Gradinita in carti

De cand s-a nascut Degetzica, ne-am inarmat cu carti. Intai fosnitoare, de plastic sau textile, apoi mai complexe, cu coperti groase, cartonate, cu pagini plastifiate sa tina la dinti si la rupere, mai apoi pe tematici, ca deh, ne mai inspiram si noi de prin ele. Prima tema a fost pe subiectul "potty training" si alegerile facute inca mai sunt in topul preferintelor, desi au trecut atatea luni de cand Degetzica a absolvit trainingul. Pentru ca au avut succes, ne-am pregatit din timp si pentru al doilea subiect spinos ce ne inteapa viata noastra fericita de familie: gradinita (scoala, cum i se spune aici).

Si am cumparat, de pe sfantul, marele, atotputernicul si ieftinul Amazon, doua carti: una dintr-o colectie Mes P'tits DOCS si una dintr-o colectie L'Imagerie de tout-petits, iar intre timp am mai imprumutat una, cea a faimoasei Catherine Dolto. Ideea era sa "citim" cartile si sa discutam pe marginea subiectul gradinita, scotand in evidenta aspectele pozitive ale acestei experiente (care sper ca in viata reala sa le bata si sa le lase mult in urma pe cele negative, dar asta-i povestea din sufletul meu, nu din carte).

Cel mai mare succes l-a avut prima carte: text putin, foarte apreciat la noi pentru ca Degetzica nu are rabdare sa-i citim romane, desene fine, frumoase, cu mamici care-si poarta (corect) bebelusii in Manduca (ne-am identificat perfect) sau inca in burtica (mare prilej de bucurie), ba chiar si cu tatici ce-si aduc la scoala copiii pe bicicleta (alta bucurie). Activitatile sunt pe potriva lor, un pic de desenat, o joaca cu masinutele, o alergatura in curte, un morcov zilnic la un iepure (ar fi frumos sa fie asa, am scapa de grija unui alt animal de companie), de-astea pe care le gustam si noi la varsta lor. Copiii mananca in sala de mese, in timp ce unii dintre ei sunt luati acasa de catre parinti (cazul nostru: a se insista suficient de mult pe el.). Situatia la somn se prezinta exact ca-n realitate: saltele pe jos, facut bezna in clasa cu nste draperii, fiecare copil cu doudou-ul lui, am sarit peste partea asta, nu-i place Degetzicii, dormitul cu straini o sperie si insista ca vom dormi impreuna, ca de obicei. 

Ce mi-a placut in special la carte este ca arata copii care se agata de parinti in curtea scolii, iar apoi plang la despartire si arata si cum sunt consolati de catre maitresse. Cred ca am repetat de zeci de ori de ce plange baietelul, ce-i spune mama lui si de ce-l ia in brate doamna. Disperata ca repet ca un papagal, am introdus si cuvantul consolare in poveste, ceea ce nu s-a dovedit o idee prea stralucita, atentia Degetzicii fiind abatuta apoi asupra lui, iar eu m-am pierdut in explicatii elaborate din care nu stiu ce a inteles. In concluzie, un must-have, nu neaparat in franceza, cum avem noi, poate fi bine-merci in limba gradinitei sau a copilului, dupa gust. 

Cu a doua carte m-am enervat de la prima rasfoire. Am ales-o pentru ca aveam o alta din serie, cea cu culorile, iar acolo erau cateva imagini pe care am brodat niste jocuri atractive pentru mintea de Degetzica de doi ani. Acum, privind retrospectiv si cu sentimentele negative provocate de La Maternelle, ar fi trebuit sa-mi dau seama ca si la Culori este ceva in neregula: la finalul cartii cu culori sunt cateva pagini in care se "testeaza" cunostintele copiilor si sunt pusi sa recunoasca culoarea "reala" a unor animale (porc, pui, om de zapada, etc). Ei, eu nu vreau asta pentru Degetzica mea de 30 de luni. Eu vreau ca ea daca vrea porcul verde, sa fie verde, daca vrea cerul roz, roz sa i-l fac. 

Ei, dar La Maternelle intrece cu mult o problema de culoare, care este, nu-i asa, mai mult o chestiune de gust. La Maternelle vine cu un set de reguli. Da, ati citit bine, in cartea asta, presupusa pentru copiii ce merg pentru prima data la scoala, deci au intre 2.5 si 3 ani, exista 2 pagini (8 desene) in care copiii sunt invatati Regulile vietii. Si se incepe cu cea mai importanta, cred: "dimineata, spunem la revedere mamicii sau taticului fara sa facem crize de furie, apoi spunem buna dimineata doamnei". In imagine, mama ii spune copilasului ce plange (plange, atat!): "Nu facem crize de furie!". Urmatoarele reguli sunt pe acelasi tipar, iar cuvintele folosite sunt halucinante: in clasa, ne supunem doamnei, daca doamna da un ordin, il executam imediat, daca doamna povesteste ceva, ascultam, ridicam degetul daca vrem sa punem o intrebare, nu ne deplasam decat in rand, doi cate doi si daca vrem ceva, intrebam cu trei formule de politete, una de inceput si una de incheiere, iar cel ce raspunde este obligat sa faca la fel. Numai cand am citit prima fraza, iar apoi mi-au cazut ochii pe cuvintele supunere si ordin si m-a luat cu fiori pe sira spinarii, ce sa mai zic sa-i si povestesc Degetzicii ce-i acolo. Imi este greu sa cred ca un copil are sentimente bune fata de gradinita atunci cand parintii ii povestesc despre cum trebuie sa i se supuna doamnei si despre cum trebuie sa-si infranga lacrimile si teama de a fi abandonat la plecarea parintilor, doar pentru a nu face o criza de furie. La varsta asta (si la altele, dar in special la asta), gradinita ar trebui sa fie un  prileg de intalnire cu copiii, de joaca impreuna, de explorat activitati creative, un loc unde copiii sa mearga cu placere, nu unul batut de reguli si ordine. 

Cartea continua in acelasi stil de vis urat, fara sa lase nici o portita libertatii copilului: nu avem voie sa facem aia, nici cealalta, dar nici cealalta. Per total, daca nu ar fi fost tonul folosit, as fi putut sa spun ca mi-a fost mai utila mie, decat Degetzicii pentru ca are inclusiv o sectiune de sfaturi practice (in imagini) in care copiii sunt sfatuiti sa nu-si puna pantofi cu sireturi, ci cu arici, hainute cu nasturi, ci cu fermoar, dresuri, ci pantalonasi si nu esarfe, manusi cu degete, jucarii de acasa sau bijuterii. Pentru un singur lucru ii voi multumi si anume ca m-a invatat cum s-o invat pe Degetzica sa-si puna singura hainuta (subiect asupra careia una dintre directoarele cu care am vorbit s-a aratat atat de socata de parca i-as fi spus ca Degetzica are 30 de luni si este inca alaptata). In concluzie, fugiti de ea cat puteti, nu stiu daca exista si-n alte limbi, dar versiunea in limba franceza este de groaza si aproape inutila.

La Maternelle, de Catherine Dolto, mi-a aratat ca tonul face muzica. Este scrisa la persoana intai, plural si are cel mai mult text dintre toate trei si cel putin in partea de inceput, cand descrie activitatile zilei, spune cam ce spunea si cea de mai sus, dar cu o mare diferenta. Si ea insista pe buna dimineata sau pe "descurcatul" singur, dar motivatia este cu totul alta: buna dimineata ajuta pe toata lumea sa fie vesela si sa aiba o zi frumoasa impreuna, iar "descurcatul" singur se impune, caci doamna si asistenta nu se pot ocupa de toti copiii in acelasi timp. 

Cuvintele sunt foarte blande, pune foarte mult accent pe cat este de amuzant sa faci anumite lucruri altfel decat acasa sau impreuna cu colegii, povesteste foarte mult din perspectiva sentimentelor copilului vis-a-vis de ce se intampla la scoala sau de lucrurile pe care le invata (spune ca-i in regula daca nu-ti place invatatoarea ta, nu trebuie sa te necajesti, oricum la sfarsitul anului te desparti de ea), povesteste cum invatatoarea are si ea copii si un sot, cateodata un caine sau o pisica, iar la final este o pagina foarte emotionanta in care descrie cum, la intoarcerea acasa, parintii pot cere sa li se povesteasca tot ce au facut copiii la scoala, iar acestia nu au chef sau sunt prea multe lucruri de povestit sau doresc sa le pastreze pentru noi. Si este in regula sa nu-ti doresti sa povestesti sau sa le pastrezi pentru tine, spune ea, dar devine complicat cand asta ii supara pe parinti. Pe de alta parte, mai recunoaste, copiii sunt foarte dornici sa povesteasca si sa stie ce cred parintii despre scoala si cum era cand erau ei mici, iar atitudinea asta este la fel de in regula. 

Degetzica nu prea a rezonat cu Dolto, pozele sunt simple si nu-i prea mult de povestit la ele, iar cuvintele au lasat-o rece, ea fiind prea mica sa inteleaga toate subtilitatile frazelor. Dar e buna pentru mine, este linistitoare, adevarat balsam pe creier panicat de mama si, in plus, mi-a dat cateva idei despre cum sa discut cu ea in caz ca nu si nu si mai bine nu, desi sper sa nu fie nevoie, caci urasc ideea de a o obliga sa faca ceva ce nu-i face placere, asa ca mai bine o retragem si mai facem o incercare la toamna, caci timp avem si nici nu vad de ce ne-am grabi. In concluzie, o carte buna pentru copii mai maricei si pentru parinti. De cumparat in orice limba!

Nu am pretentia ca aceste trei carti acopera toate cartile de gen si nici ca ar fi reprezentative. Doar la o simpla cautare pe Amazon, mai apar o multime de alte titluri, mai cunoscute sau nu. Cartile de mai sus sunt doar cele pe care eu le-am ales pentru acest nou capitol din viata noastra si cel putin una dintre ele s-a dovedit ca nu merita banii si timpul investit. Asa ca aveti grija ce cumparati si, mai ales, ce le spuneti copiilor, la varsta asta nu au nevoie de un set de reguli stricte la intalnirea cu un mediu nou si potential ostil (pentru ei), ci de o persoana care, daca nu sa-i iubeasca, atunci macar sa-i respecte si sa va respecte.