Calea spre intarcare

- Noi vom alapta, nu-i asa? ma intreba Printzul Consort, mangaindu-mi sanii, in asteptarea marelui eveniment.

- Noi incercam si facem tot ce se poate, ii raspundeam asa cum invatasem la cursurile corporatiste, a caror amintire inca ma bantuia, desi eram in concediu prenatal de mai bine de o luna.

Am pornit in alaptare crezand ca vom avea parte numai de lapte si miere. Nu citisem si nu stiam prea multe, dar imi inchipuiam ca mare filosofie nu are ce sa fie, caci ce-i mai natural decat sa iei cu miscari blande copilul, sa-l ridici la san si sa i-l oferi in cel mai Kodak moment al proaspetei vieti in 3, 4 sau cati veti fi? Realitatea mi-a lovit momentul Kodak in moalele capului si a fost nevoie de cateva saptamani de fiere pentru a ajunge la acea miere despre care vorbeau toate site-urile din domeniu, plus o armata de mame virtuale, majoritatea de pe alt continent: dureri, dureri, sange, iarasi dureri, rece, cald, sfaturi ce proslaveau varza si pungile cu legume din congelatorul propriu laolalta cu dusurile calde, relaxarea si, evident, pusul copilului la san. 

Apoi laptele a inceput sa curga in valuri in gurita Degetzicii, picuri grei de miere se strecurau din inima mea in inima ei, iar fericirea ne zambea cu gura pana la urechi. 

- Si, cat mai aveti de gand sa continuati? m-a intrebat pediatra, la controlul de la sase luni.

- Nici nu ma gandesc sa incetam, acum ca am descoperit "calea". Incercam sa ajungem la un an, sa vedem daca reusim, i-am raspuns sincer, desi stiam ca voi reusi, greul fusese trecut.

La un an lucrurile au fost mai simple: 

- Mai alaptati?

- Da.

- Pana cand?

- Nu stiu, vom vedea.

Nu, nu spuneam adevarul, dar ma saturasem de intrebarile lipsite de delicatete si figurile uimite ale celor care ma vedeau alaptand un bebelus de un an. Intre timp citisem o multime despre beneficiile alaptarii peste varsta de un an si citisem si recomandarile OMS-ului de a alapta cel putin pana la doi ani si apoi atata vreme cat mama si copilul doresc si se simt confortabil. Si cum, inca mai ai lapte?, E fetita mare, e rusine!, Are dinti deja, cat o mai alaptezi? auzeam cel putin o data pe luna de la oameni de pe strada, rude sau chiar medici. La povestile cu laptele care se face apa dupa 6, 9, 12 luni (dupa 18 luni nu-ti mai spune nimeni ca laptele este doar apa, banuiesc ca toti cei de mai sus cred ca izvorul de lapte-apa a secat deja) nici nu ma mai chinuiam sa raspund, la fel nici la cele care sugerau ca o "facem" ca animalele sau ca o voi alapta pana cand va merge la gradinita, scoala sau, fantezist-exagerat, pana cand se va marita. Si apoi, chiar nu vedeam de ce m-as opri: Degetzica, dupa fervoarea cu care-mi cauta decolteul, era clar fericita de decizia luata, eu, dupa aceeasi fervoare, eram convinsa ca ea are in continuare nevoie de alaptare, atat nutritional, cat si pentru confort. 

In plus, invatand supravietuirea in viata de dupa copil mai invatasem ceva: sa nu ma leg la cap fara sa ma doara. De ce mi-as fi dat calmul si pacea alaptarii de dimineata, cand Degetzica doar se intindea ca sa-mi dea la o partea pijamaua si apoi prindea sanul, in timp ce eu inca ma agatam de-un vis pe zgomotul papucilor tarsaiti pana la bucatarie si al sticlelor de lapte izbite una de alta in frigider din cauza de prea putin somn?  De ce sa fi dat deoparte singura hrana pe care Degetzica o ingurgita dupa trei zile de febra? De ce sa ma ignor ca solutie perfecta pentru copilul meu pentru a alege una pe patru picioare, cu barbita, cu pete sau cu blana creata sau una imbogatita cu n-spe vitamine si minerale, la punga sigilata si cu termen de garantie? 

Dupa ce am plecat din tara, lucrurile au devenit mult mai simple. Prietena mea alapta o fetita mai mare decat Degetzica, asa ca sesiunile de alaptat le petreceam de multe ori la dublu si dandu-ne mancare una alteia peste capul copilelor. Americanca proaspat aterizata si cu care m-am imprietenit alapta si ea oricand si oriunde un baiatel de varsta Degetzicii, deci alaptam impreuna in parcuri, fara sa ne simtim o minoritate (desi eram). Desi as putea numara pe doua degete numarul copiilor alaptati si pe degetele de la o mana numarul copiilor hraniti cu biberonul pe care i-am vazut, aici nimeni nu s-a legat de faptul ca inca alaptez. Nici macar farmacista nu a comentat (nici macar prin expresia faciala - am devenit experta in citit gandurile oamenilor in functie de schimbarea fizionomiei) atunci cand, la intrebarea ei legata de cele doua presupuse alaptari, i-am spus ca alaptez de mult mai multe ori pe zi si ca, din pricina asta, nu stiu numarul.

Intre 20 si 24 de luni, Degetzica a trecut printr-o perioada dificila ce a corespuns cu foarte multe schimbari (Degetzica a fost un copil foarte plimbat si mutat dintr-o casa in alta, dintr-o tara in alta) si foarte multe achizitii (verbale, control sfincterian), dar care a venit la pachet cu supt intens din partea ei si iarasi dureri, oboseala si plictiseala din partea mea. Atunci cand cerea din zece in zece minute au fost singurele momente cand as fi vrut sa renunt. Au fost singurele momente in care Printzul Consort m-a intrebat daca n-ar fi bine sa... N-am facut-o din teama, n-am stiut cum, toata lumea imi propunea metode cu care nu puteam fi in nici un fel de acord. Acum Degetzica are 26 de luni, suntem in "lunile de miere" ale alaptarii, iar eu ma bucur in fiecare zi ca teama de atunci m-a facut sa am rabdare. N-a fost usor, m-am revoltat, m-am rastit, am strigat, m-am ridicat si am plecat in alta camera sa pot plange departe de ochii ei, dar nu regret nici un moment. Acum vad drumul clar, atat de clar incat i-am dat haturile trasurii Degetzicii, iar eu ma relaxez privind in zare. N-am decat un regret: timpul zboara, nici nu-mi voi da seama cand vom ajunge la finalul calatoriei. 

In concluzie, articolul acesta nu va ofera calea spre intarcare. Nici nu va ajuta sa localizati senzatia aia de "pana aici" si nici nu va ajuta sa nu va simti singura. Nu le avem, nici calea, nici senzatia. Noi am ales sa continuam. Este drept, la un moment dat, dupa 18 luni, iti dai seama ca daca n-ai facut-o pana acum, nu vei mai putea s-o faci. Iti dai seama ca intarcarea unui copilas de un an nu are nimic de-a face cu cea a unuia de doi. Caci nu poti sa te opresti pur si simplu. Caci el stie, te intreaba de ce nu si-ti spune ca el vrea. Acum! Caci nu stii cum sa nu ranesti sufletul mic ce se agata de tine si-ti arata cat de mare poate face gurita pentru ca i-ai spus ca altfel te doare. Caci nu stii ce acorduri fine s-au facut intre tine si el in cei peste doi ani de alaptare si-ti este teama ca le poti rupe fara sa le poti innoda vreodata. Caci povestile cu "sa ne luam la revedere de la tzitzi, caci ea pleaca in seara asta si nu se mai intoarce" ti se pare ca-i jignesc inteligenta. Caci pictatul sanilor cu smacuri gretoase, iuti, piperate sau amare iti jigneste tie inteligenta. Caci atunci cand ti-a spus "nu mai e laptic, mamica" ti s-a impaturit inima in doua de teama ca ar putea fi adevarat. Caci poate bea linistit o cana de lapte de oaie, ca apoi sa vina la tine si sa-ti ceara "tzitzi". Si numai la sanul tau se opreste o clipa, il saruta si apoi spune "miami", la cana cu lapte niciodata. Caci nu stii si nici nu-ti doresti sa afli vreodata cum s-ar comporta puiul tau daca ai pleca pentru cateva zile de langa el, urmarind prin asta intarcarea. 

Noi am ales sa nu ne fie prag nici unu, nici doi. Douazeci si sase de luni, trei saptamani si o zi - astazi. Da cineva mai mult?