Alaptarea, o poveste doar cu inceput

Nu m-am gandit niciodata cat o sa dureze. Stiam, cu aproximatie, cand va incepe, dar cam atat. Si chiar si inceputul acesta era asa, invaluit in putin mister, putina nestiinta, putin suspans, sa nu patesc, Doamne-fereste!, ca la nastere si sa raman cu buza umflata. Caci imi dorisem sa nasc natural. Si ma pregatisem. Nuu, nu fizic, pentru mine psihicul era important, asa ca exercitiile de imaginatie faceau parte din rutina din fiecare seara. Pana cand doctorul meu a decretat "cezariana, eu nu-mi asum nasterea naturala" si asa a ramas. Si am plans si-am suspinat si asa a ramas.

Asa ca atunci cand Printzul Consort ma intreba, usor ingrijorat, usor curios "dar noi vom alapta, nu-i asa?", eu ii raspundeam cu o oarecare rezerva "noi vom incerca, sa vedem daca o sa ne iasa sau nu". Si am plecat cu gandul asta la spital. Pe vremea aceea, fara sa citesc nimic despre pozitii de alaptare, tehnici, principii, dificultati si solutii, credeam ca alaptarea vine de la sine, iar tu nu ai altceva de facut decat sa pui copilul la san, el suge cat are nevoie, tu esti Zen si-i privesti fetisoara angelica si fericita, iar la final toata lumea este multumita si fericita.

Dar la spital exista alte socoteli ce nu se potrivesc in nici un fel cu a mea: bebelusa sta la nou-nascuti, eu la terapie intensiva. Si cand mergem sa vedem bebelusii? intrebam pe oricine trecea pe langa usa larg deschisa a salonului. Lasati, ca aveti timp o viata intreaga, in seara asta trebuie sa va odihniti, imi spuneau amabile asistentele de garda. Si m-am odihnit pana a doua zi dimineata, cand am strans din dinti, m-am sprijinit de un perete pana si-au luat zborul toate stelele din privirea-mi ce sprijinise pana atunci tavanul, mi-am pus ambele mainile peste proaspata operatie si am plecat spre camera de alaptat, intr-un alai de doamne care de care mai incovoiate si mai incercanate.

O zi si jumatate am fost la alaptat cu program, din 3 in 3 ore, si mi-am iubit fetita. Veneam printre primele si plecam printre ultimele. O puneam la san chiar daca dormea (si dormea tot timpul), o leganam, ii vorbeam si-mi doream nespus sa-i desfac scutecul ca sa vad cum arata ea, fetita mea, pe care o visasem 9 luni de sarcina, plus o viata inainte. Ea, mititica, prindea sanul hulpava, dadea din buzite si nu-i mai dadea drumul. Lapte nu era, nu se vedea, dar si eu si ea eram fericite, stiam ca va trebui sa vina candva si pe cuvant daca ne grabeam vreuna. Apoi, cand asistentele, doborate de problemele avute cu prematurii, veneau si-mi cereau ajutorul, mergeam cuminte si ajutam la hranirea bebelusilor, inclusiv a Degetzicii, cu formula. Caci nu vedeti cat este de mare, doamna, de unde credeti ca aveti dumneavoastra atata lapte sa-i dati?

Am plecat din maternitate cu o reteta de formula, iar primul drum a fost la farmacie. Habar nu aveam ce formula sa cumpar, in cap nu aveam decat procente de glucide, proteine si lipide si miligrame si nanograme de vitamine si minerale, asa ca am luat-o pe cea mai scumpa, pe care am si desfacut-o in aceeasi seara, cand fetita urla ca din gura de sarpe si parea ca ori nu reuseste sa suga, ori nu are ce. Dupa o dupa-amiaza in care am plans la unison, iar cei din casa se invarteau in jurul nostru ca titirezii, Degetzica a mancat 40 de mililitri de formula si a adormit. Si eu la fel, dar asta pana la 2 noaptea cand m-am trezit simtind ca sanii mei mai au putin si isi vor lua zborul spre tavan, asa de expandati erau. Copila dormea inca, am luat-o din patut si i-am soptit ca-i momentul sa ma iubeasca si pe mine un pic, ca altfel pocnesc atunci pe loc, pe loc.

Urmatoarele zile dupa nastere au fost cand reci, cand calde, dupa temperatura compreselor puse pentru alinarea durerilor si linistirea laptelui. Dar fetita sugea, sugea cu pofta si parca cu furie, ca si acum, parca pentru a uita despartirea brusca de corpul ce o hranise si adapostise 9 luni, iar apoi zilele in care ne-am iubit cu program cand eu am fost prea slaba si prea neinformata pentru a cere o dieta formula-free pentru Degetzica sau mai mult acces la copilul meu.

Si iata ca in curand se implinesc doi ani de cand ne conectam zilnic si ne iubim. Cateodata ne cautam cu ardoare, ea strigind "mami, titi" si in somn si dezvelindu-mi sanii cand o iau in brate, eu intrebind-o cu subinteles daca nu vrea sa se linisteasca putin la san. Cateodata imi doresc sa am sanii din nou doar pentru mine, sa nu ma mai trezesc in toiul unei discutii importante ca Degetzica isi doreste tocmai atunci sa suga si incepe sa caute pe sub bluza. Ca atunci cand, aflata in cautarea unui apartament perfect in tara imperfecta in care ne mutam, incercam sa discut, in picioare!, cu un proprietar mai mult interesat de statutul nostru de expati decat de situatia noastra materiala si de buna noastra credinta, iar Degetzica se revoltase si se tavalea pe mocheta bej, tocmai examinata, ca nu primise ce-si dorise.

De ce am alaptat/alaptez? Pentru ca nu stiu ce altceva mai natural as putea face pentru Degetzica, nu stiu alta sursa de lapte mai buna decat mine, nu am stiut alt transfer de anticorpi decat cel de la mama la copil, nu am stiut alta sursa mai aproape de minerale si vitamine si nici atat de natural echilibrata. Pentru ca, daca, printr-o aliniere nefericita a planetelor si a conditiilor atmosferice, am ramane singure si fara o sursa de hrana pe planeta asta pustie, tot asta as face, as alapta. Pentru ca i-am simtit nevoia de apropiere, de contact fizic, iar acum de confort, i-am intuit nevoia unui atasament securizant pe care nici o suzeta, nici o paturica sau jucarie nu i-au oferit-o. Pentru ca in situatiile (rare, ce-i drept) in care Degetzica a refuzat orice mancare, nu a refuzat niciodata sanul. Pentru ca mi-a fost infinit mai usor si fizic si financiar sa o alaptez decat sa nu. Pentru ca nu mi-a fost teama ca mi se lasa sanii, ca nu voi putea incepe nici o dieta atata vreme cat alaptez sau ca Printzul Consort nu ma va mai gasi atragatoare pentru ca sanii mei sunt invaluiti in sutiene de alaptat si de la ei mananca un bebelus, in loc sa fie alintati de matasuri fine si dantelate si nefolositori.

Daca a fost greu? Da, a fost: ragade sangerande carora le-am cautat leacul minune, sani angorjati tratati cu comprese puse la congelat si incalzite cu fierul incins, sutiene de alaptat neincapatoare initial, apoi devenite de nevazut in fata ochilor, dupa atatea luni de purtare, o intreaga garderoba modificata de la amplitudinea in talie la deschiderea in fata, facila alaptatului. Si plans cu suspine atunci cand Degetzica nu a luat in greutate in luna a doua decat vreo 400-450 de grame, iar prietenii (culmea, partea masculina, nu cea feminina) imi spuneau ca din cauza obsesiei mele cu alaptarea tin copilul nemancat. Si cantariri si masurari, cu scutec, fara scutec, inainte de baie, dupa baie, cu pijama, fara pijama, de ajunsesem sa am carnetel cu greutatile astea si atata le-am adunat si le-am comparat, de ma apuca disperarea numai cand se apropia ora de supt si ma gandeam ca Degetzica iarasi va suge doar 5 minute la un san, nu 15 cum "scrie la carte" si cum, coincidenta, o facuse pana atunci si nu va lua in greutate nici in luna a treia, iar pediatra imi va propune iarasi cele doua variante universal valabile pentru bebelusii ce nu iau in greutate: formula de lapte sau cereale.

Daca este greu? Surprinzator, iarasi da, caci odata cu lunile, alaptatul, desi devenit mai simplu in tehnica, s-a complicat in practici de toddler agitat si dornic sa suga din fuga sau din pozitii de acrobat si in alaptat de confort, nu neaparat pentru potolirea foamei si nu intotdeauna facil de dat de catre o mama care incearca sa alapteze si sa traiasca.

Daca a devenit usor? Da, incomparabil mai usor, dar asta de-abia cand am citit si invatat tehnicile de pus copilul la san, de marit frecventa supturilor, chiar daca fetita nu parea sa ceara niciodata de mancare si, cel mai important, cand am invatat ca relaxarea este reteta perfecta (simpla si la indemana) pentru iubirea dintre noi si alaptare. Caci, asa cum m-a invatat atunci Rox si mi s-a reamintit in aproape doi ani de Degetzica, o mama relaxata inseamna un copil relaxat.

Daca as face la fel? Da, cu siguranta da: am cea mai puternica unealta a unei mame: sanul ca mijloc de hrana, de protectie, dar si aducator de confort, liniste si calm in situatii in care recunosc, as fi fost depasita. 

Dar nu mi-am dorit niciodata sa renunt? Ba da, ultima data chiar zilele trecute cand dupa doua zile de supt intensiv si nemancat nimic (Degetzia, nu eu, eu as fi  mancat mese imparatesti), Degetzica a hotarat ca si a treia sa urmeze acelasi pattern, iar eu nu eram de acord. Sau anul trecut cand alaptam in masina, iar din cauza deselor cereri nici nu mai opream masina, ci ma contorsionam peste car seat-ul Degetzicii fiind atractia soferilor aflati in rand cu noi la cozile interminabile din traficul bucurestean.

De ce nu am facut-o pana acum si probabil nu o voi face nici pana cand fetita se va autointarca? Pentru ca nu stiu (si nici nu-mi doresc) sa o intarc lin si fara sa sufere, pentru ca, desi decid zilnic pentru ea intr-o multitudine de situatii, impunindu-mi vointa, vreau sa-i las ei exprimarea dorintei de a pune punct in legatura asta importanta pe care ea a initiat-o, iar eu doar am urmat-o docila si mereu aproape. Si pentru ca nu stiu ce altceva mai bun sa aleg pentru ea si pentru ca o iubesc si pentru ca Printzul Consort priveste alaptarea ca norma si o singura data doar mi-a sugerat ca am putea sa facem altfel sau sa traim altfel. Pentru ca de la mamica incepatoare care cauta o jumatate de ora o banca ferita, iar apoi alapta tinand-o pe Degetzica sub un prosopel ca "sa nu se vada prea mult", am ajuns sa alaptez intai pe aleile principale ale parcului, apoi pe plaja, in drumetie, pe stanci sau pe borduri, la masa, la restaurant sau pe terase insorite, in aeroport si in avion, pe peroane si in trenuri, in metrou, tramvai sau autobuz, in Luxembourg, Franta, Germania sau Belgia, pe aleile din Disneyland, in supermarket sau la mall, iar asta sa mi se para cel mai normal lucru din lume. Pentru ca am vazut toate seriile din "Grey's Anatomy" si "Friends" in timp ce-mi alaptam fetita, am purtat conversatii interesante cu prietene dragi mie, in timp ce Degetzica se relaxa si linistea la san, am colindat mall-uri si parcuri si orase. E gestul meu (si doar al meu) de a-i spune in fiecare zi, de mai multe ori pe zi "Stii ce? Mamica te iubeste si esti parte din viata ei!". Pana cand timpul ne va desparti.