E iarna, dar asta se vede doar in zgribuleala oamenilor, in caciulile trase pe frunte si-n hainele incheiate pana-n gusa si-n ornamente. Iar ornamente sunt, Slava Domnului, chiar mai multe decat poate duce retina obosita de luciul ecranului laptopului: pe strazi, pe case, in case, in geamuri, in farmacie, in restaurante cu staif sau in shaormaria de la colt luminitele sclipesc care de care mai aiuristic, brazii de Craciun se insira ca margelele pe ata, iar Degetzica striga la fiecare bataie a pleoapei "iete, mami, pomu'", "iete, mami, 'uminitele". Iti vari ochii intr-un Kindle (ca acolo nu exista luciu) si te miri de cresterea exponentiala a acestora, a tabletelor si a laptopurilor in casele cunoscutilor tai.
La un moment dat, in timpul serii de Craciun, in casa Mamei Personale erau trei laptopuri conectate la internet, un Blackberry cu instant-mail si un HTC la care Degetzica privea un cantecel de pe YouTube. Asta fara sa pun la socoteala telefoanele "normale" si cele trei tv-uri din fiecare camera, fiecare pe alt post de televiziune. Baietelul prietenei mele are IPad pe care are jocuri potrivite varstei (de doi ani si jumatate) la care Degetzica se uita asa cum m-as uita eu daca maine dimineata mi-ar zambi un extraterestru in usa dormitorului. Un lucru e clar: romanului (si poate nu numai lui) ii place sa fie conectat. Si sa manance bine, dar aici suntem deja in alt film, caci cred ca n-am vazut in viata mea atatea mese gemand de mancare cum am vazut anul acesta pe Facebook. Si eu n-am decat o suta si ceva de prieteni, nici nu vreau sa ma gandesc ce a fost pe Facebook-ul celor cu cinci sute sau o mie de prieteni.
In rest, obisnuita sarabanda a intalnirilor cu toata lumea este pe cale sa se apropie de sfarsit. Spre deosebire de anul trecut, cand m-am dat de ceasul mortii incercand sa-i multumesc pe toti si am fost foarte trista atunci cand n-am reusit, anul acesta este mult mai relaxant: nu mai am "minute" la discretie, asa ca astept sa ma sune lumea. Si lumea nu prea mai suna, caci multi isi inchipuie ca deja nu mai folosesc numarul acesta. Asa ca am avut un record: doar doua mesaje primite de Craciun si unul de Anul Nou. Cred ca asta nu s-a mai intamplat decat in 2001, anul primului contract de telefonie mobila pe numele meu.
Si iata cum, in ciuda conectarii, suntem (sau alegem) sa fim din ce in ce mai singuri. Caci, daca inainte conversatiile cu prietenele erau animate, pline de patima si de adevaruri scoase la iveala fara teama ca ai putea fi inteles gresit, acum umblu cu manusi. Motivul? Oarecum evident acum, privind retroactiv, negandit si neghicit in epoca prieteniilor jurate eterne: copiii. Cum toata lumea din jurul nostru a ajuns sa aiba copii (unul, doi, trei si cam atat), conversatiile au devenit minate. Caci tocmai ce ar fi trebuit sa ne apropie, ne-a despartit. Asa ca stau picior peste picior pe canapea, dau din cap, incuviintand intelegatoare si... Si nu spun nimic, desi rotitele se invart bagate-n viteza a cincea si-mi spun in gura mare ca eu cred ca nu-i bine. Caci daca ii poti spune cu usurinta (iar ea poate accepta cu senintate) ca s-a ingrasat, ca are cearcane pana la brau sau ca ar trebui sa manance mai putina ciocolata, nu-i poti spune ce crezi tu despre metoda ei de parenting. Sau cum ai proceda tu intr-o situatie similara sau cum ai mai trait tu o zi atunci cand credeai ca alta mai buna nu are cum sa vina. Sau de ce alaptezi (inca!) sau de ce porti (inca!) sau de ce a ajuns copilul sa faca legea in patul tau matrimonial. Caci, se stie, copiii sunt diferiti, iar al meu... Si al meu...
Iar eu am impresia ca ma invart intr-o bucla nu de ieri, ci de alaltaieri si asta din pricina ca cineva e blocat intr-un nivel in care trimiterea la punctul 0 se va face pana va invata ceva important. Sau poate nu, caci spre norocul (sau nenorocul) nostru (si al lor) copii cresc si invata ei, in locul nostru, regulile jocului si cum se poate trece la nivelul superior. Asa ca fac curatenie si-n suflet (nu doar in casa) si imi promit timp doar cu ei, cei ce conteaza.
- Simti si tu la fel ca mine, nu-i asa? il intreb pe Printzul Consort in masina.
- Nu simt nicio furnicatura pe sira spinarii si prin maduva oaselor in asemenea situatii. Dar eu nu vorbesc niciodata despre copii...
Te imbratisez. Si rezonez foarte foarte foarte!
RăspundeţiŞtergereDe asta pastrez viu virtualul. Pentru ca altfel alienarea ar fi ... cam insuportabila. :)
Te inteleg perfect. Am trecut si eu prin asta, absolut. Cand mi se parea strigator la cer cum isi cresc prietenele mele copiii, cum asculta de sfaturi care mie mi se pare cretine de-a dreptul... si cum eu dau din cap incercand sa par aproape rezonanta cu interlocutoarea (mai ales ca eu am o fatza care ma da intotdeauna de gol) fara sa par ca o judec si fara sa mi se vada ochii iesiti din orbite. Dar pe cuvantul meu ca trece, veti ajunge la un moment dat intr-o noua normalitate, unde o sa aveti prieteni (mai putini decat inainte dar mai buni) iar restul vor fi cunostinte. Si vei vedea, cu prietenii ai sa rezonezi inca si vei putea dezbate subiecte fierbinti, chiar si legate de cresterea copiilor, iar cu cei care sunt doar cunostinte nu vei mai simti nevoia sa deschizi subiecte generatoare de tensiune. Si exact ca si Alina, si pe mine ma ajuta mult virtualul, sa scap de angoase, sa ma mai destainui uneori cand cuvintele directe poate ar rani, si am cunoscut virtual multe fete cu care am impresia ca ma cunosc de o viata si daca le-as intalni in realitate cred ca as relua o discutie inceputa imaginar fara sa realizez ca nu ne-am vazut fizic niciodata. Toate lucrurile tind spre entropie intr-un final, cand veti realiza ca e bine si ca aveti o viata frumoasa si ca va sunteti de ajuns unii altora iar restul sunt doar decor in jurul vostru.
RăspundeţiŞtergereVa pupam!
Hm, simt altii ca tine! Ciudat cum prietenii de alta data sunt acum straini si cunostiinte bune sau prieteni atunci de rangul doi au avansat......
RăspundeţiŞtergereDe-aia vedem noi doi, trei oameni cand ne ducem in Romania. Dar asta demult, dinainte de copii si slava domnului ca venirea lornu ne-a facut sa mai triam din si-asa putinii prieteni ce-i avem...
RăspundeţiŞtergereHai ma, si zici nu ti-a placut masa mea de Craciun de pe fb?! :))
Pupici cu sclipici de la noi!
MAria, discutiile despre copii sunt mereu delicate intre mame, pentru ca fiecare copil e diferit, fiecare mama are metodele ei, care paote la unele merg la altele nu, are propria viziune si pana la urma isi stie cel mai bine copilul.
RăspundeţiŞtergereDe aia, eu aleg sa nu spun nimanui ca e gresit ce face. Pentru ca poate e gresit pentru mine si copilul meu, dar e perfect pentru alta familie. Ce stiu eu?
Pot cel mult sa-i spun cum am facut sau fac eu. Atat. Si sa-i spun uite asta a mers la noi,asta nu. Dar poate merge la tine.
Ei, Maria, abia finalul postului tau m-a lasat fara cuvinte. Multumesc pentru ciocolata.
RăspundeţiŞtergereMie imi pare sincer rau pentru ca lumea asta a mamelor pare sa se imparta in doua tabere si zau ca e pacat si nu merita. De ceva timp tot vad semnele faliei acesteia care se adanceste si nu era asa acum unu-doi ani, lumea era mai deschisa spre alte opinii spre a discuta. Si e trist pentru ca stiu persoane din ambele "tabere", oameni care imi plac, de un anumit nivel, cu inteligenta, bun simt si clar iubire pentru copii lor, oameni intre care e loc din belsug pentru schimburi de impresii, de la care se pot invata si afla o groaza de lucruri utile... e nevoie doar sa fie un dialog pe un ton mai moderat, atat.
RăspundeţiŞtergereSi stiu ca acest comentariu poate ca va parea ca nuca in perete dar cred ca e destul de clar despre ce vorbesc - e un of mai vechi, am mai scris si pe blog despre asta. Si apropo de blog: il am de suficient timp incat sa spun ca s-a putut candva si altfel, de ce sa nu se mai poata si acum?
Alina: pai la tine este si distanta. Chiar ma intrebam zilele trecute daca nu va este dor de tara sau daca fetele nu vor sa vada si Romania.
RăspundeţiŞtergereSimona: eu ma necajesc ca dintr-o pricina am pierdut "curajul" de a spune pe sleau "eu cred ca gresesti." Atat si nimic mai mult, caci daca vrea sa afle detalii, doamna poate intreba: "gresesc? unde? lumineaza-ma si pe mine."
RăspundeţiŞtergereSi acum o intrebare pe care mi-a scapat sa i-o pun Alinei: unde te descarci in virtual? Sa nu-mi spui Facebook. :)
Multumim pentru incurajari, cred ca sunt doar sentimentele mele de profunda si eterna inadaptata.
Ceska: cum au avansat aia de rangul doi la prieteni unu? Ca as vrea si eu, nu neaparat ca sa-mi largesc paleta, dar sa mai schimb subiectele.
RăspundeţiŞtergereNela: voi trimiteti pupici bicolori, noi nu avem decat din astia, de fetita, oricat ma feresc eu de sintagma asta.
RăspundeţiŞtergereSa stii ca dupa ce am scris m-am gandit mai bine: am o suta de prieteni pe Fb, dar sa zicem ca din ei doar 50 sunt femei/mame/sotii/doamne in bucatarie. Deci proportia de mancare pe cap de doamna pare si mai mare. :)
Roxana: sunt in totalitate de acord cu sfaturile de genul "asta am facut eu, vezi daca merge, incearca si tu."
RăspundeţiŞtergereEu ma refeream la 1. prietene, fete cu care ai petrecut pana in zori, pe care le cunosti de ani de zile, nici nu mai stii cati, cu care ai discutat cate in luna si-n stele la aniversari, revelioane sau la telefoane si 2. posibilitatea de a-i spune sincer ce gandesti, tocmai in ideea in care iti este prietena si daca nu aude de la tine, atunci de la cine sa auda? Nu vorbesc de mame intalnite la supermarket, la mall sau in virtual, acolo nu-mi permit sa spun nimic, mai bine stau in banca mea si nu comentez.
Ada: cu placere, anytime, trimitem si cu Atlassibul, sa stii. De ce fara cuvinte?
RăspundeţiŞtergereZu: stai putin ca m-ai luat pe nepregatite. Nu vorbesc si nu am vorbit despre scandalul din martea neagra care a cutremurat blogurile si a rescris blog-istoria. Eu vorbeam, asa cum am scris mai sus, despre senzatia mea vis-a-vis de prietene. Si despre un dram de sinceritate care intre noi nu mai exista. Atat!
RăspundeţiŞtergereMaria, ne prefacem în continuare că nu despre mine era vorba în postul tău?
RăspundeţiŞtergereHahaha Maria, pe blog ma descarc :-))) (bine, normal, nu se pune la socoteala ultima luna or so, cand n-am simtit nevoia sa ma descarc si in general n-am simtit nevoia sa scriu). Nu pot sa scriu chiar tot ce ma framanta, unele lucruri raman cel mai bine pentru mine, dar in general scriu mai multe decat imi permit sa spun :-)
RăspundeţiŞtergereMaria, n-am numarul tau dar dc ai cum pana pleci poate reusim sa ne si vedem. Da-mi un semn. Apropo de postul tau, eu o sa fac cenzura in casa mea cu cei pe care ii invit de bunavpie si care incep sa isi dea cu parerea aiurea. Eu sunt in faza in care sunt prima intre prietenele mele cu copil si care copil ne cam desparte. Trist, dar se cam separa lucrurile.
RăspundeţiŞtergereDelia sunt, eu a,m postat ca Dedi:)
RăspundeţiŞtergereDelia: ce amuzant a fost cand am citit ca Dedi nu are numarul meu! Iti scriu pe maretul Fb, asteapta-ma! :)
RăspundeţiŞtergere@Ada
RăspundeţiŞtergereCat de mult iti place intriga. Nu obosesti?
Maria draga mea, ma refeream nu atat la a expune opinii (de orice fel), ci de a regasi in oameni sentimente similare celor care ma incearca si pe mine. E nevoia generala a oricui de a fi in rezonanta cu exteriorul. Stiu si eu daca pentru confirmari sau doar pentru armonie. Cand in jur nu gasesc aceasta rezonanta (si mi-e greu, pentru ca neavand timp concret de investit in relationari noi, nu leg prietenii profunde loco), virtualul este o supapa buna. FB sau bloguri, tot aia. Important e ca fara sa-i palpez fizic, am acest contact si schimb de idei pe aceeasi lungime de unda. :)
RăspundeţiŞtergere@ anonim, ultimul comentariu al tau aici este fff urat.
@ Ada - take it easy, girl, ai luat totul prea personal, serios, chiar nu vad ce anume te-a suparat asa de tare ... Nu stiu ce e cu Maria si postarea de fata, banuiesc si sper ca puteti transa frumos direct orice fel de nor intre voi, insa mi-e ca gustul amar cu care ai ramas dupa cele scrise de tine, la tine, e nejustificat. Cum spune si Maria mai sus, cand cineva iti ofera un sfat din dragoste, o amarata de sugestie, nu este echivalentul unei bate in cap. Mi se pare ingrozitor de trist ca tu ai ramas cu senzatia asta din tot. Adica trist in sensul ca regret. Si ma simt vinovata ca am intervenit. Ti-am si scris asta. Cu Sabina, ca si cu Bogdana, macar ai sansa sa lamuresti a bine face-to-face ...
Oof. Pacat. De toata nebunia din noi (adica mi-o asum eu insami).
Alina: ai mare dreptate, discutam si cu Printzul Consort despre nevoia oamenilor de a fi in rezonanta cu ceilalti, de a simti ca apartin undeva. Asta-i si principiul pe care se creaza prieteniile sau amicitiile, cel putin eu asa credeam si ma bucur ca mi-ai reconfirmat. Multumesc pentru comentariu, Alina, este o placere sa vad ca exprimi atat de bine ceea ce as vrea sa spun si eu.
RăspundeţiŞtergereAda: nu cumva ne luam prea mult in serios?
RăspundeţiŞtergereAnonim: opiniile exprimate ar trebui sa fie sustinute. In cazul comentariilor postate pe un blog cel mai frumos se sustin prin numele nostru, afisat cu link sau fara link. Altminteri, este doar radio-sant caruia nu-i dam nici o importanta.
RăspundeţiŞtergere