Ziua mea cu ceasuri rele

Vineri, 5 februarie 2010 putea la fel de bine sa fie vineri, 13 sau marti, 13 sau marti, 3 ceasuri rele.

Copila s-a trezit la 9. Prost! Foarte prost; ea se trezeste dupa 10, mai degraba 11. Pentru ca era zi de curatenie si trebuia sa plecam de acasa am decis sa ne "impachetam" repede si sa plecam la plimbare. La plimbare, dar unde? Iarasi la cumparaturi la Real, fara egal sau indraznim sa ne culturalizam la o expozitie tocmai lansata ce dureaza doar o saptamana.

Mancare sau cultura? Cultura sau mancare? Dilema m-a urmarit si in urmatoarele 3 ore cand am incercat sa hranesc copila (lapte, apoi piure de mere coapte) si sa ma hranesc si eu in timp ce rotitele mintii se invarteau frenetic cautand o solutie sa tina fetita ocupata. Fetita care s-a plictisit cand eu nici macare nu ajunsesem sa bag un dumicat in gura. O inghitura nemestecata, trei versuri dintr-un cantecel. O gura de lapte, o schimbare de decor. Inca o inghititura, un "Cucu-bau" de dupa dulap.

Cand am iesit in sfarsit pe usa, copila plangea cu sughituri, iar eu eram pe jumatate nemancata. Nici nu-i de mirare ca a castigat mancarea si deci, shoppingul la Real, fara egal. Cumva, pe drum, m-am revoltat impotriva stomacului care-si face mendrele in ciuda nevoilor mele culturale si am cotit-o spre metrou.

Chem liftul, ne urcam, se inchid usile si... nimic. Inauntru bezna, doamna care spune frumos si cu intonatie "Mainas oan" tacea, liftul nu se misca. Astept cuminte, apoi apas pe butonul de deschidere usi. Ascultatoare, acestea se deschid. Apas din nou "mainas oan". Usile se inchid, nimic. Apas frenetic pe -1, liftul nu se misca. Apas si pe 0. Liftul nemiscat. Apas sa se deschida usile. Nu se deschid. Hopa, avem o problema! Ma gandesc ca bateria telefonului este pe sfarsite, ca nu am decat niste ceai la mine, ca Degetzica se va trezi in curand si va incepe sa urle. Ma trec transpiratiile si inainte sa apas pe butonul de alarma, decid sa mai apas o data pe butonul de deschidere usi. Intr-un final acestea se deschid leeent, leeent de parca prin ele ar aparea un invitat neasteptat la "Surprize, surprize".

Atunci ar fi trebuit sa-mi schimb gandul si sa ma intorc acasa. Sau macar la Real. N-am facut-o! Am luat caruciorul in spinare si am coborat scarile la metrou. Am anuntat si defectiunea, dar doamna de la ghiseu nu s-a sinchisit prea tare. Normal, ea nu trebuia sa care un carucior de 20 kilograme in sus si in jos pe scari.

La prima statie am schimbat magistrala. Scara rulanta functioneaza, ceea ce nu mi-a dat nimic de banuit. Dupa scara rulanta constat ca mai am de urcat doua randuri de scari nerulante despre care uitasem. Asa este: cand le poti urca fara probleme, nici nu le bagi in seama. Ma ajuta iarasi cineva, dar tot am obosit. Ajung fara peripetii la Victoriei unde stiam eu ca este o alta scara rulanta. Ce frumos, si asta functioneaza!

Sus, astept in fata usitei speciale pe care scrie Interzis cateva minute. Nu se vede nici un bodyguard, iar doamna de la casa isi face curat: sterge praful, scutura perna scaunului, arunca continutul unei scrumiere la cos... Pare ca nu ma observa. Ma duc la ea si o rog sa-mi deschida. Ma roaga sa astept putin ca are treaba. Astept, eu nu am treaba, am iesit sa ma plimb! Doamna sterge praful de pe geam si apoi vine sa-mi deschida. O intreb de scari rulante. "Nu sunt pe nicaieri!" "Nici pe la iesirile celelalte?" Nici! Pe nicaieri!" Sesizez o urma de satisfactie si ma uit atenta la fata ei sa vad daca glumeste cu mine sau nu. Nu, pare serioasa!

Si asa este: urmatoarele scari rulante sunt in reparatie. Si cele de urcat si cele de coborat! Ma ajuta un bodyguard care imi spune ca are un baietel de doua saptamani. "Sa va traiasca! Si ce faceti cu el? Il scoateti afara?" "Pe vremea asta? Nuuu, sa se incalzeasca intai!" Realizez ca pentru toti cei cu care ma intalnesc sunt "aia nebuna care vrea sa foloseasca metroul desi are un copil si-un carucior".

Bodyguargul ma ajuta doua scari, dar tot a mai ramas una si lunga de cucerit. Pornesc usor, roata cu roata spre lumina. Un muncitor ce cara niste cutii de carton striga la altul: "Ajut-o, mah, pe femeia asta!" Femeia, adica eu, face doua temenele si le ureaza sanatate amandurora. Apoi respira aerul incarcat de gaze de esapament din intersectie. Aproape am ajuns.

De aici si pana la MeTzeRe nu au mai fost decat niste nameti, vreo doua balti murdare in care caruciorul s-a afundat pana la marginea rotii si niste gheata pe care am patinat. La intrarea in MeTzeRe vreo 3 trepte. Le depasesc, trag de usa mare si grea, strecor caruciorul, vad afisul expozitiei, mai deshid o usa, inca 3 trepte si am ajuns. Holul mare, luminos, calduros mi s-a parut initial primitor.

La receptie, doamna imi explica: "Intre santiere" nu-i o expozitie, asa cum am crezut eu initial: obiectele din comunism sunt ascunse printre cele permanente din muzeu si vizitatorul trebuie sa le caute si sa gaseasca minim cinci. Apoi primeste o vedere sau o carte postala. "Dar eu nu vreau nici vedere si nici carte postala! Pot sa intru si fara sa caut obiectele?" intreb cu ultimele puteri. Acum as fi vrut sa ma intorc acasa, dar era prea tarziu: gandul sa cobor caruciorul pe nesfarsitele scari de la metrou ma umplea de groaza. Da, se poate si doamna imi explica: sala din dreapta, din stanga, la etaj si subsolul.

- Cu caruciorul ce fac? intreb candid, sperand intr-o solutie minune.

- Il lasati aici si luati copilul cu dumneavoastra.

Ha, ha, ha, si eu care credeam ca las si copilul si caruciorul la receptie. Am evaluat rapid situatia: etajul se afla la capatul a cel putin 20 trepte abrupte. Taiat! Subsolul se afla la capatul a alte 20 trepte. Taiat si asta! Si au ramas sala din stanga si sala din dreapta care aveau niste rampe pe care am zis ca-mi rup gatul atat erau de abrupte si de alunecoase.

Am bifat rapid cele doua sali la care am avut acces datorita rampelor, dar cum era ora de masa a Degetzicii, copila isi cerea drepturile. Am lasat la o parte iluzia ca undeva, intr-un colt linistit al vreunei sali, pe o banca pusa pentru odihna unor picioare obosite as putea sa alaptez fetita. Nu erau decat scaune pentru personalul muzeului, personal care se agregase intr-un colt si se uita la mine sa nu cumva sa daram ceva cu caruciorul.

Am plecat spre terasa-club din spatele muzeului, sperand sa beau un ceai fierbinte si sa rezolv problema care devenea din ce in ce mai zgomotoasa. Pe terasa nu era nimeni, iar lampile care dadeau caldura erau oprite. Cand sa intru in club, am vazut pe usa un anunt cum ca "acel spatiu este rezervat fumatorilor". In momentul ala as fi dat orice sa fiu la mine acasa, la caldura si sa nu imi treaca prin cap ideea de a-mi hrani copila in parc la 0 grade sau intr-o toaleta, fie ea si pictata. Am decis intoarcerea de urgenta acasa.

Reiau drumul in sens invers si cand sa traversez spre Stefan cel Mare realizez ca nu am pe unde: un panou mare avertiza trecatorii ca traversarea se face prin pasajul Victoriei. Pasaj care presupunea cel 20 trepte de coborat si alte 20 de urcat. Cu un carucior plus un copil, total aproximativ 20 kilograme. Cu ultimele puteri am chemat un taxi si l-am asteptat miscandu-ma in sus si in jos pe un trotuar inghetat, fara urma de soare.

In taxi ma relaxez: era cald, Degetzica adormise,  soferul ma intrebase daca am un drum preferat spre casa, soarele intra usor pe geamuri si ma facea sa cred ca vine primavara. Imi sun o prietena si in timp ce ii povestesc aventura la muzeu ma lasa bateria telefonului. Era din ce in ce mai clar ca nici macar nu ar fi trebuit sa pun piciorul in afara casei astazi, daramite sa plec sa cuceresc un oras semi-inzapezit, fara scari rulante sau lifturi la metrou.

Il pun pe sofer sa ocoleasca blocul sa ma lase la intrarea cu rampa pentru carucioare. Cand sa-i platesc imi spune ca nu are sa-mi dea restul.

- De ce nu mi-ati spus ca aveti o hartie de 100 lei?

- Pai de ce nu  mi-ati spus dumneavoastra ca nu aveti rest? Este ora 4, se presupune ca aveti rest suficient.

- N-am, doamna, n-am, ma jur. Ce facem? ma intreaba tot el pe mine.

Il pun sa ocoleasca iarasi blocul si sa mergem la un magazin de la parterul unui bloc vecin. Il trimit sa schimbe banii in timp ce eu montez caruciorul. Degetzica se trezeste si incepe sa planga. Tare, tare, din ce in ce mai tare. Ma striga dupa un minut si ma intreaba ce facem ca magazinul este inchis. In timpul asta aparatul de taxat era pornit. Imi propune sa mergem pana in strada principala, la benzinarie, ca "acolo sigur au sa ne schimbe". Nu sunt de acord, este departe si este departe pe banii mei. Demontez caruciorul, bag landoul la loc in masina si-l pun sa mergem la un alt magazin. Ii spun sa cumpere o apa daca nu vor sa-i schimbe banii. Montez iarasi caruciorul, in timp ce Degetzica nu mai are nici o jena: plange cat o tin puterile. Soferul se intoarce sa ma intrebe ce marca de apa vreau. Aparatul de taxat era in continuare pornit. Imi venea sa-i dau cu caruciorul in cap. Se intoarce intr-un final cu apa si restul. Ii dau banii, nu cred ca i-a mai ramas vreun bacsis. "O sa va pomenesc!" ii soptesc printre dinti in timp ce o iau la goana pe strada pentru ca pe trotuar era prea greu de inaintat.

Din fata se apropie o masina de politie care atunci cand ajunge in dreptul meu ma claxoneaza. Ridic din umeri si alerg in continuare pe marginea drumului strigandu-i Degetzicii: "Ia uite, mamica este un tren: Iuuuuu, Ciu-ciu! Ciu-ciu!"

O iau pe Degetzica din carucior sa mai potolesc plansetele si intru in scara cu apa la subtioara, geanta pe umar si trangand in toate partile de carucior. Imi amintesc ca primul lift nu mergea nici dimineata cand am plecat, merg la al doilea. Nu-mi vine sa-mi cred ochilor: al doilea este blocat si el la etajul cinci. Apas cu disperare pe buton, dau doi pumni in usa, liftul nu pleaca. Sunt la parterul blocului, cu un copil ce trebuie sa manance si un carucior pe care nu-l pot urca pana la etajul 7, dar nici nu-l pot lasa pe scara. Sticla de apa de 2 litri si geanta mi se par niste pietre de moara. Lacrimile imi tasnesc aproape fara sa vreau. Degetzica se uita la mine si nu intelege ce se intampla: nu m-a vazut niciodata plangand. S-a linistit, este cuminte in bratele mele si se uita mirata cum incerc sa-mi sterg lacrimile cu manusile. As vrea sa-l sun pe Printzul Consort sa-mi dea o idee. As putea sa o sun pe doamna ce-mi face tocmai atunci curatenie in casa si s-o rog sa ma ajute, dar imi amintesc ca nu mai am baterie la telefon.

Dupa cinci minute reusesc sa gandesc coerent si sa bat la usa unui vecin cu care am vorbit de vreo cateva ori pe scara. Pe sotia lui nu am vazut-o, cred, niciodata. El mi s-a parut a fi un om bun, de prin partile Ardealului. I-am rugat sa-mi gazduiasca landoul si cadrul caruciorului pana cand se repara unul din lifturi, iar eu am urcat cu Degetzica in brate cele 7 etaje si m-am prabusit pe fotoliu cu ochii in lacrimi si cu ultimele farame de energie.

 Asa ca saptamana viitoare va rog sa nu ma invitati nicaieri. Si ma rog sa nu vina nici primavara. Pentru ca eu nu (mai) ies din casa. Poate doar daca ma transportati cu macaraua si-mi promiteti ca nu imi aratati nici o scara, nici un lift, nici un muzeu neadaptat unor roti de carucior, nici un sofer de taxi ce nu are sa dea rest si mai ales, nici o urma de zapada.