Douazeci si sapte de luni - File de poveste

Cand am plecat anul trecut din tara, un prieten mi-a spus sa am rabdare. Rabdare? Da, cu tara cea noua, caci acomodarea nu se face intr-o zi, o saptamana sau o luna, ai nevoie de cel putin sase luni pentru a nu te simti ca pe alta planeta, pentru a indrazni sa pleci la cumparaturi si fara sa pornesti GPS-ul sau pentru a invata ca daca vrei caldura, este suficient sa invarti robinetul caloriferului, chiar daca afara este vara si sunt 18 grade (da, nu va mirati, 18 grade am avut toata vara asta, in timp ce Romania dadea in clocot la peste 32-34 de grade). Asa ca, am vrut sau n-am avut ce face, am avut rabdare. Cu tara cea noua (iarasi noua), dar si cu acomodarea Degetzicii la tara cea noua, la casa cea noua, la plecari la Paris, veniri in tara, intoarceri, bunici aici, bunici acolo, dar se pare ca lucrurile incep sa se aseze pe fagasuri minunate, mai ales in ceea ce-o priveste pe Degetzica.

Desi nu am putea sa punem degetul pe o schimbare spectaculoasa, aparuta peste noapte, Degetzica infloreste sub ochii nostri, lasandu-ne mirati si plini de nostalgie fata de bebelusa nevorbitoare, neumblatoare si nestiutoare de acum 2 ani. Mi se pare ca a trecut atat de mult timp de atunci ca nici macar nu-mi mai aduc aminte cum era cand nu vorbea, cum vorbeam ca o moara stricata toata ziua sau atunci cand nu mergea si o caram in brate zile intregi. Cat de multe presupuneri faceam atunci, bazate pe simturile mele, fara sa am o confirmare verbala din partea ei! Cum ma mai chinuia indoiala daca am pus suficiente haine pe ea, cum ma chinuiau remuscarile cand mi se povestea ca a plans atunci cand lipseam de acasa (atat de rar, Doamne, ma intreb cum am rezistat) pentru ca nu stiam exact cauza pentru care a plans! Cat de usor mi se pare acum, cand vorbeste cat este ziua de lunga si-mi explica totul in doua limbi, ba chiar si in limbajul ei bebelusesc, din care mai tine minte cateva cuvinte!

Credeam ca atunci cand Degetzica va incepe sa vorbeasca, corzile mele vocale vor lua  pauza sau macar vor munci la o turatie mai joasa, caci deh, timpul de vorbit se injumatatea. Nimic mai neadevarat, vorbim cot la cot toata ziua, ea repetandu-mi aceleasi cuvinte si de zece ori, daca vede ca nu-i raspund, iar eu facand, de multe ori, doua activitati cerebrale: raspunzandu-i ei, cu repetie, daca asa cere comanda si gandindu-ma, in acelasi timp, sa nu uit sa fac, sa dreg, sa schimb, sa vorbesc, sa scriu, sa studiez, etc. E o munca grea, cateodata seara nu mai sunt in stare sa scot nici un cuvant, dar rezultatele asa de tare ma uimesc chiar si pe mine, ca-mi vine sa-mi deschid gradinita mea si sa nu mai am de-a face cu sistemul belgian niciodata  (cel putin nu la acest nivel incepator si neobligatoriu).

Degetzica intelege tot si vorbeste mult. Intelege din ce in ce mai bine in engleza, asa ca am schimbat conversatiile secrete in franceza, atunci cand explicatiile mele elaborate date Printzului Consort despre cum s-a speriat ea de un elefant ce a urcat pe ceas si cum a plans o dimineata au fost intelese pe deplin si planse pana la ultima lacrima. Desi multe cuvinte pe care le spunea initial in engleza sunt in romaneste acum, au inceput sa apara altele noi si mai abstracte si sa inteleaga din ce in ce mai clar ca oamenii vorbesc mai multe limbi. Astfel, imi cere water, imi spune ca-i este cold, cand suntem la stop imi spune go, green! si stie ca orange este portocala si portocaliu. A inceput sa retina si culorile in engleza, le avem deja pe green, orange, pink si blue. Surpriza mare vine, asa cum am mai spus, de la usurinta cu care retine cuvintele in franceza, cuvinte pe care le aude total accidental. Astfel, m-am trezit intr-o zi ca-mi spune "Au revoir, mon ami!" de era sa cad de pe scaun. Cand am intrebat-o de unde stie asta, mi-a spus ca de la Winnie si am crezut-o: are un mic computer de care nu se desparte si pe care l-am gasit in franceza, fiind cumparat de la o brocanta. De dimineata pana seara o aud spunandu-mi pardon, atunci cand ma atinge fie si c-o frunza, iar de multumit imi multumeste (iarasi) inzecit "tec iu" (thank you).

Ma abtin cu greu sa nu rad atunci cand o aud cum vorbeste: animalele spuse in engleza sunt declinate romaneste, astfel vorbim de pigul si de dogul, iar pluralul, prins cu urechea intr-un final, capata si el accente hilare: iepurele, tup tup pe limba ei, este numit la plural "doua tup tupe".

Acordul numeralelor unu si doi ii da de furca in continuare, pentru ca, desi spune corect ca o cheama Mimi si are doi ani sau ca vrea doi biscuiti, spune unul baiatul, doua baiatul, unu mamica, unu fetita, etc.

Propozitiile ii sunt in continuare scurte, din doua-trei cuvinte si se incep de obicei prin iete. Este foarte atrasa de enumerari si aici cred ca eu am avut un impact mare: pe cand mergeam la drumuri lungi, fie cu masina, fie in carucior sau in Manduca, am observat ca se calmeaza foarte repede daca ii povestesc ce vom face cand ajungem acasa sau cand vom merge nu stiu unde sau cand vom merge la petrecerea x. Asa ca cel putin o parte din drumurile noastre cu masina se desfasoara in felul urmator: ea plansa, in spate, ii este somn, dar nu prea stie cum sa adoarma singura. Eu, in fata, dar intoarsa pana la junghiuri musculare spre ea, ma apuc de povestit:

- Aaa, stii ce vom face cand ajungem acasa? Vrei sa-ti povestesc? O vad ca a devenit interesata, plansul a incetat o clipa si imi spune printre lacrimi ca da, vrea. Initial enumerarile-povesti erau simple: "ajungem acasa, facem dus, ne stergem cu prosopul, ne spalam pe dintisori cu periuta cu Tigrou, ne imbracam cu pijamaua, apoi papam tzitzi, apoi nani", dar marele avantaj la povestile astea este ca le poti lungi ca o peltea si o ora (sau pana imblanzesti plictiseala sau nervii sau plansul si da Domnul si adoarme), daca te tin nervii si esti un details-freak, asa ca mine. Asa ca acum povestile noastre au ajuns cam asa:

- Ajungem pe strada noastra...

- Da...

- Facem stanga sa intram in parcare...

- Da...

- Mamica deschide poarta cu telecomanda...

- Da...

- Intram si parcam masina langa masina lui madame...

- Da...

- Ne dam jos si aprindem lumina...

- Da...

- Mergem spre lift...

- Da... etc, etc, etc.

Conversatia are un efect linistitor asupra ei, niciodata nu mi-a raspuns cu nu la ce i-am povestit, iar cateodata vine ea cu adaugiri, daca i se pare ca am uitat ceva (de exemplu, nu am spus ca luam pasta de dinti de pe etajera). Fiind atat de plimbata si sucita si mutata, banuiesc ca Degetzicii ii face bine sa auda rutina, pe care ea o cunoaste foarte bine, dealtfel, povestita de mine, persoana de care ea inca depinde. 

- Unde se pune, mamico, broasca? o intreb, incercand sa rezolvam un puzzle. Ce mananca ea?

- Nu stiu, imi raspunde abia soptit, rusinata, dar cand ma vede zambind, capata curaj si voce mai mare: nu stiu, mami, nu stiu! si ridica din umeri, cuvinte si gesturi pe care nu stim de unde si le-a insusit, pentru ca noi niciodata nu-i spunem ca nu stim, cu atat mai putin sa ridicam din umeri la intrebarile ei.

Devine pe zi ce trece mai independenta, dar am ajuns sa recunosc o potentiala criza inca dinainte de a lua fiinta, asa ca le evit cu gratie, oferindu-i alternative acceptabile, negociind sau lasand de la mine in cele din urma, motiv pentru care Printzul Consort ma apostrofeaza de fiecare data ca-i "prea rasfatata", desi nici el nu crede asta. De la 9 dimineata la 9 seara auzim n variante, pe m voci de "Mimi poate", "Mimi, singura", "Mimi a putut singura", "singura, nuuu, mami, nu ajut!", asa ca explic, pe doua voci si eu, una cristalina, clara si duioasa pentru copilul mic si una soptita, atintita spre urechea copilului mare. Caci eu, orgolioasa-orgolioaselor si controlatoarea universului meu si al celui inconjurator, las adesea si cu inima usoara de la mine, in timp ce el, blandetea blandetilor, calmul intruchipat, persoana iubita de toti si de toate (mame, fiice, laolalta), gaseste greu calea spre renuntarea de sine si mai greu spre empatie si intelegere, motiv mai intotdeauna de lacrimi degetzesti inodate in barba si de indemnuri strigate pe care le aud in ciuda castilor puse pe urechi: daddy, pleaca, daddy pleacaaaa!

Atunci cand operatia nu reuseste sau cand nu vrea/este obosita, Degetzica vine cu coada intre picioare si cu ambele picioare in acelasi crac al pantalonilor: Ajuta, mami, ajuta!. Dar nu ma plang, Degetzica isi scoate pijamaua, trage de capsele sau ariciul scutecului textil, se duce la olita, isi tine cu grija bluzele ridicate la spate ca sa nu cumva sa intre in olita si sa se ude, a invatat sa recunoasca fata si spatele pantalonilor, a chiloteilor, si-i pune singura, isi pune papuceii (sosete nu, nu intra si pace in piciorusele mici si grasute), trangand apoi de mine: Mami, zit (trezit)! Foame! Pipi!

Distractia ei preferata ramane in bucatarie, este dornica sa ma ajute, iar cand vede ca ma apuc sa fac mancare isi aduce repede scaunelul de la baie pe care se urca si de unde supervizeaza toata activitatea. Stie unde-s condimentele, stie cum arata sarea si piperul, dar nu vrea sa mi le dea, vrea sa puna ea din ambele, pe dovleac a pus atata scortisoara ca abia l-am putut manca, sareaza cartofii pe care-i dam la cuptor pana ii face iasca, iar eu trebuie sa-i iau pe ascuns si sa-i spal. Cum aude scartaitul masinii de spalat vase lasa orice activitate si vine sa "ajut, mami, ajut, da?", ia cate doua-trei farfurii odata si face echilibristica cu ele, iar canutele ei de apa sunt inventariate si urmarite cu privirea pana ajung in dulap. 

Simtul mirosului i s-a dezvoltat foarte mult si, nu numai ca simte mult mai bine mirosurile, dar le poate si identifica. Imi spune cand ii miroase a portocala, a lamaie, a gaz de esapament, a detergent de podele, simte inclusiv mirosul de metrou pe care eu aici  nu-l simt.

In afara de gospodarie, avem un program incarcat: ne-am facut prieteni noi cu care ne intalnim la o pasta, la o plastilina fait à main, desenam, coloram, ne jucam cu plastilina, de data asta in castelul propriu (un mare, mare hit, il recomand tuturor, mai ales daca aveti un kit mai rasarit, cu forme sau mulaje multe), adunam frunze dupa ploaie, cantam, dansam si povestim. Luna asta am povestit despre gradinita (i-am cumparat doua carti despre gradinita pe care le-am invatat pe de rost) si am povestit despre anotimpuri. Astfel, Degetzica stie ca o burtica mare si rotunda inseamna un bebe mic in interior, ca in primele zile la gradinita copiii plang pentru ca le este teama ca mamica nu mai vine dupa ei, ca mamicile vin intotdeauna dupa copiii lor atunci cand au promis, ca la gradinita este distractie multa, dar ca doamna nu permite nici unui copil sa-l bata pe altul, ca toamna bate vantul, frunzele se ingalbenesc si cad pe pamant si ca iarna ninge si noi mergem in Romania. Mergem de doua ori pe saptamana in doua locuri minunate, unde bebelusii si copiii stau cu urechea ciulita la muzica, fie ca-i vorba de muzica clasica, fie de bongo si Zorba Grecul (despre cele doua locuri voi scrie in doua postari separate, ca-s prea faine pentru a ramane neconsemnate). 

Degetzica este buna si calda, imparte jucariile, din ultima mini-vacanta din Luxembourg a invatat ca se poate face schimb de jucarii, asa ca acum daca isi doreste ceva de la alt copil vine la mine si-mi spune "schimb, mami, schimb?". Este in continuare neatasata de jucarii, le da cu usurinta, uita de ele, nu ne cere niciodata o anumita jucarie, se joaca cu ce exista in jur (asta daca se joaca, de obicei este strans legata si lipita de mine) si nu a avut nici o problema sa inapoiem la ludoteca papusa si caruciorul ce-l imprumutasem pentru doua saptamani.  Isi poarta papusile in duca (Manduca) (o esarfa de-a mea pe care i-o leg ca un wrap), le leagana si le canta "Nani, nani, puiul mamii" si "Mai, mai, puiul mamii", iar pe mine ma mangaie si-mi spune cu o voce mangaietoare "gata, mami, gata" si "mai, mai"si ma saruta din senin. Ii place s-o mangai usurel pe fata si-mi aseaza chiar ea mana "iete asa, mami, iete asa" . 


Degetzica face foarte putine lucruri nepermise sau neacceptate, nu sare in strada (este singura fetita de pe strada ce merge muuult inaintea mea), nu pune mana la cuptor unde stie ca este un arsh cumplit si, in general, cere voie, mai ales daca suntem intr-un loc strain, unde nu intelege nimic din ce se vorbeste. Voie, mami, voie? ma intreaba pe picior de plecare spre jucaria ce i-a atras atentia, dar nu suficient de temerara sa se duca fara permisiune.

Noptile se impart in bucati inegale, topite in bucurie simpla. Prima bucata este la ea in pat, a doua este facuta obligatoriu la noi in pat si deja devenita regula, din moment ce si-a adus un iepuras roz si si-a insusit perna micuta pe care am dormit eu inca de cand aveam doi-trei ani si pe care am carat-o dupa mine peste tot: camin, apartamente inchiriate, ba chiar si pe celalalt continent. Daca inca sunt la calculator, aud intotdeauna o lovitura in bara patului, urmata de zgomotul clantei ce scapa mainilor micute si adormite, usa ce se deschide, iar apoi pasii moi si pufosi ai pijamalutelor. Buna, mami, imi spune cu o voce ca un clopotel, fortat ridicata si vesela si cu fetisoara schimonosita intr-un zambet larg. Treci, mai, si te culca! ii spun, inainte sa ma bufneasca rasul, recunoscand urarea si tonalitatea cu care o intampin dupa somnul de pranz.


Daca o intrebi, stie foarte bine cum il cheama pe Printzul Consort, pe bunicii din Romania si iti spune exact cum se numesc mamicile, taticii, ba chiar si fratii prietenilor ei. Numai pe mine nu stie cum ma cheama, asa ca eu sunt mamica Mimi, dar nici asta nu-i foarte sigur, pentru ca, in functie de dispozitie, Printzul Consort este mamica, iar taticul ei este Tibi, prietenul nostru, iar de cele mai multe ori, Printzul Consort este si mama si tata.

Nu m-am gandit niciodata ca asta ar putea sa fie o caracteristica a fetitei noastre, dar mi se pare extrem de sensibila. In timp ce aud de copii ce se uita la Toy Story si Madagascar in bucla si in fiecare zi, ea plange si-mi spune ca-i este frica atunci cand ii pun cateva melodii din Alba ca Zapda (cand se spala piticii, cand pleaca la munca, cand danseaza), iar prima reactie la primul ei teatru de papusi a fost una de frica (s-a dus pe nesimtite in spatele meu si m-a luat in brate, spunandu-mi ca-i este frica). Altminteri, teatrul a fost mai mult decat in regula: intr-o camera luminata, doar cateva minute, poveste simpla, doua marionete frumoase. La final a fost fericita, mi-a spus ca mai vrea, dar prima ei reactie a fost de frica. In plus, asa cum spuneam mai sus, desi i le aleg cu mare grija (nimic inspaimantor vizual, animale frumoase, colorate, melodii vesele, fara mesaje violente, chiar daca sunt in franceza sau engleza), are melodioare pe care nu suporta sa le vada, isi baga capul in bluza mea si-mi spune clar ca "mimi fica, mimi nu uita, mimi uoa-uoa". Ar trebui sa ma ingrijorez?

- Iete, mami, Caciunu' (Craciunul), imi striga astazi in supermarket, cu degetelul infipt intr-un munte de ciocolate cu imaginea lui Saint Nicolas. Iete, mami, zapada omu', mai ciripeste ea bucuroasa, vazand si un om de zapada, in timp ce eu clipesc des, a mirare si ma holbez la ce-mi arata.

- De unde stii tu, mamico, de Mos Craciun si de omul de zapada? las balta toate cumparaturile si chestionez copila ce este despartita de mine doar de doua ori pe saptamana, cale a patru ore de franceza si pentru care stiu sigur ca tocmai comandasem o carte cu Noel, carte ce va veni saptamana viitoare. Sa-si aminteasca de anul trecut? Nu se poate!

- Iete, Caciunu', calu', iha-iha, nu ma slabeste. Ooo, cado', mami, ocheste si cutia din bratele unui spiridus verde, in timp ce eu imi scormonesc memoria imbatranita de explicatii prelungite, dar in care stiu sigur ca n-am bagat nici un Mos Craciun si nici un om de zapada si nici un spiridus verde. 

O iubesc, stii cum o iubesc?, il intreb pe Printzul Consort la sosire, cand Degetzica ii povesteste marea descoperire. Besc, mami, besc, imi raspunde de pe canapea si vine la mine cu buzele tuguiate. Sa vina sarbatorile, avem lucruri magice de descoperit!