In randul lumii cu termopane

Ding, dong...

Ce-i asta? Suna interfonul? Sau la usa? Ooo, nu se poate, am visat, este inca intuneric afara, ia, repede inapoi la vis ca iarasi pierd faza aia romantica si raman cu buza umflata...

Si totusi, ce-i asta? Este posibil sa fi sunat, iar acum sa aud doar vibratiile aerului ce se propaga spre camera noastra? Degetzica si Printzul Consort sunt linistiti, nu au auzit nimic, cred ca am visat...

Aaa, nu, ma duc sa verific, de data sunt sigura, a sunat...

- Bonjour, madame, c'est X avec les doubles vitrages...

Ooo, nu, nu poate fi adevat, au venit deja, cat este ceasul? Afara este inca intuneric, cat poate fi? 5-6 dimineata? Ma dezmeticesc greu, imi trec mana prin parul ciufulit si-mi dau seama ca sunt desculta si in pijama.

- Dar ce-i cu ora asta? Proprietara ne-a anuntat ca veti veni la ora 8... ii iau la rost pe cei patru muncitori care aduc aer rece de iarna de afara.

- Mais, non, madame, este 7.15 si aceasta este ora la care venim de obicei.

Off, acum imi amintesc totul: dupa ce muncitorul ce masurase geamurile apartamentului ma anuntase conspirativ ca nu crede ca proprietara va angaja firma lui pe motiv ca-i prea scumpa, ne luasem adio de la caldura data de noile termopane si nutream ganduri de razbunare concretizare intr-o mutare fulger in primavara-vara urmatoare. Dar, surpriza-surprizelor si  mirarea-mirarilor, acum o luna, proprietara ne anunta din senin ca a finalizat contractul pentru geamuri termopan, dar ca nu-si permite sa puna in tot apartamentul, ci doar la living si la dormitorul parintilor. Ooo, Doamne-ajuta, nu conteaza unde si cate, sa puna, sa vina si sa puna! imi sopteam eu in gand si ciripeam ei in viu in frumoasa franceza ce-o invatasem la scoala. Si ea: cip, cip cirip: ca a cerut un geam special, anti-efractie, mai scump decat obisnuitul, ca nu cumva sa se arunce Degetzica peste el. Doamna, nu este cazul, i-am explicat, Degetzica sta bine infipta pe picioarele ei si daca nu s-a aruncat pana acum, nu cred ca o va face de acum inainte, dar daca dumneavoastra insistati, eu nu ma opun, sa puna orice, numai sa puna. M-am declarat extrem de bucuroasa de veste, numai ca eu aveam deja planificat un rendez-vous pentru o scoala pe care o vizitam pentru Degetzica. Aaa, nici o problema, voi fi eu acolo si voi supraveghea, m-a asigurat madame, dar sigur nu a crezut ce spunea, pentru ca ne anuntase gratios cu o zi inainte ca la marea intalnire vom fi doar noi si cu muncitorii si cu un rendez-vous pe care nu-l mai puteam anula.

Invit muncitorii in living, le explic ca avem un copilas in dormitor ce inca doarme si ii rog sa inceapa cu ferestrele din living. Ei imi spun ca nu se poate, ca lucreaza in paralel si-mi dau 15 minute sa trezesc copila, timp in care ei vor scoate ferestrele din living si bucatarie. Bucatarie? Dar n-a fost vorba despre bucatarie niciodata, mai apuc sa spun inainte sa o tulesc spre dormitorul conjugal, acum familial, sa stramut copila. Mut asternuturile in camera copilei si planuim s-o mutam invelita intr-o plapuma ca sa nu se trezeasca. Miscarea nu ne reuseste, Degetzica trezindu-se exact cand am asezat plapuma pe patul ei. Pricepand unde este, incepe sa urle ca ea vrea inapoi in patul mare. Am linistit-o cu greu si am invitat-o la somn, explicandu-i de oamenii ce au venit sa ne puna geamuri noi. Cand era gata sa adoarma, Printzul Consort intra pe tacute in camera ca sa-mi spuna ca planurile s-au schimbat, ca vor pune termopane si in camera fetitei si in bucatarie si peste tot. Cum adica, peste tot? Pai si proprietara de ce nu ne-a spus asta ieri cand am sunat-o? Si eu unde duc fetita sa doarma? Dar la pranz unde doarme? Si cat dureaza sa pui termopane in tot apartamentul?

Printzul Consort a primit cu stoicism toate intrebarile mele, dar Degetzica a fost in picioare la prima soapta soapta si la urmatorul zgomot de sticla sparta. Si da-i si urla: ca nu vrea in camera ei, ca o fi, c-o pati, ca ei ii este f(r)ica, ca cine a venit, de ce, ca ea nu vrea, de-astea... O luam pe sus, o impachetam de iarna si o invitam sa gaseasca ea o varianta mai buna decat a noastra (adica i-am spus "mamica, sa vezi ce geamuri vom avea noi... si ce caldura va fi in casa..."). In bucatarie este frig, ne punem jachetele pe noi si pregatim micul dejun. Avem insa o problema si mai mare, caci, bineinteles, toate se ingramadisera in ziua "cu termopanele": eu ce fac cu muncitorii cand plec de acasa? De terminat treaba pana la plecarea mea, nu-mi faceam iluzii, iar eu tocmai imi sunasem prietena pe care o arvunisem cu o zi inainte si o anuntasem ca intelegerea noastra cade in situatia in care toata casa era locuita de frig si vijelie, iar singurele locuri in care si-ar putea trage sufletul si ea si bebelusul din dotare ar fi toaleta si baia. Oare cum se face in Belgia? ne intrebam unul pe altul cu mainile pe fierbatorul de apa drept furnizor de caldura. Sunt muncitorii belgieni de incredere si astfel am putea sa-i lasam singuri in apartament? Ce ne-ar putea fura? Aaa, nu mare lucru: un televizor nou si vreo trei laptopuri, ca ma gandesc ca la maruntisuri nu se baga. Ce-i de facut, ce-i de facut? ne invarteam in cerc si incercam sa ne ferim de bucatelele de geam ce sareau in stanga si-n dreapta. 

Prinsa la inghesuiala, imi trimit Printzul Consort Negociatorul la vecina de dedesubt care parea amabila si vizibil ingrijorata atunci cand ne intreba de fiecare data cand ne vedea cat de tare ne deranjeaza cainele ei care latra ca apucatul cand suna cineva, nu numai la usa propriei stapane, dar si la usa vecinului de vis-a-vis. Sau cum supravietuim atunci cand ii vin in vizita niste copilasi de scoala primara (probabil nepotii) si care il aduc in asa hal de nebunie pe saracul caine ca acesta latra neconsolat inca de cand ii aude la interfon.

Eh, vesti nu prea bune: vecina nu poate, asteapta nu stiu ce comanda importanta, plus ca trebuie sa scoata mica fiara la plimbarea de la ora 11. Dar poate trece din cand in cand sa vada daca televizorul este la locul lui, iar in privinta laptopurilor ne sfatuieste sa ni le luam cu noi. Pe toate trei? Poate ca ar fi fost sfatul perfect daca astazi nu ar fi fost si ziua de curatenie generala a garajului comun, dar masina este parcata undeva pe strada, iar eu carand trei laptopuri, doua genti, o Manduca si un copil de 12 kilograme nu ma vedeam, oricat de mama eroina m-as da. Eram o doamna, ma dadusem si cu rimel in dimineata aia, nu se facea sa ma transform intr-un cal de povara.

Plecam in ultimul moment cu inima cat un purice si pe drum ne amintim ca am uitat sa luam o carte de vizita sau macar un numar de telefon de la muncitori. Printzul Consort le daduse numarul lui de telefon, iar ei au promis ca suna ei daca "e ceva". In plus, doua dintre laptopuri ramasesera sub nasul muncitorilor, din pricina de dulap blocat de noile ferestre. Aaa, si nici numarul vecinei nu-l aveam si nici noi nu-l lasasem pe al nostru.

La intoarcere, parchez tot in strada si vad ca una din cele doua masini ale firmei este inca in fata blocului. Ma bucur, inseamna ca n-au furat tot! Iau Degetzica la subrat si dau fuga la vecina. Oui, totul e bine, am fost de trei ori, acum nu se mai aude nici un zgomot, cred ca sunt in pauza de masa, imi spune doamna printre latratul cainelui care prinsese drag (sau ura) pe Degetzica si o ameninta galagios. Imi iau iarasi copila la subrat si mai urc un etaj. Deschid usa liftului si intepenesc: usa apartamentului nostru este data la perete, iar dinauntru nu se aude nici un zgomot. Dau o tura casei, totul pare in ordine, iar noile termopane sunt deja la locul lor. Bataile inimii linistite de spaima cu furatul, ma iau altele si ma astept la o treaba facuta ca-n Romania: urme de spuma ranjind galbene intre tamplaria ce nu se potriveste si peretii ciuntiti din prea multa graba si dorinta de daramare. Ma apropii de fereastra si nu-mi vine a crede: tamplaria arata superb, pare un lemn maron, iar la imbinarea cu peretele nimic. Nimic, adica nici o urma de spuma, nici o julitura a peretelui, tamplaria se imbina perfect, zici ca a fost aici dintotdeauna. Era o treaba de nota 10: in mai putin de 5 ore patru persoane au scos si inlocuit tamplaria si geamurile de la 2 dormitoare, o sufragerie si o bucatarie. Iar geamurile sunt din acelea mari, pe tot peretele, de sus si pana jos.

Pai si atunci ce mai au de facut? De ce nu au plecat inca? ma intrebam, in timp ce ma apucasem sa-i pregatesc mancarea de pranz Degetzicii. M-au lamurit in 30 de minute, cand s-au intors. Ca sa nu ramana sa manance in casa, in situatia in care noi eram plecati, au preferat sa coboare si sa manance in masina. Iar cand au venit, doi dintre ei s-au apucat de maturat, iar ceilalti doi de spalat geamurile proaspat montate. Eu fluturam marunt din gene si ma dadeam de ceasul mortii sa-mi exprim multumirea, asa ca atunci cand m-au intrebat daca stiu ceva despre amenintarea de furtuna din acea seara, i-am instalat pe canapea in fata televizorului si le-am facut si cate o cafea. Si asa se termina povestea: Degetzica si cu mine mancand mamaliga cu branza si smantana la masa din sufragerie, in timp ce la nici trei metri de noi, patru muncitori murdari si prafuiti, cu glugile inca pe cap, priveau jurnalul de la ora 1 si beau cafea din cestile de plastic ale Degetzicii, cele cu "chit-chit". Baieti, ati aratat ca se poate, Belgia va va fi recunoscatoare!