Douazeci si opt de luni - File de poveste

M-am trezit cu noaptea in cap pentru postul asta, atunci cand afara nu era nici urma de lumina si nici tipenie de om (bine, nici in miezul zilei nu sunt prea multi oameni pe strazile pe care locuim noi, dar tot mai vezi o fantoma de masina). Ce-i drept, este pregatit de doua saptamani incoace si-si asteapta locul pe platou, dar mutarea Degetzicii cu bagaje si jucarii in patul nostru matrimonial imi schimba planul seara de seara. 

Pana acum acesta este marele dezavantaj la dormitul in pat cu progenitura, fie ea mai mica sau mai mare (ooo, Doamne, am ajuns si eu aici, cat mi-a mai trebuit!): alaptatul culcata, cu capul sprijinit pe doua perne si cu ochii pironiti in Kindle ma trimite atat de rapid in lumea viselor, ca uneori nu stiu nici macar cand si daca Degetzica a adormit. Daca rezist impulsului de a inchide ochii si de a dormi putin, doar o jumatate de ora, Degetzica are chef de distractie si eu trebuie sa ofer exemplul pozitiv, pregatindu-mi minutios somnul: ma infasor in plapuma pana la gat si inchid ochii demonstrativ. Un minut, doua, trei, zece minute sau mai mult... nu mai stiu, ca adorm, iar planul meu se duce usurel de rapa o noapte si inca una si inca una... si asa ma prinde Craciunul si Anul Nou cu postari expirate.

Desi Degetzica ne promite in fiecare seara ca se culca in patutul ei maine, mainele nu pare sa mai vina, iar fetita pare din ce in ce mai bine infipta in patul nostru. Din cand in cand isi aduce cate o jucarie, pe cele de plus le toleram, iar pe cele mai mari si mai voluminoase le subtilizam cumva la granita somnului si le depozitam pe podea. Cel mai rau este cand in visul cel mai dulce te impunge ceva ascutit in coaste sau cand, in loc sa pui capul pe moliciunea pernei, te lovesti de marginea ascutita si metalica a unei masinute sau de lemnul masiv, de calitate germana, al unei jucarii. De exemplu, zilele acestea dormim in pat cu vreo sapte-opt carlige de rufe, pictate si desenate de mine, pe care le cara dupa ea peste tot.

In timp ce noi ne cautam locul cel mai moale, Degetzica penduleaza de la unul la altul, rare fiind momentele cand doarme pe bucatica ei, marcata de perna cu iepurasi. De obicei, imi ia in stapanire perna, manutele i se incurca in parul meu, iar daca am disparut de langa ea, in maxim 30 de minute declanseaza alarma si porneste cautarea prin toata casa, cu bratele in aer, asteptand imbratisarea, cu ochii semi-inchisi in care izvoarele de lacrimi par nesecate si cu fata ei mica, inca pufoasa de la somn, schimonosita intr-un plans nestapanit. Zi de zi, in ciuda dovezilor mele de iubire, in ciuda explicatiilor date de fiecare data, in ciuda faptului ca nu s-a trezit niciodata, iar eu sa lipsesc din casa, de cel putin doua ori pe zi, fetita mea se trezeste si plange amarnic daca nu sunt langa ea. Dupa ce primele luni, primul an au trecut, iar ea a inceput sa aiba o idee mai clara despre componenta apartamentului, despre faptul ca mama nu dispare daca nu o mai vede, am ajuns sa cred ca teama asta a ei are legatura cu stresul post-nastere, cand a fost despartita de mine o zi si o noapte. Of, of...

Daca nu plange, Degetzica este un copil adorabil. Vorbeste din ce in ce mai bine, prinde cuvinte noi in fiecare zi in engleza si franceza, iar din romaneste prinde expresii intregi pe care le foloseste in contextul ideal, fara sa greseasca nici macar o data. Propozitiile sunt simple si au o constructie ciudata: verbul este pus de obicei la final, iar timpul lui lasa loc la multe interpretari: pusat in loc de pus, stergat in loc de sters. Pentru ca eu ii spun intotdeauna sa mearga sau sa manuiasca ceva (o furculita, un cutit) cu atentie, atunci cand suntem in trafic, iar eu ma plang (de ploaia ce nu se mai opreste si-mi intuneca vederea, de farurile masinii care lumineaza slab, etc), Degetzica, din spate, este cu ochii pe mine: atentie, mami, atentie. 

- Mami, nu inteleg nimic... am auzit din spatele masinii, atunci cand aveam o conversatie pe soptite, nerecomandata urechilor micute, cu Printzul Consort. M-am prefacut ca nu inteleg si i-am dat muzica (de copii, mami, nu adulti) mai tare.

- Asa e bine, mamico?

- Mami, nu aud nimic... isi cauta ea cu grija, cuvintele, caci isi da seama de diferenta, desi nu o poate "pipai".

Si pentru ca intotdeauna ma vaiet de parcari - ca-s prea mici, prea stramte, ca sunt pe stradute inguste si se face coada in spatele meu cand incerc sa parchez, ca intarziem si nu mai gasim loc de parcare la Little Gym, vaneaza locuri de parcare impreuna cu mine si se supara daca nu parchez unde-mi arata ea. La final, dupa ce-mi aude oftatul de fericire, Degetzica ma intreaba: am parcat bine, mami? E bine? E perfect, iubita mea, multumesc ca m-ai ajutat!

Dupa cateva exercitii, am observat ca nu-l spune deloc pe "r", iar intre cuvintele asemanatoare nu face diferenta: cerb este si cerb, dar si cerc, leagana-ma in loc de leaga-ma. Poeziile si cantecele cu care ne executam de cel putin doua ori pe saptamana in fata ferestrei Skype a bunicilor sunt mimate pana la ultima picatura, dar nici urma de cuvant nu razbate din partea micuta a familiei, mamica fiind ridicata la rang de solista. Mos Craciun (cu care a avut ocazia sa se mai intalneasca o data, la o petrecere de Craciun (de data asta) organizata local) starneste aceeasi panica initiala, din care nu se poate da scapata si drept urmare, imi este teama sa insist. Daca te cunoaste, are curaj sa-ti spuna ca o cheama Mimi si are 2 ani si va merge la scoala la anul, daca nu, se ascunde intre picioarele mele si se joaca de acolo de-a v-ati ascunselea pana se prinde ca nu mai este bagata in seama. Caci daca este, este un fel de drama queen, cu lacrimi anuntate pe toate continentele dupa modelul "Mimi, oa, oa" si, mai nou, dupa nou capatata indemanare in manuirea cuvintelor cu "Mimi p(l)ange." 

Este vesela si fericita, dar, cu toate astea, totul o inspaimanta: muncitorii ce au venit sa ne puna termopane in creierii noptii, iar ea s-a trezit practic cu ei in casa, un gandac surprins in iarba, o buburuza aparuta miraculos pe geamul dormitorului, toate desenele Disney de pe YouTube, nu conteaza daca sunt cu Mickey, cu Pluto sau cu veveritele, anumite cantecele, programele de la tv (aici se observa faptul ca noi nu pornim televizorul decat o data pe luna), aglomeratia si agitatia din Grand Place, unde ne-am dus sa vedem luminitele de Craciun, Mosu' (in toate variantele lui, cu barba, fara barba, real sau jucarie cat ea de inalta, ce se bataie pe un cantec de sezon).

Dupa boala ce ne-a bantuit doua saptamani am observat aparitia a ultimilor doi molari inferiori si revenirea apetitului care in unele zile, ne sperie: mananca la 10, mananca la 12, la 5 mananca iarasi, peste doua ore mai devoreaza un iaurt, iar seara o incheie spectaculos cu o pizza de la prietenul ei, Papou, pe care il striga din masina cand trecem prin fata restaurantului. Totul asezonat cu caju, nuci pecan, stafide, biscuiti si rondele de orez de am ajuns sa ne facem provizii de cate doua ori pe saptamana. Are o adevarata obsesie pentru clatite, iar de Sfantul Nicolae a plans 30 de minute ca sa primeasca o clatita. Le mananca simple, fara nici un fel de umplutura, la fel ca si pe painea cu unt. In ultima saptamana a descoperit magiunul de Topoloveni (un magiun fara zahar, delicios, merge perfect cu paine cu unt) si a cerut sa-i pun pe paine. Este pofticioasa, ar vrea orice din ce bagam noi in gura, dar este si foarte intelegatoare: stie ca exista dulceata de copii si dulceata de adulti (sau de mamici, cum spune cand uita cuvantul adulti) si nu cere din cea nepermisa, dar nici pe mine nu ma lasa sa gust din cea de copii.

La Little Gym, desi ii place foarte mult de Julie, instructoarea, trece printr-o perioada de rebeliune, in care se impotriveste la toate exercitiile noi propuse fie de ea, fie de mine, alegandu-le numai pe cele pe care le stapaneste foarte bine sau cele care nu presupun vreo frica de-a ei. Teama, mami, teama, imi sopteste, atunci cand o intreb daca vrea sa faca aia si cealalta. Pentru ca este foarte precauta, a pierdut din entuziasmul varstei de un an, cand nu constientiza pericolele, iar acum vede frici si acolo unde nu ar trebui sa fie (de fapt, sunt, dar pe ea nu o multumeste faptul ca-i spun ca o tin eu sa nu cada sau ca o ajut, ar vrea sa faca totul singura si, fiindu-i teama, abandoneaza). 

Manuieste tacamurile din ce in ce mai precis si cu mai putine daune, iar dupa fiecare inghititura sterge resturile cazute pe masa si apoi se sterge pe maini. Daca a dat ceva mai mult pe jos sau pe masa, imi spune impaciutoare"(se mai) intampla, mami, (se mai) intampla". De fapt, acest "intampla, mami" a devenit scuza pentru tot ce se intampla rau pe lume: daca s-a murdarit pe hainute, daca a trantit vreo jucarie din intamplare, daca a rupt ceva sau daca m-am lovit eu de ceva. Acest "intampla, mami" si "pup, pup" sterg orice de pe orice raboj, iar lumea este din nou vesela si frumoasa.

Vrea sa faca lucruri singura, dar duse sunt razvratirile de la doi ani, cand eram aproape de nebunie si eu si ea. Acum negociaza dupa modelul nostru: - hai sa te speli pe manute, draga mea! - putin joc! ne spune, adancita in vreun Lego sau in alta distractie copilareasca sau anunta de la inceput "aleg eu". Pentru ca a invatat ca alegerile sunt definitive (cel putin pentru ziua respectiva), ma anunta ca face putin schimb daca nu mai este multumita de alegerea initiala. 

Spontan, fara nici un indemn din partea noastra si fara nici o atentionare, a inceput sa-l foloseasca si pe "te rog" pe langa "thank you". Te rooog, mami, am auzit intr-o zi, ca ultima resursa, atunci cand, absorbita de altceva, nu am auzit cererile copilei, cereri inmultite repetat si strigate din ce in ce mai tare. Si eu nici macar nu stiam ca are acest cuvant in vocabular...

De obicei, daca vrea sa se joaca cu o jucarie ce nu ne apartine sau daca suntem intr-un loc strain, imi cere voie: Pot, mami, pot? Putin joc? Iar daca pleaca cu o jucarie, ma anunta inca de acasa "copiii, putin joc, apoi Mimi".

Zilele trecute a nins pentru prima oara pe anul acesta, iar Degetzica a fost foarte uimita. Initial tematoare ('f(r)ica, mami, f(r)ica"), apoi uimita ca am aruncat cu un bulgare in ea, a sfarsit prin a fi foarte incantata si a da cu manutele zapada jos de pe masina. Am reusit cu greu s-o urnim din garaj, parea hotarata sa pazeasca masina toata noaptea. A doua zi, mare dezamagire: nu intelegea unde a disparut toate zapada, atat de pe masina, cat si de pe jos. De atunci se tot uita pe geam sa vada daca ninge, iar in seara asta a venit in tromba cu anuntul. Nici de data asta nu va tine bucuria, cei cativa fulgi n-au facut decat sa ude asfaltul. 

In cateva zile plecam in Romania. Degetzica spune ca nu a cumparat inca toate cadourile, dar stie cu cine se va intalni. De-abia asteapta sa-i vada pe bunici, gainile bunicului si cainele de care intreaba de fiecare data cand vorbim. Amintirile din vacanta de vara ii sunt foarte clare in minte, isi aminteste toate detaliile, imi povesteste inclusiv ca usturoiul pe care-l punem in mancare este usturoiul pe care l-am scos noi asta-vara din gradina bunicului. 

Acum, ca am inscris-o la gradinita, iar momentul se apropie, "integrarea in colectivitate" nu mi se mai pare o idee asa buna. Imi este teama ca tocmai aceasta colectivitate o va modifica, ii va altera structura ei fina si delicata, ii va strivi sensibilitatea innascuta, o va face agresiva si nepasatoare. Ca sa nu mai vorbesc de viata dupa program, cu trezit in zorii zilei doar pentru ca la scoala nu-i permis sa intarzii. Ca sa nu mai vorbesc de ghiozdan, gustare, caiete si lectii. Degetzica este pur si simplu perfecta, iar celor care imi spun ca este rasfatata, ca nu-i ordonata si ascultatoare, ca nu face aia si aia, dar face asta si cealalta, le spun acelasi lucru: Degetzica este mult mai calma, mai buna, mai intelegatoare si mai empatica decat cei mai multi copii pe care-i cunosc. Asta inseamna ca n-am facut o treaba chiar asa de rea, nu-i asa?

- Draga mea, stii ceva?

- Da! imi raspunde sigura pe ea.

- Ce stii, puiul meu?

- Mami 'beste!