Guerilla (pardon, gradinita)

Luni a fost ziua de atac la gradinita aia-semi-privata, nu superba si de luat mintile, dar oricum, cea mai buna varianta din cele pe care le-am vizitat virtual sau real. Si cel mai greu accesibila, secretara fiind extrem de evaziva cand am vorbit cu ea. Din off mi se soptise inca de atunci ca nu cumva sa aman sau sa intarzii, asa ca mi-am pus ceasul sa sune la ora 7, la ora la care nici gainile nu cred ca se trezisera, la cat de intuneric era afara.

Am mai furat o jumatate de ora, dar la 7.30 a trebuit sa ma arunc din pat in cea mai mare discretie astfel incat mana Degetzicii, ce se afla de control pe sub bluza mea sa nu prinda de veste. Nu m-am mai trezit la ora asta de o vesnicie si-i multumesc celui care are grija de Degetzica, de Printzul Consort si de mine ca-mi permite un astfel de rasfat, dar stai, avem o treaba de rezolvat, nu-i timp de pierdut, asa ca imi pun de urgenta de cafea si ma gatesc ca pentru prima zi la job. 

Ma dau cu parfumul "curaj pentru inima si minte" si ma gandesc ca poate ar fi trebuit sa imbrac un deux-pieces, sa-mi colorez unghiile si sa-mi coafez parul. Ei, lasa, ma consolez, n-or fi toate mamele Condoleeza Rice. In plus, eu stiu sa cant "Une souris verte" si "Mon ane, mon ane", in timp ce Condoleeza cred ca e departe de asta. Ma misc ca intr-un film, un film al unor nenumarate dimineti in care eram cu inima in gat de emotii pentru un nou examen. Bine macar ca Degetzica nu s-a prins ca am disparut din peisaj, sper ca Printzul Consort sa-i fie suficient pentru inca o ora. Nu reusesc sa inghit nimic, imi iau niste biscuiti la pachet si un strop de cafea in termos si  ma arunc in masina.

Nici n-am iesit bine din parcare si am schimbat CD-ul pe care urlu cinci zile pe saptamana "The Wheels Of The Bus" pe unul cu Morcheeba. Il dau la maxim si ma gandesc ca nu-i mare branza, doar urc scarile spre secretariat, iar cand secretara ma zareste ii spun cat pot eu de mieros, de imbietor si de hotarat pentru ce am venit. Si nu plec pana nu obtin acceptul ei pentru un loc la gradinita. Cat de greu poate sa fie?

Evident ca in preajma scolii nu sunt locuri de parcare, dar nu-mi pierd speranta, merg inainte si gasesc unul accesibil pe o straduta laturalnica. Ha, cred ca este si asta un semn: contrar obiceiului, am parcat din prima. Ma uit la ceas si ma grabesc spre intrarea scolii. Este 8.30.

Urc scarile impreuna cu alti parinti. Majoritatea sunt cu copiii, viitorii colegi ai Degetzicii, sper. Tatii sunt scortosi si scrobiti, in costume inchise, mamele, desi imbracate pentru birou, mai calde. Aproape la fel ca mine. Ne strangem cu totii in micul hol de la capatul scarii, vedem biroul secretarei prin usa transparenta, dar nu ne dumirim ce sa facem mai departe, secretara nu ne arunca nici o privire, vorbeste la telefon. Un tatic nervos iese pe o alta usa si ii sopteste ceva printre dinti sotiei, in timp ce-si saruta fetita blonda si bucalata pe crestet. Aud "director", "stupid", "telefon", "nu este posibil" si un clopotel de alarma incepe sa-mi sune. Incerc sa trag cu urechea, dar nu apuc: directorul usuieste un grup de parinti si se retrage repede indaratul usii, in timp ce ne sopteste prin crapatura ca toate inscrierile se fac prin telefon, nu in persoana, asa ca nu are rost sa mai pierdem timpul pe acolo.

Pleaca aproape toti, raman doar eu impreuna cu familia cu fetita. Si incepem sa sunam. Si suna ocupat. O data, de doua ori, de trei ori, de cinci ori. Niciunul dintre noi nu reuseste sa prinda linia (una singura!) libera. Nu-mi vine sa cred ca m-am trezit cu noaptea in cap pentru nimic. Se pare ca nici lor nu le vine sa creada, comenteaza nervosi intre ei, in timp ce incearca sa atraga atentia secretarei de dincolo de usa inchisa. Si ferecata, se pare! Propun sa scriem datele noastre si ale copiilor pe o foaie si s-o strecuram pe sub usa. Ideea este preluata cu entuziasm de cei doi vecini de suferinta si transmisa prin semne secretarei, dar se pare ca aceasta nu este de acord, ne face semn sa folosim telefonul. Si ea face la fel, preia telefon dupa telefon si aproape ca nu-si mai ridica ochii spre noi. 

Taticul se plimba in sus si-n jos in holul mic, cu telefonul la ureche. Mamica suna si ea, ba chiar si fetita a primit un telefon de jucarie cu care se joaca. Din conversatii inteleg ca si-au sunat mamele si le roaga sa sune si ele pentru a-si creste sansele. Wow, patru persoane suna pentru inscrierea la gradinita a unui singur copil! Sigur nu-i pentru admiterea la Princeton? Daca fiecare din cei 25 de copii are patru persoane ce suna pentru el, nu-i de mirare ca linia este blocata. As fi ras daca nu ar fi fost prea de dimineata, iar chestiunea asta asa serioasa n-ar fi privit-o direct pe Degetzica si al ei viitor luminos. 

Cei doi se ridica si pleaca, iar eu raman singura. Ma hotarasc ca nu plec pana nu obtin un raspuns, fie el favorabil, fie nu. E 8.50, iar intr-o jumatate de ora trebuie sa fiu acasa pentru a prelua Degetzica si a-i da voie Printzului Consort sa plece la serviciu. Intre timp, pe scari se mai vantura alti parinti, toti cu telefonul la ureche. Niciunul nu vorbeste cu scoala, toti vorbesc cu rude (presupun) carora le povestesc grozavia. Si poate ii roaga sa sune pentru ei, cine stie? Ati reusi? Nu, dumneavoastra? Nici noi!

Nu stiu pe cine sa sun si cum sa fac, oricum n-am fost niciodata priceputa atunci cand a fost vorba de rugaminti si de "interventii". Revin cei doi si impreuna facem alte semne disperate secretarei, dar aceasta ne face semn ca nu se poate. Sunam si sunam si sunam. Nici un raspuns, linia este ocupata, iar din cand in cand mai intra mesageria vocala. La 9 fix capitulez: il sun pe Printzul Consort, ii dictez numarul de telefon si-i dau indicatii clare sa sune continuu pana ajung eu acasa, cand voi prelua comanda. 

In masina, nu mai am chef de Morcheeba, asa ca drumul spre casa il fac in tacere. Si este o dimineata atat de frumoasa! Cronometrez, in 10 minute sunt deja in parcarea subterana. Plansetele le aud din lift si, in timp ce iau fetita in primire, ascult darea de seama a Printzului Consort care-mi povestea ce au facut cat am lipsit. 

- Lasa asta, ai sunat?

- Da!

- Si?

- Si a sunat ocupat.

- Off, de cate ori ai incercat? il intreb, usor banuitoare ca a renuntat prea usor. 

- De cateva ori, poate vreo patru.

- Aaa, prea putin, trebuia sa suni de mai multe ori. Hai, mai suna putin pana pleci, ma milogesc.

- Incerc, incerc, dar imi dai un sarut pentru ca am inscris fetita?

Da, am reusit s-o inscriem. Verbal, prin telefon. De fapt, inscris este un fel de a spune, ca nu ne-a spus nimeni ca avem locul asigurat sau ca suntem numarul x pe lista. Si nici n-avem nici o dovada, asa cum se face la toate universitatile serioase din lume. Ne-au luat doar o multime de date si ne-au spus ca ne trimit actele prin posta. Astazi este vineri si n-am primit nimic. Cat sa mai asteptam? Parem prea nerabdatori daca sunam sa-i intrebam de ele? Oricum, a fost greu. Sper ca pe masura ce creste sa fie mai usor.