doarme".

Nu am strabatut decat parterul, la celalalt etaj nu ne-au mai tinut nervii sa mergem, iar de intrat in magazine nu am intrat decat in doua si o farmacie. In doi timpi si trei miscari am cumparat cadou pentru Printzul Consort, iar in timp de el statea la coada la ceva de mancare (daaa, trebuia sa si mancam ceva, si da, m-am dedulcit la junk food, uitasem healthy food in masina), eu am cumparat si cate ceva pentru Degetzica la niste preturi usor nesimtite, dupa cum am verificat ulterior pe site-ul mama.

Ce am putut zari in mare viteza este ca sunt toate marcile "mari" din celelalte mall-uri, cu un mare accent pus pe deprimare. Acum eu pot intelege ca pentru iarna asta designerii au dictat "Back To Black", dar sa vad 90% dintre vitrine numai in negru si gri mi se pare morbid. Am vazut putina culoare pe la Marks&Spencer si cam atat. Pana si in vitrinele magazinelor de lenjerie predominau aceleasi culori, asezonate pe ici, pe colo cu putin rosu vulcanic si pasional. Asa de tare m-am deprimat ca am refuzat sa intram in vreunul dintre preferatele mele, ceea ce l-a facut pe Printzul Consort sa se intrebe daca nu cumva sunt bolnava si sa planuiasca o noua sesiune de shopping saptamana viitoare, doar-doar s-o ivi si cadoul meu de Mos Niculae.

Si o ultima informatie pentru cei curiosi: daca m-am dedulcit la junk food, nu inseamna ca m-am dedulcit si la locul ala creepy de luat masa. Nooo, am mancat frumos, civizilat, cu furculita, cutit si servetele umede la aer curat, pe o banca, in susurul unei fantani, langa IMAX. A fost bun, mai vedem la anul!

Patru luni - File de poveste

"La anul, pe vremea asta, bebelusa nostru va merge in picioare.", imi sopteste Printzul Consort pe deasupra capului copilei, intr-o seara, la baita. Si ne imaginam amandoi picioruse mici, mici lipaind pe parchetul din sufragerie si manute ce se intind spre noi intr-un gest de iubire.

Da, bebelusul nostru se face mare si spun asta cu bucurie si cu o strangere de inima ca parca prea repede trec zilele si in valtoare cotidianului parca nu apuc sa ma bucur de ea cat de mult as vrea. Seara as intarzia cat pot masajul, baita si apoi somnul si asta doar din dorinta de a o mai strange in brate inca putin, de o saruta peste tot si ea sa-mi zambeasca fericita si putin timida de parca n-ar fi sigura ca merita toata iubirea asta.

In seara asta Degetzica a fost asezata pe cantar. Dupa ce i-am luat picioarele de pe pereti si i-am desfacut si manuta cu care se agatase de o cutie, cantarul s-a stabilizat la 6570 grame, deci o crestere de 690 grame. Mult? Putin? Habar n-am, am avut nevoie de patru luni ca sa nu ma mai intereseze daca este bine sau nu. Eu sunt incantata cand ii vad manutele pufoase, ca de pisicuta, palmutele ca biscuitii de pe vremuri, cu multe santulete, cand imi este din ce in ce mai greu sa o ridic cu o singura mana, cand o vad vesela si fericita, cand o vad dormind linistita in landou. De doua saptamani am avansat si la marimea urmatoare de scutece, nr. 3.

Apuca din ce in ce mai bine cu ambele maini, dar mi se pare ca zaresc o preferinta pentru mana stanga. Isi impreuneaza manutele in fata, dar inca nu le studiaza cu atentie. A trecut de la bagatul pumnului in gura la bagatul unui singur deget, degetul mare sau aratatorul, dupa preferinta si stare: cand este linistita isi baga aratatorul cu care isi pipaie arcadele dentare, iar cand este suparata, ii este somn sau se cearta cu jucariile isi baga degetul mare si vorbeste prin deschiderea ramasa libera. Ba chiar sunt momente de intensa enervare cand isi baga ambele degete mari in gura si nu mai poate face mai nimic, decat sa mormaie niste bolboroseli neinteligibile.

Isi ridica picioarele la verticala, iar de cateva zile isi prinde si genunchii cu mainile, aratand ca varianta rasturnata pe spate a unui alergator ce isi trage sufletul dupa o proba de 4000 metri.

Sta din ce in ce mai bine si pe burtica, acum este in etapa in care "vasleste" intr-o incercare nereusita deocamdata, de a inainta. Nu se mai intoarce de pe burtica pe spate decat foarte rar. Initial eram trista crezand ca a uitat cum se face si incercam sa o ajut. Apoi am citit ca nu a uitat, ci ca o data ce a invatat un lucru trece la altul, iar pe precentul nu-l mai repeta. Asa sa fie!

Perisorul de nou nascut aproape a incetat sa-i mai cada, iar parul nou a inceput sa creasca ciudat, total asimetric in stanga fata de dreapta, devenind greu de facut o previziune a coafurii finale.

Totul, dar absolut totul, este testat cu limbuta sau ros: linge tot ce prinde: jucarii, hainute, fermoare, hainele noastre, gatul meu, iar degetele noastre sunt cele mai bune suzete.

Si este foarte curioasa, capul i se invarte ca un girofar dupa orice misca, oricine vorbeste, orice face zgomot, orice este colorat, iar ochii... Ei bine, ochii i se maresc de parca ar vrea sa i se dezvaluie intr-o clipa tot necunoscutul lumii.

Si este foarte vesela: zambeste, zambeste cat este ziua de lunga si in special la mine. Este suficient sa schitez un zambet si ea imi raspunde imediat. Ii spun ca-i delicioasa, o sarut pe burtica si pe gat si ea zambeste cu gura pana la urechi si-si ascunde ochisorii cu palmele a timiditate.

Mai are crize de plans cand nu sunt suficient de prompta la a o lua in brate sau cand nu reuseste sa adoarma singura si are nevoie de ajutorul meu. Si atunci se zgarie pe fata sau isi baga degetele in gura si se zgarie pe interiorul obrazului si o gasesc cu sange la gurita, cum s-a intamplat azi de dimineata. Dar per total este o mare schimbare fata de primele doua luni, asa ca ma gandesc sa-mi retrag promisiunea cu fratiorul.

Ce fac eu in timpul asta? Intr-o zi cu soare mult mi-am surprins reflexia in geamul autobuzului, Mi-am zambit si mi-am spus "sunt fericita, mi-e bine!". In alta zi, la intrebarea unei prietene despre meseria de mamica, i-am raspuns ca este foarte bine. Hopa, cand s-a petrecut schimbarea asta de la foarte greu la foarte bine si la mi-e bine? E clar, devin din ce in ce mai buna in meseria de mamica. Ba chiar eu, incepatoarea, care pana mai ieri ascultam smerita sfaturile si conversatiile despre bebelusi ale Bogdanei, Alinei, Degeticii, Adei (fete cu state vechi) am ajuns sa dau sfaturi despre alaptat si ingrijirea nou nascutului unei proaspete mamici. Wow!

Acum cateva zile vorbeam cu prietena mea de foarte departe. Ea imi spunea ca a fost la cel mai vechi spectacol de pe Broadway, Fantoma de la opera, eu ii spuneam ca atunci cand ai un copil mic, mic si alaptat timpul curge altfel. Si ea imi spunea ca am putea sa exploatam cele doua randuri de parinti si astfel am putea iesi in fiecare seara. Cum sa-i explic in cuvinte potrivite ca nu-mi doresc asta? Ca nu ma pot dezlipi de minunea mea mica? Ca a avea grija de ea mi se pare greu, foarte greu, obositor cateodata, dar atunci cand dormim impreuna si ea se rasuceste pana cand nasul ii ajunge in obrazul meu nu-mi doresc decat s-o fac partasa la toata viata noastra? Ca atunci cand adoarme seara in patucul ei si se rasuceste ca sa-si bage nasucul in palma mea facuta caus nu visez decat la momentul in care ii vom arata pentru prima data marea? Sau la momentul in care vom dormi prima data in cort?

Cu doua saptamani in urma ma plimbam pe aleile din Cotroceni. Era dupa-amiaza, se intuneca usor, mie imi salta inima de bucurie ca inimioara puiului meu este bine, sanatoasa si devreme acasa. Si atunci am zarit, prin geamurile unui office adapostit intr-o vila, cateva doamne aranjate ce lucrau de zor la un calculator. Si m-a cuprins o mare mirare si pentru o clipa nu am inteles cum pot lucra linistite, cum se pot concentra in timp ce sunt departe de copilasii lor. Pentru cateva momente lucrul asta a depasit puterea mea de intelegere. I-am multumit lui Dumnezeu ca ii pot fi alaturi Degetzicii acum, cand are mai multa nevoie de mine, ca ii pot face ei cadoul asta, ca-mi pot face mie bucuria asta.

Totusi, privesc cu jind la femeile aranjate care ma depasesc grabite pe tocurile lor cui, cu coafura lor impecabila si cu pardesiul perfect croit. Ma uit lung la adolescentele cu cercei interesanti si coliere originale, cu haine trendy si aer nonsalant de parca ar avea tot timpul din lume. Ma intreb daca voi mai fi si eu asa. Pentru ca este clar, m-am schimbat.

Ada mi-a spus candva ca bebelusii apar pe lume ca sa ne dam seama ca nu suntem noi buricul pamantului, centrul universului, l'ombelico del mondo. Si simt asta in fiecare zi si nu-mi dau seama cum am putut trai altfel pana acum: s-a murdarit rochia de petrecere de pe rotile carutului? nu-i nimic, se spala. Copilul a regurgitat pe umarul si pe parul meu? nici asta nu-i asa important, se spala. Nu mi-am pus margele ca sa nu se loveasca cu capsorul de ele? Nu-i nimic, pentru ea eu sunt cea mai frumoasa mamica din lume. Si pentru Printzul Consort, lucky me! Imi doresc sanatate nu atat pentru noi doi, cat pentru a putea sa crestem copila. Imi doresc bani nu pentru o noua rochie sau nu stiu ce geanta scumpa, ci pentru primul concediu impreuna. Imi doresc minte intreaga si alegeri intelepte nu atat pentru beneficiul meu si pentru a-i putea lumina Degetzicii un drum altfel intunecat si plin de pericole. Cum sa-i explic toate astea prietenei mele? De fapt, nici nu stiu daca vreau, lucrurile astea sunt greu de pus in cuvinte. Si poate motherhood-ul nu-i pentru toata lumea. Pentru mine este! De patru luni!

later edit: Si ultimele detalii, pana nu le uit: Degetzica are 65 cm in lungime si 41,5 cm circumferinta craniana.

Cum era sa ratam primul bal al domnisoarei Firicel

Astept lansarea domnisoarei Firicel de 5 luni de zile, dintr-o seara fierbinte de iulie cand asezata comod pe canapeaua mea, Ada imi marturisea conspirativ, dar foarte emotionata ca, in sfarsit, drumurile Oanei Bucur in cautarea unei edituri au luat sfarsit si domnisoara Firicel va dansa la balul targului Gaudeamus. Cu o burta imensa atunci, cele 5 luni mi se pareau la fel de indepartate ca ideea ca bebelusul meu va avea atunci 4 luni, dar am promis ca vin.

Si datorita unei conjuncturi nefavorabile, unei alinieri potrivnice a planetelor, unor intamplari care mi-au pus piedica pe ultima suta de metri era sa nu ajung.

Am luat startul cu intarziere, astfel ca la 11.20 goneam spre masina proprie. Degetzica dormea linistita in landou, imbracata in rochita de duminica, eu incercasem sa compun un outfit pe masura evenimentului, iar Printzul Consort venea in urma fara sa inteleaga prea multe din ce se intampla, dupa o noapte in care s-a culcat la 6 dimineata si s-a trezit la 8.30 cand l-am trimis de urgenta sa depaneze copila.

Vaslim printre masini lasate aiurea pe borduri, trotuare si tocmai in aleile de acces, ajungem cu greu la masina noastra, las sa-mi cada plasele din maini, iar Printzul Consort cauta cheia masinii. Ceea ce incepuse domol pe motiv de somn maxim s-a transformat intr-o cautare frenetica a tuturor buzunarelor rucsacului. Eu imi roteam ochii in cap, bateam nervoasa din picior si aruncam ocheade ceasului. "Cred ca am uitat cheia acasa!", sopteste Printzul si face repede calea-intoarsa incat nu apuc sa spun nimic. Bine, ma si abtin cat pot!

Plimb copila dus-intors pe 6 metri de asfalt si asta nu le place cainilor aciuati pe langa gardurile poligonului. Cainii astia latra orice mobil cu mai mult de o roata, asa ca nu scap: latra si o iau la goana amenintatori spre mine. Copila se trezeste si incepe sa planga. Incerc sa protejez caruciorul si in acelasi timp fac gesturi amenintatoare cu geanta. Noroc ca-i mare, albastra si cu o bila metalica ce ar sparge usor capul oricarui berbece ce s-ar arunca asupra noastra. Cainii se opresc la o distanta rezonabila si ne privesc pe sub sprancene. Nici vorba de plimbat, stam incremenite asteptandu-l pe Printzul Consort.

Ne imbarcam cu o intarziere de inca 10 minute si gonim prin oras spre Romexpo. O sun pe Mama Personala si-i dau instructiuni sa intre si sa caute standul editurii Aramis. Parcam fara dificultati in fata Casei Presei Libere, scoatem caruciorul, landoul si copila adormita si o luam la picior. Este 12.08.

Ajungem la primele porti, trecem fara probleme si ne impotmolim la barele asemanatoare cu cele de la metrou. Ne uitam in jur, nu exista nici o poarta suplimentara prin care am putea trece. Incercam o trecere a caruciorului pe sub bare, nu merge. Luam caruciorul in brate si-l trecem pe deasupra. Printzul Consort alearga iepureste pe platoul din fata cladirii, impingand de zor la carut. Iar eu... Eu incerc cu greu sa tin pasul cu el, am transpirat, gafai si simt ca fac apoplexie. N-am mai alergat din primavara, de pe peroanele din Paris si Bruxelles. Imi construiesc in gand discursul cu care ma voi supara daca nu ajung la timp. Si doar Ada ne-a rugat sa fim macar cu 5 minute inainte.

La intrare coada la bilete. Noroc ca s-au mai deschis trei case tocmai atunci. Platim, luam biletele si intram. Inauntru, omor: inghesuiala, caldura, spatii mici de trecere si ce era mai rau: muuuulte trepte si nici o rampa. La un stand o mare de lume la lansarea unei carti de Herta Muller. Noi luam iarasi caruciorul la spinare si coboram in marea de oameni. Lovim oamenii cu rotile, eu am o privire umeda si pierduta, ma gandeam cum voi ajunge la domnisoara Firicel, ma voi aseza pe un scaun si voi plange incet: fie ca am pierdut lansarea, fie ca am prins-o, dar as fi fost mai mult moarta decat vie. Ne intalnim cu Mama Personala la standul editurii Aramis, unde credeam eu (vai mie!) ca are loc lansarea. Nimic mai neadevarat, dar un domn de la editura ne ajuta si im iindica in departare un 30 rosu: "Vedeti dumneavoasta 30-ul ala mare si rosu? Nu-l vedeti? Acolo, departe, drept in fata noastra?" "Domnule, daca l-as fi vazut, acum nu as mai fi purtat ochelari! Explicati-mi asa, fara sa-l vad pe 30 ca il gasesc eu cand ma apropii!"

Il gasesc pe 30, dar nici urma de Firicel imens, nici Firicel mic, nici Ada, nici fetele ce au promis ca vin. Mai dam un ocol, nimic. Lacrimile mi se adunasera in ochi, era trecut de 12.30 si noi nu ajunsesem. Mai dau o fuga pana la standul editurii, mai cer niste lamuriri si aflu ca trebuie sa urc deasupra lui 30 rosu. Aaaa, pai de ce nu ati spus asa de la inceput?

Luam iarasi carutul in spinare ca sa suim cele 20 de trepte, Degetzica dadea semne de nervozitate, mie imi tremurau genunchi, Printzul Consort era lac de apa, iar Mama Personala nu intelegea nimic: nici ce se intampla, nici ce cautam.

Si tocmai atunci a inceput: am auzit vocea calda a Adei si le-am vazut pe Ale si pe Nora. Mi-am luat copila in brate, m-am dus langa Ale si m-am uitat la Ada. Ochii mi s-au umplut de lacrimi cand am auzit-o vorbind: era emotionata, intr-o rochie mov, cu un colier superb si niste bucle de domnita. Era frumoasa Ada noastra! Irina era o mica printesa, iar Luca un domnisor in toata regula. Oana Bucur, langa Ada, isi tinea timida mainile impreunate in fata. Era si o zana acolo, nu ma intrebati cum arata, am fost prea emotionata sa ma uit cu atentie.

S-a terminat totul mult prea repede, as fi vrut ca Ada sa vorbeasca mult, sa ne povesteasca mai multe despre cum s-a nascut cartea si sa ne citeasca o poveste. Am vazut multe fete cunoscute: Ajnanina, Crinuta, Silvana, Andreea, Ruxel, Germina, mamica Mariucai si multe alte mamici. Ada s-a asezat cuminte la o masuta si a scris dedicatii cu pixurile ei colorate, cu sclipici. Am plecat de acolo carand in cosul caruciorului cele 8 carti comandate, toate cu dedicatii colorate. Dupa-amiaza, pe o banca in IOR, am citit toate povestile. Ieri, doua dintre carti au plecat deja spre destinatarele de drept. Exemplarul nostru, cu dedicatie speciala pentru Degetzica si "minunatii ei parinti" (multumim, Ada, tu esti minunata!) a fost asezat la loc de cinste in biblioteca. De sarbatori toate celelalte carti isi vor gasi destinatarii si in 8 case se va auzi vocea Adei. De sarbatori, eu voi rezerva un raft in biblioteca pentru viitoarele carti ale Adei.