Treizeci de luni - File de poveste

- Stii cum mi-a spus astazi? ii servesc Printzul Consort, pe nemestecate, vestile zilei. Mamitica mamii, ce zici de asta? ma infoi plina de mandrie, pentru ca este prima constructie creata, nu reprodusa. Atenta, mereu atenta la ce se vorbeste, Degetzica replica, strigand tare:

- Mamitica daddy?

Nu mai este nici  un secret pentru nimeni, noi eram convinsi de mai multa vreme, iar prietenii ce ne calca pragul si masina au tras si ei aceeasi concluzie: Degetzica turuie cat este ziua de lunga. De cele mai multe ori cuvintele sunt corecte, acordurile si verbele lasa in continuare de dorit.  Intrebarile ce? si de ce? sunt primele pe lista, repetate in rafale: 3 ce? dupa ce-i spun ceva, apoi cel putin 5, maxim 10 de ce?, pana cand ma plictisesc si schimb subiectul. Nu pare sa se plictiseasca niciodata, desi n-as fi spus pana acum ca rabdarea este punctul ei forte.

A inceput sa inventeze cuvinte si constructii si repeta orice cuvant nou auzit, indiferent de limba in care-l aude. Intr-o dimineata, suparata tare ca Printzul Consort a plecat la serviciu inainte de trezirea ei si nu a pupat-o, alerga de colo-colo prin hol si striga "Daddycule, unde ai plecat, daddycule?".

Spre mirarea mea, caci luna trecuta inca mai participa la cantece si poezii cu limbajul gestual, a inceput sa spuna si cateva poezii, din cele pe care le repetam de fiecare data cand sta pe olita. Avem o intreaga biblioteca asezata in baie cu scopul de a ne tine de urat, iar poezia elefantului ce si-a dus elefantica sa vada o gradinita a fost prima ce a deschis seria. Noi, fani ai lui Gellu Naum, i-am bagat sub ochi si cartile lui Apolodor (cumparate in prima noastra iesire in trei pe terasa la Green Hours), desi a fost greu sa-i explicam despre pirati si cowboy si KKK. Cu ceva tot ne-am ales: a invatat si poezia semaforului din cartea cu Apolodor. 

Printre zecile de carti frumoase, cu coperti lucioase, care de care mai atragatoare si cu vorbe mai mestesugite, care in romana, care in engleza, care in franceza, am strecurat la plecarea din Romania si cartea  cu prima poezie invatata de mine pe cand eram doar putin mai mare decat Degetzica. Paginile au colturile indoite si orice zona alba poarta urmele primelor mele incercari de desen, dar pozele sunt frumoase, iar cuvintele au un farmec si o muzicalitate aparte, desi nu in totalitate blanda. Asa ca in seara asta am spus de 10 ori "Pisicutul Pisicel" cu intonatie si tot tacamul, incat chiar am crezut ca Degetzica si-a pus in cap sa-l dea gata pana dimineata.

Caci se pare ca orele de somn se duc la vale mai ceva ca zapezile ce s-au abatut asupra Romaniei, in timp ce noi stam linistiti la adapostul celor 0 grade belgiene (hai si un -3, -5, dar nu prea des si numai la ore mici si doar pentru cititorii ce nu-s din Romania). Degetzica a dormit intotdeauna foarte mult dimineata, iar dorinta ei ne-a cazut si noua de minune, amandoi fiind niste late-sleepers prin excelenta. Pentru noi, ora 9-10 ca ora de trezire este absolut normala si doar asa se explica faptul ca pe la 10-11 noi suntem inca in pijamale si luam micul dejun. 'na dimineata, mami! Dormit bine? ma intreaba asa cum o intreb si eu la trezire. Are parul valvoi, si-a scos deja pijamaua si goala-pusca trage de mine sa ma trezesc. Frig, mami, inghet! dramatizeaza vrabiuta situatia, dornica sa-mi capteze atentia. Ma urnesc cu greu din patul cald, dar se pare ca n-are nevoie de mine. Pe covorul din camera ei si-a scos deja sosete, chilotei si pantaloni. La body-uri nu ajunge, sunt in sertarul de sus. Mimi singura, Mimi poate singura, ma da laoparte si nu ma lasa s-o ajut. Imi vad de ale mele si-o rog sa ma anunte daca are nevoie de ajutor. Ce etaj, mami, body ce etaj? isi strecoara capul in usa baii, intrebandu-ma in ce sertar sunt puse body-urile. 

Desi mai avem (teoretic) vreo 3 saptamani pana cand Degetzica va merge la scoala, nu am reusit sa fac un program astfel incat sa ne trezim toti 3 la o ora rezonabila, ora care sa ne ajute sa plecam toti din casa la 8.30, sa-l lasam pe Printzul Consort la metrou la 8.40, iar noi doua sa ne continuam drumul. Apoi, indiferent ce as face si cat de tare m-as grabi si cate retete miraculos de rapide as inventa, la pranz ne culcam (daaa, impreuna, dorm intr-un mare fel intr-un acvariu plin cu soare galben-auriu) tot pe la 1.30-2. Copila care rapusa, facem concurs "cine adoarme prima" si scorul este foarte, foarte strans. Apoi eu ma trezesc si o trezesc si pe ea. Caci altfel ar dormi si ar tot dormi, 3 ore sau mai mult. Si o scot afara. Si o obosesc: mai o galetusa de zapada, mai o pun sa care o cutie cu creta, mai uit Manduca acasa si o rog sa mearga pe jos, intram in casa cand am inghetat si cand mi se pare ca mai are putin si-si da duhul. As vrea s-o bag direct la dus si in pat, dar ce te faci, are o foame de lup si striga in urma mea carnita de pui, carnita de pui. Nu avem, niste paine cu branza nu merge? Hmm, merge, dar unde tin? si se porneste pe plans. Imi cer mii de scuze, infulec in graba felia fara loc de tinut si-i fac alta cu loc (locul de tinut este o bucatica din felia de paine, neacoperita de unt sau branza, astfel incat ea o poate apuca fara sa se "murdareasca"). Mai vrei? Da, cu loc. Felie mare sau pe jumatate? Mare, mare. Si mai vrei? Da, mare, mare. Ok, acum mergem la dus? intreb dupa a treia felia. Nuuu, eu vreau sa mananc, foame mare, mami, se miorlaie, de zici ca am tinut-o nemancata de la Postul Craciunului incoace. Mai livrez vreo doua felii mari si este de acord sa mergem la dus.

La dus o preia Printzul Consort si astfel lucrurile sunt scapate total de sub control. Negociaza, se lungesc, mai aud o periuta trantita pe podea la nervi, ies intr-un final dupa ce am strigat deja de vreo doua ori ca-i tarziu. O imbracam cu chiu, cu vai, o stergem, o masam, o frecam si pe varful urechilor si ne rugam s-adoarma repede. Dar nu ne iese! Niciodata! Ca printesa incepe: apa, apoi tzitzi. Putina apa, mami, doar putina beau, acum tzitzi. Se uita fix in ochii mei, imi mai spune un vers dintr-o poezie, gesticuleaza larg, prinde sanul si rade. Tzitzi are cioc, Mimi are cioc mic, ma anunta vesela si-si ridica pijamaua sa-mi arate. Rad: saptamana trecuta tzitzi avea bila. Ma strange in brate si mi se baga in suflet, vrea sa respiram acelasi aer. Mami iubeste, daddy iubeste, Mimi iubeste, recita frumos si repede, ca pe Tatal nostru.  E bine, e cald si miroase frumos, a copila iubita si iubitoare, dar uite asa se face 10, apoi 10.30 si eu adorm si adoarme si ea. Iar a doua zi o luam de la capat, cu palmute pe obraji si cu soapte de buna dimineata. Deci, cum fac sa se culce mai devreme? Va rog, nu-mi sugerati sa renunt la somnul de pranz, as fi moarta fara somnul ei de pranz, chit ca-l dorm, chit ca-l lucrez.

La pranz, adoarme in continuare la san, asa cum a facut-o din totdeauna, dar perioada cu supt intens lungit pe toate ziua a trecut, asa ca acum, cu 4-5 supturi pe zi mi se pare ca-i boierie. In plus, si durata acestora s-a redus foarte mult, seara, la culcare, daca a mancat foarte mult inainte, nu mai suge decat maxim 10-15 minute, foarte rar mai depaseste. Desi am citit ca incet-incet incep sa-si piarda reflexul de supt, la ea nu mi se pare deloc ca-i asa, parca se ataseaza mai bine ca niciodata. In mod firesc, sanul nu mai reprezinta de mult consolarea suprema, iar pentru foame cred ca este cerut doar dimineata. In rest, este folosit in continuare pe post de metoda anti-plictiseala, anti-stres sau de linistire, de aceea nu incercati sa-i oferiti ceva de mancare toddlerului care cere sa suga. Mai mult ca sigur va arunca cu mancare pe pereti, nu de hrana are nevoie, nici de apa, asa cum cred unii, ci ori de un joc activ care sa-l scoata din monotonie, ori, dimpotriva, de o pavaza in fata lumii care continua sa-l sperie, desi are dinti sau poate vorbi. 

Ziua, este extrem de activa si de prezenta in casa, imi pandeste fiecare gest, il comenteaza si-l taxeaza, dupa caz: mami a uitat? mami a gresit? Practic nu exista masa pe care s-o pregatesc si la care ea sa nu fie prezenta, atat fizic, cat si prin comentarii. La micul dejun imi spune ce culoare sa aiba fructele pasate (reglez culorile ca o maestra din avocado, ananas si cranberries), iar la pranz chibiteaza de pe margine, mananca morcovi, paste crude si fierte, adauga sare si ma atentioneaza sa nu iasa prea picant ca ei nu-i place. Care-i faina, care-i bicarbonatul, de ce le punem, unde le punem, toaca legume la mixer si apoi le arunca in ciorba cu stropi mari. Sta cu fundul pe blatul lucios si mesteca ca o experta in oale, fara ca macar sa se uite. Stie mai bine ca Printzul Consort unde se afla diversele care-i intervin in viata zilnica, iar Printzul Consort, uituc si mereu pe fuga, o intreaba deseori de una sau alta, in timp ce Degetzica ii arata care-s cerealele ce se pun in iaurt, unde tine mamica ata dentara sau care-i pasta ei de dinti.

A devenit un mare fan ciorbe, mananca un bol mare la o masa, asta dupa ce i le-am introdus foarte, foarte tarziu. In fiecare saptamana avem cel putin o ciorba, numai ca avem o problema: indiferent de natura legumelor sau a carnii, sunt toate cam la fel, caci sunt acrite numai cu zeama de lamaie. Dar domnia ciorbelor cu zeama de lamaie se apropie de sfarsit caci caut o sursa locala de tarate si ma apuc de bors, iar de Martisor sau, hai, de Paste, vreau sa mananc o ciorba de perisoare adevarata. Oh, de mi-ar fi spus cineva acum 3 ani ca ma apuc de facut bors, i-as fi spus ca nu stie ce vorbeste! In ritmul asta nu m-as mira sa ajung sa fac si bulion si conserve pentru iarna, off, cine ma va mai recunoaste...

Dupa retragerea biscuitilor de pe lista de cumparaturi, suntem in a doua saptamana de pauza. Este adevarat ca intre timp a mai gasit niste resturi pe ici, pe colo, dar nimic important. Am vazut ca nici nu mai cere, desi astazi s-a suparat tare ca i-am promis ca facem biscuiti si n-am mai apucat. 

Noutatile lunii acesteia in materie de mancare au fost somonul fume si pasta de peste cu crema de branza de capra pe care le adora, pasta de peste detronand chiar faimosul unt ce a fost in topul preferintelor luni la rand. 

Intr-una din serile in care eu merg la cursul de franceza, ei doi si-au facut un ritual: merg la piscina. Mai taras, mai grapis, mai fara caciula, desi copila a fost spalata pe par si n-au avut centi marunt sa inchirieze si-un foehn, mai fara papuci sau cu fetita pe jumatate spalata, important este ca au seara lor de iesit impreuna, iar Degetzica asteapta astfel de zile cu nerabdare.

De cand cu stapanirea limbajului, emotiile, daca nu sunt prea puternice sau prea venite pe nepusa masa, se exprima: Mimi bucura, mami, bucura mult. Caci asa este, Degetzica se bucura mult si se bucura des, se bucura cu toata inima pentru orice nimic pe care i-l cumparam, chiar daca-i vorba de o cutie de betisoare de urechi sau de o pereche de sosete. Se bucura cand ii dau ceai "de mamici" in pahar "de adulti" si cand o strang in brate si-i spun ca o iubesc si vreau sa-i fiu tot timpul aproape.

Dar se si intristeaza si atunci imi spune ca-i "necajita". De ce, Mimi, de ce? se intreaba retoric, asteptand intrebarea din partea mea. Iar pentru ca o data i-am spus ca plange degeaba (stiu, stiu, mare greseala!), ma intreaba cand si cand Mimi plange 'geaba? si-mi vine sa-mi trag palme de cat de neinspirata am fost. Dintr-o data, simt cum se topeste toata supararea din mine si incerc sa-i explic, sa-i arat ca o inteleg, ca supararea ei este reala si importanta pentru mine. Si ingenunchiez in fata ei si o strang in brate si o vad cum se lasa moale in bratele mele si-i iarasi dulce si buna si ciripitoare. In seara asta am facut-o lata si dupa ce m-am revarsat, mi-am cerut iertare. Mana in mana si ochi in ochi, pentru ea nu a fost o cerere de iertare in care unul este fastacit, rusinat, cu capul plecat, in timp ce celalalt se poate arata (si este) intelegator, marinimos si iertator, ci un dialog. Rezultatul: toata seara nu mi-a spus decat iarta-ma, mami, in timp ce eu nu conteneam sa-i explic ca cel ce a gresit isi cere iertare fata de celalalt, nu invers.

Pentru ca se apropie scoala, vorbim aproape in fiecare zi despre ea. Imi aduce una din cele trei carti pe care le avem si eu ii povestesc in detaliu fiecare pagina si daca la ea va fi la fel sau un pic diferit. Pentru ca am vazut in carte ca pe toate hainutele trebuie scris numele copilului, am luat o carioca speciala de la supermarket si am inceput sa scriem pe etichete. I-am povestit ce va primi de mancare la gustare si cum merge toti trei cu masina pana la metrou unde il lasam pe Printzul Consort, iar apoi noi doua ne continuam drumul. A invatat cum o cheama pe madame, ii spune Bonjour, madame Anne! cand este bine dispusa si adauga ca o cheama Mimi si are trei ani. Pana acum, subiectul a starnit interes si bucurie, dar asteptam saptamana de acomodare, iar apoi saptamana in care o voi lasa singura.

Jocurile s-au mai diversificat si, minune, se poate juca si singura cate 10 minute, cat sa apuc sa fac ceva neimportant. Caci lucrurile importante le simte de la o posta, vine si se agata de mine si-mi cere in brate. O pun pe sold si incerc sa fac cate ceva cu ea asa, dar si ea remarca oboseala si faptul ca suflu greu. Mai tarziu, o vad cum isi cara si ea bebelusii tot pe sold, ba chiar, mama-eroina, si-i pune pe ambii pe cate o parte. Evident, jocurile au cel mai mult farmec cand adultii fac si ei parte din el, astfel facem cu randul la facut pizza din plastilina, turnuri din cuburi moi, jucat jocuri de echilibru dupa reguli de ea inventate sau facut mancare si ceai la papusi.  

Tot ce pot sa spun este ca este frumos, atat de frumos cum nu credeam si nu visam ca o sa fie. Degetzica este atat de calda si de luminoasa si de vie, atat de demanding si totusi atat de independenta ca fac un exercitiu in fiecare zi. Daca am invatat ceva pana acum, acum este momentul sa definitivez. Ma las in genunchi, tin ochii inchisi si incerc sa las sa treaca pe langa noi graba si scopul de a ajunge undeva si acum si repede, incerc sa vad placerea din a te juca 30 de minute cu apa (desi e iarna) si nepasarea ca esti uda pana la chiloti. Nu-i usor, cateodata esuez mizerabil si plang, cateodata sunt atat de incrancenata ca spun nu si nici nu-mi pare rau, iar cateodata sunt epuizata.  Dar de cele mai multe ori ma straduiesc: sa ma joc ma mult, sa rad mai mult, sa povestesc mai mult, sa am mai multa rabdare (off, tot n-are nimeni de dat? chiar nimeni?), sa gasesc jocuri interesante, explicatii captivante, sa invat smerenia, iubirea si respectul fata de copilul meu. Caci daca ultimele trei ar lipsi, noi nu ne-am povesti.