Douazeci si noua de luni - File de poveste

- Ghe tze?

- Ce spui, draga mea?

- Ghe tze? se chinuie ea sa pronunte cat mai clar, cu o rabdare pe care nu mi-as fi imaginat-o acum cateva luni.

- De ce? Asta intrebi, mamico, de ce? ma mir cu ochii cat roata carului.

- Da... rasufla usurata ca si de data asta am inteles din primele doua-trei incercari, fara mari tragedii iscate de aici.

Aoleu, deja intreaba "de ce"? il intreb printre dinti si cat mai discret pe Printzul Consort. Dar perioada asta nu trebuia sa vina mai incolo, pe la trei ani?

- Mami, n-a 'teles! aud in spate privighetoarea ce ne cere socoteala.

- Ce n-ai inteles, draga mea?

- Ghe tze? o aud tot pe ea, in continuare dialogului nostru.

Asa ca vremurile devin interesante: copila noastra, pana mai ieri tacuta ca un peste, cu care ma laudam o data la o luna ca zice muu si bee si chit-chit, prinde in fiecare zi cateva cuvinte noi, iar cand nu doarme sau mananca intreaba de ce. Cuvintele noi sunt ale mele in proportie de suta la suta si, in plus, stau zi lumina cu ea, asa ca nu-mi pun nici o problema, dece-urile ma omoara. Ma pregatesc de doi ani si putin la rezistenta fizica, dar in 34 de ani nimic nu m-a pregatit sa raspund la aceeasi intrebare de 50 de ori pe zi si sa o fac si in timp real si coerent si fara sa indrug verzi si uscate si fara sa par dezinteresata de setea de cunoastere a copilei.

Ultima luna a inclus si sarbatorile si Mos Craciun ce aduce cadouri rosii si vacanta la bunici, in Romania. Desi mai prezenta decat anul trecut, sarbatorile ar fi trecut neobservate daca nu ar fi fost cadourile pe care le asteapta cu reala emotie si de care se bucura fix cinci minute. Apoi jucariile se aduna prin colturi, cartile stau asezate frumos in teancuri, iar Degetzica se bucura daca facem impreuna "treaba de adulti". Cu toate astea, seara, pe Skype, ii cerea Printzului Consort sa-i arate jucariile de acasa si caruciorul si camera ei si patul ei si toate detaliile pe care si le reamintea cu precizie. Caci da, se pare ca a inceput sa aiba amintiri  si-si aminteste inclusiv lucruri mai indepartate, pe care le-a vazut pentru cateva ore doar. De exemplu, in avionul spre Romania, stand fierbinte in bratele mele, m-a intrebat unde sunt ratele de pe masuta din fata scaunului, rate care lipseau, fiind un avion al unei alte companii aeriene decat cel cu care am zburat in vara si unde vazuse un sir de rate intr-o reclama la o companie de telefonie.

Asadar, avand amintiri, este mult mai cooperanta, caci este receptiva la orice noutate daca apuc sa-i povestesc despre ea cu ceva vreme inainte si ajungem sa o povestim si repovestim de atatea ori, incat ii stie desfasurarea pe de rost. Asta nu o impiedica sa ma intrebe de zece ori, in masina ce ne duce la aeroport, unde mergem si "ghe tze", dar cum spuneam mai sus, ma calesc. Caci de se intampla sa nu-i raspund, fie adancita intr-un gand, fie cu intentie asumata, se incapataneaza repetand obsesiv intrebarea si enervandu-se teribil daca altcineva in afara de mine ii raspunde. Caci da, pe principiul "mamica face cel mai bine" a aparut acum "mamica stie cel mai bine".

O vad zi de zi tot micuta, fetita mea, dar apropierea de copii mai mici ma face s-o vad cat a crescut si cat de bine vorbeste si cate lucruri poate face singura. S-a inaltat, iar din rotunjimile de alta data nu au ramas decat obrajii, asa ca toate comparatiile cu bebelusii dolofani o arata slabuta, desi nu-i si cantarul bunicilor, pe care ne suim de cateva ori pe zi, ca metoda de amuzant, n-o arata.

Cand te cunoaste, iti spune ca o cheama Mimi si are 2 ani, iar la anul la merge la scoala. Dar este retrasa cu strainii, se ascunde imediat dupa picioarele mele si nu mai scoate un cuvant. Se sperie daca se apropie cineva prea mult de ea, iar asta a fost o reala problema in Romania, unde toata lumea o tragea de obraji sau ii mangaia parul cineva sau, culmea indraznelii, ii poruncea ceva. De fapt, au speriat-o multe in Romania si privind prin ochii ei, imi dau seama cat a contat anul acesta petrecut intr-o aparenta normalitate. Masinile parcate pe trotuar ii starneau o panica imensa, iar daca masina mai si mergea pe trotuar (se intampla mai des decat as fi crezut), o apuca plansul de-a dreptul. Apoi cainii vagabonzi, mai ales haitele din parcuri, o ingrozeau de fiecare data, chiar daca era in Manduca. A invatat astfel ca nu toti cainii si pisicile sunt prietenosi, asa ca acum nu se mai repede direct la blana pisicii, ci ma intreaba daca o poate mangaia sau nu.

Pe bunici ii iubeste si nu am cuvinte sa multumesc internetului si celui ce a inventat Skype pentru ca a salvat relatia Degetzicii cu ei. Datorita acestor doua inventii (si varstei ei, desigur), Degetzica s-a adaptat perfect la viata la bunici, desi convietuirile au fost scurte si una dupa alta. Desi o convingeam foarte greu sa iasa afara cu vreunul dintre ei, ii placea sa se dea in spectacol in fata lor, sub ocrotirea pavazei-mama. Asa ca in fiecare seara bunica era chemata la dus si pusa sa observe cum inoata copila ca o broscuta adevarata si cum face piruete ca o balerina. Apoi ii erau aratati toti dintii, pasta de dinti pe care i-a adus-o domnul, aka curierul, iar la final Degetzica isi infigea betisoare in urechi si facea pe extraterestrul. Toate asezonate cu chiote de bucurie, cu stins/aprins veioza fara numar, fara numar, cu alergari prin casa si cu amanari ale orei de culcare. Fratele Personal si Sotia lui erau spectatorii perfecti si preferati al acestor nude spectacole ad-hoc, datorita hohotelor de ras care o incantau la maxim pe Degetzica si o obligau la noi ghidusii.

Cu numaratul a lasat-o mai moale, luna asta am invatat de zor forme, o activitate inceputa intr-o joaca, asa ca acum poate recunoaste patratul, cercul (zis si cerbul pana mai ieri), triunghiul, steluta si inimioara. Cantecele sunt tot la stadiul de mimat, doar Baa, baa, black sheep are putin mai mult succes, inganandu-i-se inceputul si partea cu "yes, sir, yes, sir..", iar cartile zac aruncate pe ici, pe colo, doar imaginile captandu-i interesul, partea narativa fiind complet ignorata si privita ca o activitate pentru care ea nu are (inca) destula rabdare. Seara, la culcare, daca inca nu-i este inca somn, sta si-si povesteste despre intamplarile de peste zi, chiar si cate 30 de minute. Se rasuceste, ma imbratiseaza, ma saruta, imi da parul de pe ochi, se intoarce cu spatele si-si impinge funduletul in mine si-i da inainte cu turuiala ei inceata, ca trebuie sa-mi fac urechea palnie ca sa aud ce spune si, in acelasi timp, sa-mi inabus rasul. Incercam sa invatam despre anotimpuri, iar astazi mi-a spus ca ieri a mancat quinoa, ceea ce era perfect adevarat. 

Mananca singura de cele mai multe ori si de-abia la final imi spune ca mai vrea, dar a obosit. Ajuta-ma, mamica mea! o aud si sufletul mi se lipeste de coaste ca apoi sa se prelinga spre stomac. Isi ia cu mana cartofii din ciorba, ii pune tacticoasa in lingura, iar apoi se chinuie sa-i bage in gura. Isi pune de mancare din cratita in farfurie, alegand bucatile preferate (nu vrea ardei si mazare) si imparte cu oricine orice. Ar fi si greu sa n-o faca, la cat a auzit zilele astea celebra intrebare cu care toti romanii mari cunoscatori de copii incearca sa intre in vorba cu acestia: "imi dai si mie?". La inceput a acceptat, cand a vazut ca se ingroasa gluma a spus "putin dau", pentru ca la final, exasperata probabil, sa promita ca va face asta "maine" sau "la iarna".

Din aceeasi categorie de sintagme, cea de abordat copiii atunci cand nu vrei sa-ti pui mintea la contributie ca-i prea devreme si nu te-ai trezit inca (din mahmureala sau din somnul de natiune), sta si "ai fost cuminte?", cu varianta de sezon "ai fost cuminte sa-ti aduca mosul cadou?". Drept urmare, intr-o dimineata, desi noi nu i-am spus niciodata Degetzicii ca (trebuie) sa fie cuminte, nici pentru cadou, nici pentru altceva, a venit nelinistita la mine sa ma incuie "cuminte Mimi?".

Da, pentru cine intreaba, Mimi este cuminte. Cea mai cuminte. Acum, dormind cu noi in pat (nici nu am mai intrebat-o daca vrea sa doarma la ea in pat, urma oricum vacanta in care nu aveam alta solutie), nu se mai trezeste noaptea si macar am scapat de urletele din creierii noptii. Mie, care stau treaza mare parte din noapte, mi se pare ca nu se mai trezeste deloc daca este cineva cald langa ea, ceilalti, care nu cred (sau nu vor sa creada) ca solutia ar fi atat de simpla, imi spun ca sigur se trezeste, dar nu stiu eu, caci se culca la loc fara sa planga. Oricum ar fi, este clar ca are aceasta nevoie, de a dormi langa cineva, caci oricat ar fi de cald in camera, imi cere sa stea lipita de mine, chiar si numai cu un piciorus sau o manuta. Iar de incerc sa ma departez putin, ma urmeaza la scurta distanta, parca trasa de o ata nevazuta, incat ne invartim ca acele ceasului, eu cu mana peste trupusorul mic, cu frica sa nu fiu prea grea, ea impletindu-si respiratia cu a mea, cu buzele pe obrazul meu, intr-o permanenta cautare a unei sigurante pe care o cauta de cand s-a nascut.

Are zile in care suge de patru ori si are zile cand suge de sase sau sapte ori. Cand are febra, nu mananca mai nimic, doar suge. Asa imi amintesc cele trei zile de Craciun: cu Degetzica molesita la san, tronam pe canapeaua din sufragerie, primind farfurii cu mancare si gustand din fiecare, cu o pofta izvorata numai din alaptatul aproape exclusiv. Cred ca asa se face ca este primul an (dupa mai bine de 15 ani) in care am mancat rulada de porc si muschi de porc afumat (excelente, Mama si Tata, multumim, sa va dea Dumnezeu sanatate sa mai faceti!). Desi am citit ca pe masura ce cresc, toddlerii incep sa-si piarda reflexul de supt, la Degetzica nu mi se pare nici o schimbare: ea stie una si buna si cere ce-si doreste de sete, de alint, de plictiseala sau doar asa, ca sa fie sigura ca m-am intors acasa si nu mai plec.

Este cooperanta si dornica sa se faca placuta, in special de cei ai casei, iar daca nu gresesc la citirea semnelor, lucrurile se desfasoara lin, fara sincope si fara lacrimi. Am devenit mai maleabila ca un pachet de unt pus la topit intr-o tigaie incinsa, dar tot mai sar stropi cand si cand, iar atunci lacrimile tasnesc din ambele parti. Si-mi pare rau si-mi cer iertare, iar ea ma intreaba "suparat mami, suparat?" si-mi ia capul in palme si-mi spune "iertare, mamica mea", de-mi vine sa intru in pamant ca nici de data asta n-am invatat nimic si am suparat copilul asta bun. Iar cand imi iau un aer sever ca sa-i spun ceva important (sa nu mai fuga pe culoarele aeroportului, de exemplu - am panica asta ca as putea-o pierde, comoara mea iubita), se opreste in fata mea si-mi spune cu un aer serios "stiu, mami, stiu."

- Mamico, inimoarele merg intotdeauna in lateral, ii explic, incercand sa-i bag cizmulita in piciorus.

- Stiu, fata mamii, stiu, o aud, ochii ei mari, de caprioara, adanciti in privirea mea.

In vacanta, toate prietenele m-au intreabat cum ma descurc departe de casa, fara ajutor, fara prieteni si cu Printzul Consort venind de la serviciu la ora 8. Si eu m-am intrebat acelasi lucru la plecarea noastra in Luxembourg si din nou, dupa 8 luni, la mutarea in Bruxelles. Cum am reusit? Mi-a dat Cel Bun si Batran un mare dar, atunci cand inca nici nu stiam asta: sa-mi accept fetita asa cum este, sa nu-mi doresc sa fie altfel sau sa faca altceva decat ce face. Iar asta ma face sa ma strecor langa ea in pat la ore mici din noapte, s-o strang in brate si sa-mi inabus tipetele de bucurie: sunt indragostita pe vecie de copila asta mica, parte din noi. Te iubesc, Printzule, ca mi-ai dat-o!