Ce gust are gradinita?

Rochita nici prea-prea, nici foarte-foarte = check

Colanti de rupt gura targului si a ei maine dimineata cand se trezeste = check

Cutiuta de gustare, cu numele ei pe ea = scris impreuna, check

Gustarea = stim inca de acum doua saptamani ce va fi, check

Scris numele pe rucsacel = tot impreuna, check

Pachetele de servetele de dus la scoala = check

Degetzica, dupa o ora de lupta, a picat la 10.30. Cu pregatiri, cu una-alta, m-am culcat la 3. Tarziu, tarziu pentru toata lumea. De fapt, cred c-am adormit la 4, m-am tot gandit cum ar fi daca am renunta pentru o perioada la proiectul asta. Dimineata, cand a sunat ceasul la 7.30, i-am spus Printzului Consort ca eu nu merg la gradinita, sa se duca altii. Dupa 15 minute, ne-am mobilizat. Am trezit-o in ultima clipa, mult prea tarziu ca sa mai aiba timp sa mai manance fructele de dimineata, de fapt, prea tarziu si ca sa suga. Nu i-a convenit mai nimic: nici rochita, nici sosetele de sub colanti, nici macar rucsacelul pe care l-am ales impreuna aseara. Am pus fructele la pachet, am luat-o in Manduca si am fugit spre statia de tramvai. Doar mirosul proaspat, de primavara, a mai indulcit amintirea amara ale atator si atator dimineti si a golului din stomac in drum spre scoala. I-am dat sa suga in statie, iar schimbarea de atitudine a fost evidenta.

La scoala harmalaie mare, ca dupa vacanta. Unii copii plangeau, unii se invarteau pe langa noii-veniti, adica noi, altii sugeau dintr-un colt de doudou. Un baiatel era asa de necajit ca-si pusese doudou-ul pe cap, isi bagase degetul in gura si plangea. Atmosfera nu a incantat-o peste masura pe Degetzica (nici pe noi, speram sa fie mai vesele lucrurile, iar copiii sa fie implicati intr-o activitate interesanta care s-o atraga si pe Degetzica), dar a intrebat de foarte putine ori de ce plang copiii. 

Socoteala de acasa, de fapt cea discutata cu directoarea scolii, nu s-a potrivit foarte tare cu cea din targ, adica a madame-i m-a sfatuit cat a putut ea de calduros sa nu stau toata saptamana pana la sfarsitul perioadei, in ideea ca astfel fetitei ii va fi greu sa priceapa de ce din ziua x mamica pleaca si o lasa acolo. Abordarea ei, cu care am rezonat partial si doar la nivel logic, a fost sa stau din zi in zi mai putin. I-am spus ca incerc... Eram ca un animal haituit: pe de o parte nu voiam sa intristez copiii ceilalti, aratandu-i prea multa atentie Degetzicii, dar pe de alta parte adulmecam fiecare potential pericol sa-mi aduca Degetzica in necaz si imi doream sa-l anticipez macar cu o secunda inainte. In plus, nu voiam sa "supar" nici educatoarele cu aceeasi atentie acordata copilului meu, pentru ca, desi acceptasera usor dorinta mea de acomodare treptata (si chiar o propusesera la o intalnire anterioara), am realizat ca avem pareri diferite despre ce inseamna aceasta. Din timp in timp, imi pierdeam ochii in cate un desen copilaresc, iar intrebarile ma napadeau: Ce cautam noi aici? Nu plecam noi mai bine acasa, inchidem bine usa cu doua lacate si ne vedem de treburile noastre de fiecare zi, de facut ciorba si biscuiti, de desenat, de facut puzzle-uri?

La ora 10 le-au dat gustarea. De fapt, gustarea n-au mai apucat sa le-o dea, pentru ca era ziua unei fetite si le-au dat din prajitura aniversara inainte. Prajitura, desi nu de cofetarie, era cu ciocolata si cacao. Si plina de icing colorat pe deasupra. Au impartit fiecarui copil cate o portie generoasa si s-au mirat cu ochii, gura si cuvinte multe cand le-am spus, intr-o inspiratie de moment si dornica sa evit comentarii ulterioare, ca Degetzica este alergica la ciocolata si sa nu cumva sa-i dea ceva de genul ca-i jale mare. M-au intrebat de trei ori daca sunt sigura ca nu vreau sa-i dau Degetzicii "nici macar sa guste", asta in situatia in care copila nici nu s-a uitat la prajitura aia, ci si-a mancat linistita cele doua clatite cu smantana puse de acasa.

Dupa prajitura, s-au deschis cutiile cu mancare, din care nimeni nu a mai vrut aproape nimic. Sau cei care au vrut, au fost somati sa-si  manance intai prajitura. Si rugati insistent sa termine prajitura, ca uite, ce buna este si ce bine face la burtica, de ziceai ca le-au dat sa manance salate din gradina ursului, nu alta. Au acompaniat prajitura cu niste lapte si niste "bunatati" aduse de acasa de copii. La final, i-au sters la gura si pe maini cu servetele umede, off, off, mai, mai.

De la 10.30 la 11.30 au avut ora de gimnastica, in sala de sport. Au facut un trenulet tinandu-se unul de hainuta celuilalt si au plecat spre sala. Degetzica era ultima, dar nu s-a intors sa ma cheme, asa ca mi-am pus haina ca sa plec putin, asa cum fusese "intelegerea". Mi-am aruncat ochii pe gemuletul de la sala, iar Degetzica statea pe o salteluta, alaturi de ceilalti. Mi s-a parut asa mica si pierduta, se uita cu ochii ei mari de caprioara la madame de sport, fara sa inteleaga o vorba din ce le spunea, dar era calma, nu plangea si nu ma cauta.

Am tras aer in piept si am iesit. Mi-am potrivit pasii unul in fata celuilalt si mi-am pus mina increzatoare, ba chiar am si zambit putin. Ma simteam intreaga si-mi incapeam in piele, nu ma uitam in jur nauca asa cum a fost cand imi lipisem Degetzica de suflet de o saptamana si am iesit prima data fara ea, dar, cu toate astea, parca primavara se vedea mai bine din mers, ba chiar usor alergand, decat stand pe o banca. Asa ca m-am plimbat. Initial incet, ca si cum as fi avut timpul din lume, la final alergand haotic printre case si avand impresia ca am gresit strada. Simteam cum imi curge transpiratia pe spate, geanta mi se balanganea pe sold, ingreunata de pachetul de malai pe care-l cumparasem ca "mita". 

Am simtit-o de cum am intrat pe poarta. Am zarit-o plansa, cu mainile, ferindu-se de imbratisari straine, asezate frumos in poala, cu genunchi apropiati. Statea pe o masuta, iar langa ea, pe un scaunel, era madame.  Cand m-a vazut prin geam, fata botita i s-a indreptat, iar artificiile s-au pornit din ochii ei. Nu cred ca i-am vazut o alta bucurie mai mare, mai alba si mai stralucitoare. Mamica... Am plans... Si si-a aruncat mainile dupa gatul meu pentru o secunda. Pocnita de o revelatie, mi-a lasat gatul ca sa-mi desfaca haina: tzitzi, mami, tzitzi doua vreau. M-am bucurat ca nimeni alta ca inca o alaptez, ca inca simte ca doar asa suntem una, iar corpul meu ii este adapost.

Ne-am oprit pe o banca in parc pentru regalul care sa-i spuna Degetzicii ca mamica si fetita s-au reunit. Dupa toate privirile de peste zi, nu voiam sa mai risc si altele. Madame spune ca a plans doar la sfarsitul orei de sport, ea are alta versiune, mai dramatica, pe care mi-a povestit-o cu lux de amanunte in drum spre casa. Drum presarat si el cu lacrimi, ca deh, trezirea cu noaptea in cap (pentru ea), iar apoi, intr-un loc nou, laolalta cu inca vreo 10 copii, nu aveau cum sa nu lase si urme de oboseala.

Marti ne relaxam, este formare pedagogica, iar scoala este "inchisa", iar miercuri este ziua libera de scoala. Mai mergem si joi, daca mai vrea. Eu nu mai vreau, m-as opri aici, cred ca a avut destula scoala pentru o perioada. Sa-mi reaminteasca cineva, va rog, argumentele pro-scoala. Si pe cele contra, nu ma supar, ba dimpotriva. Va multumesc!