Mai mult decat o afacere

Ne-am facut un obicei din a manca cateodata la restaurantul tailandez. L-a descoperit Printzul Consort intr-o seara, s-a codit putin pana a intrat, iar cand a intrat, a vrut sa iasa. N-a mai apucat, l-au invitat sa ia loc si asa s-a trezit ca a comandat o bere tailandeza, o supa si un fel principal. Comunicarea nu a mers din prima, s-au incurcat intre franceza si engleza, doamna ce l-a servit nu le stapanea pe niciuna prea bine, asa ca acasa a venit cu un sufertas cu o mancare usor imposibil de mancat. Si rece. Si cu noodles si cu orez, desi comandase doar noodles.

Eu, cea ramasa acasa cu copila, dar beneficiara sufertasului, am aruncat mancarea la cos si i-am spus sa-i uite. El nu, ca le mai da o sansa. S-a dus din nou in saptamana urmatoare si a venit acasa incantat. Il servise patronul, un francez blond ce vorbea impecabil si franceza si engleza, iar mancarea fusese delicioasa. Asa ca in vinerea urmatoare am iesit in trei la restaurantul tailandez, o adevarata piatra de incercare pentru familia noastra marita, obisnuita numai cu terase unde Degetzica putea alerga sau tipa dupa dorinta. Restaurantul este minuscul, coatele ti se izbesc de cele ale persoanei de la masa vecina, iar scaunul Degetzicii, de lemn si cu pernuta cu motive orientale, ce-i drept, o tinea la inaltime de un catel mic si alb, altminteri foarte prietenos. La toaleta, o tabla mare, neagra si cu rama groasa, de tablou, se sprijina de perete. Degetzica a daramat-o cu o fluturare de gene si, daca nu eram acolo, tot monstrul ar fi cazut pe ea.

Ca sa pastram viu interesul copilului si sa nu inceapa o distractie cu multi decibeli si tropait pe sub mese (caci printre mese nu era pic de loc, dupa cum am precizat in tabloul precedent), am cautat sa o binedispunem loco: i-am povestit despre minunata supa ce va veni, despre bucataria ce se vedea printr-o usa deschisa, despre doamna de la bucatarie care ne pregatea mancarea, en fin, cate in luna si-n stele, astfel incat atunci cand supele aburinde ne-au fost aduse, copila era mai mult decat dornica sa le guste. Si i-am dat. Morcov "nu bun", scuipat. Ceapa "nu buna" nici ea, pusa delicat pe servetel. Ciuperca smechera, adusa tocmai din Tailanda, nu serveste. Norocul si salvarea noastra au fost ceea ce credeam la vremea respectiva ca sunt bamboo sprouts pe care Degetzica i-a gasit inimitabili si deliciosi, incat a ras unul si inca unul si inca unul, iar la final nu mai contenea sa ne ceara "supa bambu". Si am plecat. Cu burtile pline si cu fetele lucind ca lunile pline de la berile tailandeze (nuuu, mamele ce alapteaza nu beau. Never-ever!). Fericiti, cu alte cuvinte, eram.

Dupa inca vreo saptamana, am primit mancarea la pachet, acasa. Mult trambitata "supa bambu" pentru care copila nici n-a vrut sa se atinga de iaurtul cu ovaz pe care i-l pregatisem, s-a dovedit un fiasco: nici urma de bamboo sprouts in ea. Am incercat sa-i dam noodles pe post de bambus, dar nu i-a inghitit, Degetzica culcandu-se cu "supa bambu" in minte, iar eu crezand ca ori am fost (din nou) victimele unei neintelegeri lingvistice, ori oamenii o fac special, punand la pachet supele ramase nevandute peste zi. 

Zilele trecute am fost iarasi pe acolo, sa ne lamurim. Eram convinsa ca vom primi o supa "ca la carte", dar n-a fost asa. Luandu-mi inima in dinti, l-am intrebat pe baiatul ce ne servea de ce supa nu mai este aceeasi cu cea pe care o mancasem acum cateva saptamani. S-a scuzat politicos, a spus ca nu stie, dar se duce sa intrebe la bucatarie. A revenit in cateva minute sa ne spuna ca in supa pe care noi o comandasem nu se pun niciodata bamboo sprouts. Nu se poate, am mancat asa ceva acum ceva vreme, ma tineam tare, in timp ce Printzul Consort imi facea semne pe sub masa ca s-o las balta, ca n-am avut dreptate. De fapt, noi n-am apucat sa mancam, caci fetita a mancat tot, dar noi i-am furnizat din supa toti vlastarii aia micuti... 

Din usa bucatariei ne privea o tanara care, vazand ca discutia se prelungeste, a venit si s-a prezentat. Era bucatareasa ce prepara toata mancarea micutului restaurant, aproape o copila, imbracata intr-un frumos costum negru si cu o boneta neagra pe cap. Cu o engleza bunicica a inceput sa ne explice despre fiecare supa in parte, ce pune in fiecare si cum se armonizeaza ingredientele intre ele. Ne-a spus ca nu pune niciodata bambus in supe, ca pe langa faptul ca bambusul este un ingredient chinezesc ce nu se foloseste in bucataria thailandeza, sunt si amari si nu merg cu restul ingredientelor. Si am tot sucit problema pe toate partile, caci eu eram sigura ca mancasem ceva ce nu era in supa de astazi si nici in cele de saptamanile trecute, iar ea isi stia bine treaba (si pasiunea, din cate mi-am dat seama dupa cum vorbea). Si, intr-o strafulgerare, si-a dat seama ca vorbeam de vlastari de fasole pe care, intr-adevar, nu-i mai are de vreo doua saptamani, caci asteapta un transport din Tailanda care a tot intarziat. Ufff, stiam eu ca n-am innebunit...

Pe la mijlocul mesei, tocmai cand mancam mai cu spor niste creveti deliciosi cu legume, totul muiat intr-un sos dulce-acrisor, iar Degetzica era cu mainile pana la cot in bolul cu orez, vedem un camion oprit in fata restaurantul, cu luminile de avarie pornite si facem o gluma ca a venit transportul din Tailanda. Nici nu spunem bine Tailanda ca micuta bucatareasa vine la masa noastra sa ne arate camionul si sa ne anunte fericita ca i-au venit vlastarii care facusera atata valva. Wow, atata atentie mai rar...

Pana la sfarsitul mesei si micuta bucatareasa si baiatul ce ne servea trecusera de atatea ori sa ne intrebe daca totul este in regula, daca mancarea este pe placul nostru sau daca mai avem nevoie de ceva, ca incepusem sa ne intrebam cum sa facem sa disparem neobservati si sa aparem data viitoare intr-o noua prezentare, eventual in costume de Halloween. Dar ne-am dat seama ca nu avem nici o sansa: un dovlecel ce va striga din usa "supa bambu vreau" ne va da de gol cu siguranta. Un lucru e sigur: Papou, arabul-pizzar, are concurenta; asa atentie acordata unei intrebari din partea unor clienti mai rar gasesti. Chapeau, Thai Orchid!