Douazeci si sase de luni - File de poveste (a doua parte)

De cand timpul meu a inceput sa se imparta in mai multe decat de obicei, nu mai reusesc sa scriu filele de poveste intr-o singura parte. Nu mai reusesc si din alt motiv: de fiecare data imi amintesc ca am uitat aia, ca nu am spus cealalta, ca ar mai fi si asta si asta si siguuur a mai ramas ceva de notat. Si-mi pare rau pentru ca eu vreau sa notez tot, tot, ca din cuvinte uscate si monocolore sa reproduc mai apoi mirosuri si texturi si pielea ei fina si alba si zambetele pe care mi le arunca si privirile pline de drag sau ghidusie, felul cum lasa imediat orice ar face ca sa ma pupe pe mine pe pantof cand aude ca am dat cu piciorul intr-o piatra (in seara asta m-a pus sa ma las in genunchi sa-mi sarute spatele - ii spusesem ca ma doare) si gestul palmutei ei pe saltea, gest care-mi arata locul meu langa ea in fiecare seara, ca sa vina apoi sa-si impleteasca manutele pe dupa gatul meu si sa-si topeasca fata in a mea.

Aaa, si revenind la somn: acum cateva zile, intr-o zi de 13, a fost prima seara in care a adormit fara mine, fara sa suga, ci cu 200 de mililitri de lapte de oaie si cu mult "oa-oa" caci ma voia acolo, atunci si nu dadea doi bani pe lectiile mele de franceza. Am simtit cum mi se desprinde o bucatica de suflet si am vazut-o cazand si spargandu-se in farame mici. M-am sprijinit de perete, am baut un pahar de apa, mi-am soptit ca si maine e o zi sa ma gandesc la asta si am plecat la culcare. Fetita a dormit dusa pana dimineata, dar de atunci senzorul de proximitate s-a activat cu si mai mare precizie si la maxim zece minute de cand m-a desprins din imbratisarea calda si am plecat spre ale mele s-a trezit. Asa ca programul meu de luna trecuta - somn pe unde apuc&trezit la ore imposibile continua: adorm cu ea la pranz, iar apoi fac jumate de noapte alba, mutand ora culcarii pe la 4-5 sau adorm langa ea seara, ma trezesc dupa vreo 2-3 ore si ajung sa adorm din nou pe la 5-6.

A doua zi doua manute mici trag de mine si numai ce aud "mami, dica" (ridica-te). Nu pot, mamico, imi este somn, hai sa mai dormim un pic... ma tangui eu, fara efect, caci Degetzica striga "nuuuu, zit" (s-a trezit). Dar asta se intampla numai dupa ce s-a saturat de supt, caci dimineata, la trezire, suge de atatea ori ca nici nu mai stiu si fereasca Dumnezeu sa ma asez pe burta sau sa ma intorc cu spatele la ea, ca-i jale. Nuuu, mami, nuuu.... imi spune, iar de cand este mare prietena cu Printzul Consort, il zgaltaie si pe acesta sa o ajute: "daddy, mami...nu tzitzi". Oricum ar fi, am ajuns si la momentul acela in care ea suge de mai putine ori pe zi, dar inca nu am un numar clar, deci suntem tot dincolo de 5-6 ori. Secretul este sa nu stau la calculator, caci indata ce ma vede ca scriu sau citesc ceva, se cere "hopa" si apoi imediat vine si "tzitzi". Si asa am aflat ca atunci cand este cu Printzul Consort nu vrea niciodata in brate, in timp ce atunci cand este cu mine, o aud una-doua ca vrea "hopa, b(r)ate", inclusiv atunci cand ma spal pe dinti sau cand facem mancare.

Ei, dar treaba in bucatarie a devenit noul ei hobby. Cum ma aude ca mergem in bucatarie sa pregatim pranzul, se duce repede si-si aduce scaunelul care o aduce mai aproape de lumea minunata a blatului pe care se pregatesc tot felul de mancaruri delicioase. Si de chiuveta si de apa, marea ei pasiune. Spala legume cu o dedicatie de invidiat, minute intregi, timp in care eu trebuie sa fiu doar atenta sa mai strang din cand in cand apa de pe jos si de pe mobila. Apoi imi cere servetel sa le stearga de apa, le imbrobodeste bine si se enerveaza cand ii spun ca este timpul sa le punem in tava. Aseaza ciupercile pe pizza sau feliile de cartof in tava, presara sare din belsug, azvarle cu ghiotura condimente caci nu este de acord ca eu sa pun pe fanta, iar ea doar pe cele mici, pune cascaval ras doar intr-un singur loc, astfel incat trebuie sa rotesc tot timpul tava ca sa acopere tot, iar la final isi inmoaie degetele in sosul de rosii si-mi cere cu scarba sa o sterg. Bagam la cuptor si asteptam, ea intreband din doua in doua minute "gata, mami? gata? arde?" si eu raspunzand ca o moara stricata "inca putin, mamico." Cand este gata, incepe sa planga cand ii spun ca frige si joaca sarba in jurul mancarii pana se raceste. Mananca cu mare pofta, cu manutele, lingurita sau furculita si-mi spune "bun, mami, bun, miami (yammy)". E bun, draga mea, caci este facut cu dragoste de noi doua, cum sa nu fie bun?

Luna aceasta am reusit o mare performanta: sa iesim cu copilul la restaurant si nu la orice restaurant, ci la unul mic si inghesuit si unde se mai si vorbea in soapta (hmm, n-am mai fost de mult la restaurant, asa se vorbeste acum, in soapta?). Printzul Consort a ales un restaurant din apropiere, la care am mers pe jos, proprietarii il cunosteau, ne-au servit personal (de fapt, nu existau chelneri, ei servind toate mesele), mesele erau atat de apropiate incat am facut conversatie cu vecinul, Degetzica a avut scaunul ei de masa din lemn, cu pernuta cu dragoni (era un restaurant thailandez) si, in cea mai mare parte, s-a comportat exemplar. Dupa o bere chinezeasca si un coctail portocaliu si dulce mi s-a parut cea mai frumoasa iesire in familie din ultimul an si chiar asa a fost. In plus, a fost asa cum cred eu ca este sa traiesti intr-o comunitate mica: lumea se cunoaste, iese la masa vineri seara la restaurantul de peste drum, discuta, mananca...

Bineinteles ca in fata atator mancaruri aburinde si frumos mirositoare, iaurtul cu cereale adus de acasa a fost tratat cu maxim dispret, asa ca a trebuit sa gasim o solutie de compromis. Oricum, pe unde ne ducem, eu comand intotdeauna ceva ce ar putea manca si ea si asa a fost si acum: Degetzica a mancat cu lingura de portelan, cot la cot cu mine din supa de legume, cu accent pe vlastarii de bambus (prima data cand mananca) si pe rice noodles. Asta pana cand proprietarul restaurantului a vazut cum manuieste Degetzica lingura de portelan si s-a grabit sa ne aduca o lingura de inox. Felul doi a avut la fel de mult succes, orezul (simplu de data asta, eu aveam ceva creveti cu sos si ei nu i-am dat pana acum creveti) fiind mancat cu mana, direct din bol. Per total, a fost asa de bine ca ne-am facut curaj si peste inca o saptamana am mai incercat o iesire, de data asta la Papou, arabul la care zambetele sunt pe bani, dar care face pizza buna. Aici Degetzica a fost in elementul ei, cunoaste localul din atatea dati cand am venit sa luam pizza pentru acasa, asa ca a mancat pizza cu doua maini si cu toate hainutele din dotare.

Acasa, jucariile nu o intereseaza prea tare, daca nu-i ceva sa facem impreuna. Mai ia uneori cutiile si le rastoarna, dar doar pentru amuzament. Preferatele raman cartile (acum are una cu culori si una cu activitati pentru 2-3 ani pe care le deschidem zi de zi), cuburile moi din care construieste trenuri si turnuri si omizi, Lego, cestile si ceainicul pentru jocul cu ceai/cafea si bebelusii pe care-i scoate la plimbare, pana acum in carucior, acum in "duca" (Manduca), adica o esarfa legata ca un wrap. Si, bineinteles, tot ce facem noi este imitat pana la detaliu si, daca este posibil, cu instrumente de adulti, nu de copii.

In toata "educatia" noastra de pana acum nu am pus niciodata accent pe maniere, nu in ideea in care sa-i atragem atentia de n-spe ori pe zi ce sa spuna, cum sa spuna si cui sa spuna. Am considerat ca este prea mica pentru "dresura" asta, in plus, mie se strange sufletul cand aud mamici care insista ca puii lor de 1.5-2 ani sa spuna multumesc si te rog si buna ziua si mai stiu eu ce alte "manierisme". De fiecare data cand le aud imi vine sa le strig "dar este prea mic/mica...". Sunt de acord ca pentru a avea copii educati este bine ca manierele sa se invete din frageda pruncie, dar cred ca la varsta asta este mai important exemplul personal decat "urecherea" verbala a copilului ce nu a spus multumesc cand i-ai dat o amarata de jucarie. In plus, copiii sunt excelenti imitatori, asa ca putem sa sadim manierele tot intr-o joaca, fara sa facem din asta un calvar al lui "cum ai spus/cum se spune". Asa ca am fost placut surprinsi sa vedem ca ideea noastra a fost buna atunci cand Degetzica a inceput sa spuna de la sine putere "thank you". Spune constant, de fiecare data cand primeste ceva, la fel cum spune "pardon" atunci cand se loveste de noi sau de ceva.

Toilet trainingul este incheiat, desi inca primeste scutec textil noaptea, dar este mai mult o chestiune de obisnuinta, decat de necesitate. Olita de voiaj este minunata, atat de minunata incat sunt zile in care iesim din casa cu ea legata de gat si negociez scoaterea ei cale de trei strazi si 15 minute. Stie ca scutecele textile sunt pentru nani, in timp ce chiloteii sunt pentru zi, la fel de bine cum a retinut ideea ca avem hainute "de afara" si hainute "de casa". Dimineata, daca mai intarzii in pat cateva minute, deschide sertarele comodei si incepe sa eticheteze: body nani, pantaloni afara, sosete, chilotei Mickey, body casa, etc. Daca tot nu ma dau dusa, ma ameninta cu "olisa (olita)", iar dupa ce-i desfac scutecul, calea ii este libera spre experimentare: isi da pijamaua jos, isi alege si-si pune chilotei (in 3 cazuri din 5 cu spatele in fata,dar incerc sa ma abtin s-o corectez daca s-a imbracat deja si nu are un disconfort evident), isi pune pantalonasi si capituleaza de-abia la sosete in mana pe care nu reuseste decat sa si le agate de varfurile degetelelor.

Pe partea motorie, lucrurile merg bine. Degetzica este foarte activa, cazaturile s-au redus, dar tot se intampla de cateva ori pe zi, si in casa si afara pentru ca totul se petrece in mare graba si viteza. Afara nu se merge, se alearga, de mana mea se sare non stop ca un iepure scapat in lanul cu lucerna, orice bordura, orice margine ingusta este ridicata la rangul de barna si batuta in sus si-n jos, rampele se urca si se coboara de nenumarate ori, iar scarile nu mai au nici un secret: le urca si coboara fix pe la mijloc, fara nici un fel de ajutor, fara sa se tina de nimic, ba mai cara si vreo papusa sau vreun carucior dupa ea. Face echilibristica - a descoperit ca daca se sprijina cu burtica peste marginea cazii, se poate apleca inauntru ca sa adune ceva de pe fundul ei. Sau ca poate sa se dea jos de pe scaunelul unde-si spala mainile. Urcatul si coboratul din scaunul de masa nu mai prezinta nici un secret de cand i-am luat scaunul asta superb. Desi are inca bara de protectie, Degetzica il escaladeaza cu gratia unei maimutici si foamea unui urs. Nici n-am apucat sa ies din bucatarie, iar in incapere inca nu s-au stins ecourile strigatelor meu vesele de "la masa, cine merge la masa?" ca Degetzica este deja instalata comod in scaunul ei rosu si ma intreaba "arde, mami, arde?". Degeaba ii spun ca-i periculos, ei ii place riscul si toate activitatile se fac obligatoriu in scaunul acela, indiferent ca vorbim de colorat, pictat, jucat cu micul computer pe care i l-am cumparat sau mancat.

Am schimbat ora si instructoarea la The Little Gym si bine am facut caci Julie, noua instructoare, este foarte atenta cu copiii, ii stie pe fiecare dupa nume (Degetzicii i-a invatat numele din prima lectie), vorbeste si-n engleza si este foarte buna la atras atentia copiilor spre ceea ce face, incat copiii o urmeaza de drag si vor sa-i arate de ce sunt ei in stare. Asa ca Degetzica are o ora intreaga de joaca organizata, iar dupa gimnastica de-abia o pot lua de acolo.

Iar eu? Ce mai fac eu? Eu profit... De soarele cald de septembrie, de o baie in mare (se pare ca am inceput sa ma calesc, initial mi se parea asa rece), de week-end-urile cu Printzul Consort, de piata de duminica (sunt indragostita de ea, imi alunga deprimarea), dar mai ales de fiecare zi cu ea. Iesim in parc, mancam afara sau facem picnic pe balconul scaldat in soare, ne intindem in iarba, ii arat frunzele si-i povestesc despre a treia toamna din viata ei, dar prima in care este pe deplin constienta de frunzele care umplu parcul, ne dam impreuna pe toboganul mare pentru a invinge "fica (frica), mami, Mimi fica", desenam mare si soare si picaturi de ploaie, dar si cazi pline de pesti portocalii si fetite crete ("iete, Mimi..."), pictam cu degetele pe foi albe, dar si pe mese lila (recunoasteti obsesia?), vizitam gradinite si seara la lumina lunii, dar si diminetile cand sunt pline de copii galagiosi, ne plimbam cu autobuzul si metroul si ne iubim si ne dorim si ne cautam zi si noapte, noapte si zi. Terapie de suflet, va spun, cine nu are copil, sa-si faca.