Facerea de bine

Joi, pe dupa-amiaza, a venit iarna si in Belgia. Fulgii grasi de zapada au inceput sa curga pe la 3, iar la 4 peisajul din fata blocului nostru era alb deja, ceea ce a facut-o pe Degetzica sa declare ca ei ii este teama si nu iese afara, desi trebuia sa mergem la Ding Dong. Cand insa a vazut ca fulgi si zapada sunt si la celelalte geamuri (a fost tare surprinsa, cred ca in mintea ei, zapada era doar in fata sufrageriei si atat) si cand i-am povestit cum vom iesi noi "la zapada" dupa ora de muzica, a fost tare incantata si a tropait vesela pana la masina, intrebandu-ma de 50 de ori daca e iarna, daca e zapada si ce facem dupa Ding Dong.

Off, ca mai bine ramanea ferma pe pozitii si nu voia sa mearga caci am avut un drum tare greu. Desi nu erau trafic prea mare, un drum pe care-l facem normal in zece minute, cu tot cu parcare, l-am facut in mai mult de jumatate de ora, pentru ca toti belgienii se comportau de parca nu mai vazusera zapada in viata lor si mergeau cu 10 kilometri la ora. Nu pot spune ca sunt un sofer bun, departe de mine gandul, iar parcarile ma streseaza inca atat de tare, ca daca as fi singura as alege metroul fara sa clipesc. Insa conduc cu respect pentru ceilalti, le dau prioritate si atunci cand nu au si nu depasesc limitele de viteza. Insa joi... Joi eram singurul sofer de pe ditamai bulevardul cu trei benzi ce mergea cu 40-50 la ora, acolo unde ceilalti mergeau cu 10. Si cu toate astea tot am intarziat 30 de minute la curs, dar asta a fost nimic pe langa ce ni s-a intamplat pe drumul de intoarcere.

Degetzica a fost foarte incantata sa dam zapada jos de pe masina si asa am petrecut vreo 15 minute fara sa stim ce ne asteapta. Realitatea ne-a izbit cand am intrat pe drumul principal, unde masinile stateau. Ne-am aliniat si noi si a inceput asteptarea. Inaintam cativa metri la cateva minute, dar toti eram in aceeasi situatie. Spre deosebire de Romania, toata lumea statea frumos pe banda lui, nu se agita nimeni s-o schimbe, caci oricum ar fi facut-o degeaba, am verificat aseara in timpul unei ore si mai bine de stat in trafic.

Eiii, dar a fost greu: Degetzica a stat ea cuminte ce a stat, dar nemiscarea plus faptul ca am anuntat-o ca nu mai mergem la prietenii nostri la zapada (nu-mi doream decat sa vad poarta garajului in fata ochilor, nici gand sa mai plec undeva cu masina) s-au combinat si au dat un coctail pe care voiam sa-l servesc oriunde, numai nu in masina, stranse, si eu si ea, in centurile scaunelor. De fapt, sa fiu sincera pana la capat, mi-as fi dorit sa nu-l servesc nicicum, mai ales ca eu eram asa: scoate din viteza, trage frana, da scaunul in spate, da-i copilei apa sau ambalajul de la biscuiti de pe jos (a vrut sa verifice de trei ori ca nu mai sunt biscuiti, asa ca ultima data l-am aruncat de nervi peste umar), observ ca s-a inaintat 3 metri, trag scaunul la loc, las frana, bag in viteza, ma lipesc de umbra celui din fata, Degetzica striga ca vrea jos, ii explic ca nu se poate, dau sa pornesc stergatoarele, stai ca nu se poate nici asta ca a inghetat geamul, aaa, sa pornesc incalzirea pe maxim, caci de cand s-a stricat nu mai merge decat pe maxim, dar face un zgomot de nu te intelegi om cu persoana, asa ca-l folosesc  intermitent, acum Degetzica miorlaie ceva in spate, dar eu nu aud ca zumzaie aerul si avem pornit si-un CD cu muzica de copii, opresc aerul, Degetzica urla ca-i este foame, ii explic ca nu pot trage pe dreapta sa-i dau iaurtul, dar i-l desfac sa-l manance singura, este de acord, deci iarasi  manevrele scos din viteza-frana si impins scaunul fata-spate, pune bavetica, da-i iaurtul, urlete ca s-a murdarit, vrea servetel uscat, ba nu, umed, acum a obosit, vrea sa-i dau eu, ii explic ca ne ducem in lac daca facem asta si mancam iaurtul cu lebedele, vrea sa arunce iaurtul pe jos, il iau si-l pun pe scaun langa mine, ceea ce declanseaza alte urlete, ca ei ii este foame si vrea sa manance... Evident, intre supararile astea, ne mai imbunam caldut cu un cantecel, dar asta nu tinea mult ca reveneam la teme de actualitate: off, biscuiti! Nu avem! Off, stafide! Nici de-astea! Off, caju! Ei, nu mai repet! Ce sa mai povestesc, pe ultimul kilometru cautam un loc unde sa parchez masina si s-o luam la picior, ma gandeam ca asa mai dezamorsez cumva conflictul ce luase amploare. 

Pana la urma inspiratia mi-a lovit si mie mintea amortita de zapada din jur si am creat un joculet cu stergatoarele: Degetzica le dadea comenzi si ele faceau  intocmai. Asta a binedispus atmosfera (bine, si un biscut si un iaurt), am parcat masina in garaj fara tristete maxima ca nu mai mergem la prietenii nostri si am iesim la zapada in fata blocului inarmate cu o lopetica si o galetusa pline de nisipul de asta toamna. 

Ia uite, domnule, ce oameni, n-a iesit nimeni sa dea zapada de pe scari si din fata blocului, mi-am zis in gand, caci vazusem pe drum ca lumea deja iesire la dat zapada, iar la scara cealalta un domn cu un baietel se pregateau deja de final. Dupa ce mi-am facut calculul ca daca folosim doar lopetica si galetusa Degetzicii vom da zapada in, probabil, 24 de ore, m-am repezit pe urmele domnului sa-i cer imprumut lopata serioasa pe care o avea. Lopata adevarata, cu coada de lemn si cupa de metal, trebuia strans un surub cand si cand, dar omul mi-a imprumutat-o cu placere dupa ce mi-a aratat unde s-o depozitez dupa ce termin si nici nu m-a intrebat daca nu plec cu lopata lui, desi nu ma cunostea.

Ha, lasa ca in jumatate de ora dau eu toata zapada si sa vezi ce-o sa se mai bucure madame le concierge cand o sa vada, ma gandeam frecandu-mi mainile si explicandu-i Degetzicii planul: mamica da zapada pe treapta urmatoare si tu o pui in galetusa. E bine?

Ne-am apucat vitejeste de treaba, mergea super bine, aveam insa o problema cu zgomotul: lopata, fiind de metal, harsaia ceva teribil pe scarile blocului, ceea ce-mi deranja evident si teribil copila care ma "ameninta" ca vine madame le concierge sa ne intrebe ce facem. Ei, si nici nu zice de doua ori, ca asa se intampla: intr-un suflet si-o graba apare doamna care-mi striga din usa sa ma opresc, sa nu mai fac asta niciodata, ca asta este treaba ei. Hei, stiu, dar nu ma deranjeaza, ba chiar imi place: fac efort si distrez si copila in acelasi timp. Nu, nu, nu, opriti-va, ma ruga madame vizibil deranjata, daca vede domnul presedinte ce faceti, ma da afara si ma trimite in strada. 

- De unde aveti lopata? arunca ea o privire mai atenta si ma intreaba inchizitorial. 

- Pai, mi-a imprumutat-o cineva de la scara vecina. 

- Aoleu, cine, nu cumva era domnul presedinte?

- Nuu, spun asigurator, era domnul acela strain, ca si noi, ceh sau ceva de genul, cu ochelari subtiri si cu un baietel de vreo patru ani.

- Asta este, domnul presedinte, se intristeaza ea si ma face sa ma simt ultimul om.

- Uitati, duc lopata la loc si daca vreti, ma duc sa vorbesc si cu el, sa-i explic ca a fost dorinta mea si nu m-a pus nimeni sa fac asta.

- Nuuu, lasati, lasati asa... ma ruga ea cu o figura ca de caine batut, de nu am stiut cum sa plec mai repede din fata ei.

Ei, dar cu returnarea lopetii alta poveste: evident ca nu puteam intra sa depozitez lopata unde-mi aratase vecinul, caci nu aveam cheie de la intrarea  in holul scarii, asa ca am lasat-o la intrarea in bloc. Dar daca vine cineva si-o fura? S-o pun la noi in scara? Dar daca verifica maine vecinul si vede ca nu-i lopata? Si daca o cauta madame si nu o mai gaseste? S-o las totusi la scara vecina, dar la intrare? Dar daca o fura cineva? am revenit in bucla. Pe langa faptul ca am incercat sa-i iau painea de la gura madamei, ma mai trezesc ca vine maine la usa sa-mi spuna ca cineva i-a furat si lopata. Ce fac acum? ma suceam fara stare de pe un picior pe altul. Usor, usor, am impins joaca Degetzicii cat mai spre scara vecina, ca sa putem pazi lopata, dar candva dupa 8 am decis ca am inghetat destul si-i timpul sa intram in casa. Bine, si lopata?

De-abia la caldura mi-a venit planul genial: o sa cobor cu liftul la subsolul comun ambelor scari, iau liftul corespunzator scarii vecine, ajung la parter, pun lopata la locul indicat si ma intorc. Zis si facut, iar marea mea inspiratie pe seara care oricum fusese dezastruoasa a fost sa fixez lopata in usa intredeschisa pe care mi-o aratase vecinul. Caci de nu acolo as fi ramas, usa respectiva dand intr-un alt hol ce ducea spre exterior si, din pricina asta, se deschidea doar cu cheia pe interior. Cheie pe care eu, evident, nu o aveam, fiind de la scara vecina. Off, am zis si am rasuflat usurata cand am inchis usa in urma mea. Si nici mobilul nu-l aveam la mine, plecasem la zapada in fata blocului, doar!

PS. Se pare ca madame le convierge nu a fost foarte suparata de actiunea mea spontana de adunat zapada pentru ca ieri, la ora 3 dupa amiaza ne-a sunat la usa de ne-a sculat din morti. Ne adusese trei muffins atunci copti pentru a-mi multumi. Oh la la!