Douazeci si sase de luni - File de poveste (prima parte)

Luna aceasta, cu toate schimbarile intervenite, nu am mai avut nici o ezitare in a scrie despre Degetzica, lucrurile asezandu-se atat de lin si atat de frumos, incat Zen-ul meu a ridicat deja mingea la fileu muntelui Mont Blanc (tineti-i pumnii sa nu se prabuseasca inainte de finis, adica inainte de 18 ani impliniti ai Degetzicii). Marea schimbare a fost plecarea mea de acasa de doua ori pe saptamana cate patru ore, schimbare pe care am gandit-o din vara si pe care am pregatit-o imediat dupa ce am dat testul pentru cursul de franceza de la universitate.

Bineinteles, mi-am facut o multime de ganduri: daca n-o sa planga dupa mine, daca plange, ce ma fac, cum plec? (nu pot sa plec nicicum daca o vad suferind, chiar daca stiu ca suferinta se incheie la cinci minute dupa ce am inchis usa), daca Printzul Consort se va descurca atatea ore, mai ales ca sunt orele de seara, cand Degetzica este mai obosita (asta daca nu tinde sa doarma trei ore la pranz cum se intampla de cand a venit frigul si s-a micsorat lumina), daca va reusi singur sa-i faca baie, s-o spele pe dinti, s-o imbrace in pijama si, cel mai important, s-o faca sa n-o ia iarasi la picior prin casa, ci sa stea frumos in camera ei cu carti si jucarii. In prima zi am sunat o data la douazeci de  minute de la plecare, o data cand am ajuns la curs, o data la pauza si o data la final, cand ma grabeam spre casa. Parca nu-mi venea sa cred cand auzeam ca nu a plans dupa mine, ma gandeam ca sigur a plans, dar nu vrea sa-mi spuna Printzul Consort ca sa nu-mi faca inima grea. Acasa ma astepta o Degetzica Zen, foarte dragastoasa, dar evident neplansa si bine dispusa. Intre timp, m-am relaxat: mai sun o singura data, in pauza, dar ma gandesc sa renunt: poate ii deranjez de la ceva activitati importante.

Daca toata procedura poate parea simpla, aflati ca ea necesita pregatiri indelungate si  un orar de pilot de avion: pregatit gustare pentru Degetzica, pentru Printzul Consort si pentru mine, pregatit doua genti, imbracat, luat fetita din pat cu mare viteza, amanat dorinta de supt pana la o data ulterioara, neprecizata, lacrimi cateodata, cateodata nu, daca am umblat cu cele mai soft manusi pe care le cunosc si am carat fetita in brate pana si la toaleta, alergat, alergat, alergat. Orice cunostinta intalnita in drum, orice dorinta la olita, orice pisica zarita sub masina si mai ales, orice dorinta "nerezonabila" de-a Degetzicii poate duce la intarziere. La fel si de partea cealalta: un accident la metrou sau pierderea metroului de catre Printzul Consort aproape m-au facut sa car dupa mine fetita la curs. In plus, venitul seara acasa este o cursa contra-cronometru: sunt prima care-si strange cartile si iese pe usa, neuitandu-se nici in stanga, nici in dreapta, stiu exact orarul metroului si al autobuzului si sar in primul care vine, iar apoi cele 10 minute de la metrou pana acasa le fac intr-un sprint din care-mi mai revin doar acasa.

Dar lucrurile bune bat cu mult inconvenientele: Degetzica a invatat deja ca merg la "facesa" (franceza) si vin seara, iar orice intalnire cu "daddy" la metrou presupune obligatoriu si plecarea mea la franceza, chiar daca noi ne-am intalnit sa mergem la restaurant. Pentru ca i-am spus intr-o zi ca "maine merg la franceza" ma intreaba in fiecare zi "maine facesa, maine facesa?". A doua zi, ba chiar si multe zile dupa aceea, imi povesteste cand isi aduce aminte ce a facut cu "daddy": cum au fost ei la Muzeul Tramvaiului si au vazut un tren, cum i-a pus pantalonasii de casa in loc de cei de pijama si ea i-a spus ca "nu buni, casa!", cum au fost la nisip si au facut "ghigha" (mamaliga) mare, mijlocie si mica, exact cum i-am citit eu in poveste si multe altele. Sunt uimita de memoria ei si de capacitatea de a povesti din amintire, mai ales ca atunci cand suntem cu masina (si nu are mare vizibilitate de pe scaunul ei din spate)  recunoaste locurile in care am mai fost si stie ca ne apropiem de casa inca de cand mai avem un kilometru. Neincrezatoare, ii verific des acuratetea cu Printzul Consort, dar nu ar trebui s-o mai fac: fetita spune tot ce stie.

Dar toate lucrurile de mai sus nu sunt nimic fata de marea si buna schimbare ce a avut loc in relatia tata-fiica. In doar trei saptamani sentimentele lor s-au schimbat atat de mult si atat de frumos ca nu incetez sa ma mir de ce nu am vazut calea asta mai demult. Desi eu sunt in continuare pe locul unu in topul preferintelor, se simte in suflet, se citeste in timp si se vede cu ochiul liber ca Printzul Consort a castigat mult teren: este mult mai deschisa la activitati ce-l implica doar pe el, nu si pe mine, este mult mai afectuoasa cu el (iar lui ii vin lucrurile mai natural decat pana acum), accepta usor sa petreaca timp cu el, nu mai plange la baie daca nu sunt si eu prezenta si, mai ales, il cheama din proprie initiativa sa stea cu ea pana adoarme, atunci cand eu ma declar ranita. Sa nu credeti acum ca pot pleca la o bere cu baietii ca nu-i asa: nu adoarme niciodata daca nu sunt si eu in preajma si daca nu a supt un timp incredibil de lung (zic eu, care ma asteptam la scaderea timpului petrecut la san, dar se pare ca nu-i asa) si nu am stat eu deja cu ea un alt timp incredibil de lung.

Ei, dar povestea cu somnul este noua si de necrezut. Copila noastra a dormit somnul de noapte de la nastere pana la 24 de luni in patutul propriu. Bineinteles, cititorii fideli, la fel de atenti ca si noi, stiu ca aceasta regula nu avea nici un fel de importanta la somnurile (si apoi somnul, vai, ce rau imi pare!) de pranz sau la somnul de noapte-dimineata. Ei, dar luna 25 a adus vacanta in Romania care a fost minunata si petrecuta cu fetita in pat, din motive total independente de vointa noastra. Eu m-am bucurat sa-i simt trupusorul cuibarindu-se in sufletul meu, Printzul Consort nu a avut parte de tratament decat o saptamana, Degetzica a fost, credem, cea mai fericita, daca in momentul in care ne-am intors in Belgia si la patul ei de fetita, a schimbat macazul. Este foarte fericita in continuare sa adoarma in patul ei. Initial eu m-am facut mica, mica si m-am inghesuit in treizeci de centrimetri ramasi la margine, doar-doar sa doarma copila fara traume si suferinti. Adica da, m-am facut obiectul de confort al copilei. Dar copila a inceput sa se trezeasca noaptea. Asta nu ar fi o problema, nu-i nici prima, nici ultima oara cand o face, mai ales ca o face din motive temeinice, nu din ratiuni egoiste si manipulatoare, cum inca mai aud prin prea multe colturi. Si ce face ea cand se trezeste? Nici una, nici doua strabate distanta (mica) dintre cele doua camere si ale caror usi sunt intotdeauna deschise si se baga langa noi in pat. Intotdeauna, in mijloc, pe perna cu iepurari, orice tulburare a ordinii se lasa cu scene greu de controlat la orele mici ale noptii, asa cum aveam sa aflu atunci cand am lasat-o la margine si m-a strecurat langa Printzul Consort. De altfel, imi arata ordinea asta si atunci cand ne jucam cu familia de Hello Kitty: mamica si taticul Hello Kitty strajuiesc intotdeauna cele doua fetite la marginea servetelului ce le serveste drept pat.

Cateodata vine la 7-8 dimineata, cateodata la 4-5, ba chiar au existat seri cand nici n-o adormisem bine ca a dat trezirea si s-a mutat la noi in camera. De multe ori este atat de silentioasa si-si stie atat de bine locul incat dimineata ne trezim ametiti si cu fetita langa noi si ne intrebam unul pe altul "Dar tu stii cand a venit Degetzica la noi in pat? Nu, nici tu nu stii?". Imi ghidez sufletul sa-mi captuseasca curbura trupului, dar Degetzica este deja mare, nu ma incape. Isi trece piciorusele peste picioarele mele, ma ia de gat sau, cel mai probabil, isi indeasa manuta in decolteul meu si-si ingroapa fata in fata mea pana la sufocare. In noptile astea inca miroase a bebelus usor transpirat, iar noi radem deasupra capului ei, cuibarindu-ne sufletele pline pe margini de pat.

- Vrei sa te ajute, mamica, draga mea?

- Nu, Mimika!

- Bine, mamico, Mimi face, sa-mi spui numai daca ai nevoie de ajutor.

- Nuuu, Mimika!

- Da, am inteles, Mimi face si mamica se uita.

- Nuuuuuu, Mimika!

De fapt, nu intelesesem: copila s-a rebotezat. Dupa modelul "mami'ka", Degetzica este de o luna incoace Mimika. In sus si-n jos numai asta auzim: Mimika, Mimika.

Vorbeste bine, din ce in ce mai bine, ii apar cuvinte in vocabular despre care nici nu stiam ca le stie sau ca le-a auzit, dar conjugarile ii raman misterioase, iar pronumele inca nu exista. A inceput sa prefere romana in detrimentul englezei (e normal, vorbim mult mai mult in romaneste), dar prinde cuvinte frantuzesti cu o usurinta care ma incanta si ma intriga, totodata. Numara pana la 4, iar asta ii iese mai bine in engleza decat in romaneste. Are notiunea de "mijlociu" si aranjeaza corect trei forme de diferite marimi. A inceput sa numeasca si formele, dar teoria mea cu  numarul de laturi a lasat-o rece, rece. Cele mai amuzante cuvinte de luna aceasta sunt "topocaliu" (portocaliu), "zazauru'" (dinozaurul) si "alo" (mango).

Sentimentele incep sa capete nume si se straduieste sa le exprime verbal. Cel mai des pomenit este cel de frica si este uimitor sa vezi ce frici poate avea un toddler: de la eterna frica, aspiratorul, pana la "bee" (toate gazele, fluturii si  mustele), trecand pe la pisica de pe strada la vederea careia chiuie de bucurie, dar de care nu a indraznit sa se atinga decat foarte greu si numai asezata la o inaltime confortabila fata de aceasta - adica din carucior. Ii este frica inclusiv de masina care tunde iarba, de perusul bleu, Zuzu si de masina de spalat vase. Este uimitor si cumva ingrijorator sa constat ca are frici pe care nu le-am pomenit sau exploatat niciodata si incerc sa-i explic de fiecare data cat de trista/urata/murdara/grea ar fi fost viata noastra fara obiectul fricii ei. Repeta teoria dupa mine, da semne ca ii este clar ce am vrut sa spun si imi impartaseste opinia, iar data viitoare numai ce-o aud "fica (frica), Mimi".

Ne spune cand "Mimi oa-oa" si ne descrie exact care-i motivul pentru care a plans. Daca ne facem ca nu pricepem, ne spune verde in fata "pange (plange) Mimi". Ne arata un baietel  intr-o care si ne spune ca-i "tist" (trist). Iubirea este exprimata (si aratata) tot prin "pup, mami, pup", la care se adauga mangaieri pe mana si rostirea cu voce blanda (vocea mea) "gata, gata". 

Isi leagana papusa, o "sssss"-ie si-i canta "Nani, nani, puiul mamii", si-o baga in san sau si-o leaga cu o pereche de pantalonasi si spune ca a pus-o in "duca" (Manduca). Saptamana aceasta nu mai vrea sa mearga la copii, la gradinita, ramane "acas'", dar saptamana trecuta era foarte incantata de proiect si isi pregatise si cele doua ghiozdanele in care-si pusese papucei si "banza" (branza).

Se pare ca incet, incet se duce si criza varstei de doi ani, iar Degetzica se reintoarce in pielea ei de copil ideal-pe-care-toate-mamele-si-l-doresc. Sau am devenit eu maestra in artat teatrala, jucand sangele rece chiar si atunci cand inima imi este peltea in capul pieptului si oferindu-i castigul unor negocieri modeste pentru a pastra la discretia mea alegerile cu adevarat importante. Asa ca dimineata insir pe covor sapte perechi de chilotei si sapte perechi de sosetele in fata carora ea staruieste indelung, cantarindu-si fiecare alegere pentru ca stie ca regula jocului este sa nu se razgandeasca. Evident ca o las intotdeauna sa se razgandeasca (de maxim trei-patru ori, am si eu o rabdare limitata, totusi), dar ii prezint varianta ca si cum i-as fi facut un mare favor. 

Psihologia inversa si exemplul meu merg de minune in cazurile extreme, cand apa din cada s-a racit de atata negociere intre ea si Printzul Consort sau in cazuri mai delicate, gen siropuri si pastilute. Ehe, pai cat First Defence am inghitit eu din rolul de chibit, numai noi doua stim sau nici macar atat!

* va urma *