Ziua a doua, intr-o joi

Miercuri seara, dupa o ora de Little Gym dimineata si una de Bebe Maestro dupa amiaza, copila era dispusa sa mearga din nou la gradinita. Baletul explicativ a functionat pe repeat toata ziua: mamica te duce, stam putin impreuna, ne luam la revedere (n-am mai uitat), mananci gustarea pe care ti-a pus-o mamica la pachet, apoi te duci la ora de sport, te joci cu copiii, exact asa cum ne jucam si la gym si apoi vine mamica sa te ia acasa. Ce pune mamica la gustare? O felie de paine cu unt, una cu crema de peste, lapte si apa. Iarasi: o felie de paine cu unt, una cu crema de peste, lapte. Repeat. Repeat. Repeat.

Dimineata, sub un cer plumburiu, mi s-a parut ca lucrurile o iau incet la vale si nici nu ajunsesem in clasa. Am zarit doua lacrimi in ochii intens machiati ai unei femei cu burka care s-a sprijinit cateva secunde de o fereastra, iar apoi dusa a fost. Plansetele se auzeau de la intrare si ma uitam cu coada ochiului la Degetzica, s-o vad impresionata. Spre surprinderea mea, se tinea bine si s-a tinut si cand l-a vazut pe baietelul marocancei din fereastra, umflat deja atata plans si cu mucii pana la barbie. Era prima lui zi, striga disperat dupa mama, iar madame il luase in brate, dar era implicata intr-o discutie cu o alta mamica, deci nici gand de consolare, de cuvinte bune si blande, asa cum visam eu, doar un contact fizic si atat.

Degetzica, cu ochii cat cepele, m-a intrebat de ce plangea baietelul. Pentru ca ii este dor de mamica lui, dar uite, madame stie asta si-l consoleaza. Mimi nu vrea consoleze madame, Mimi consoleaza mamica, rosteste dintr-o suflare si, desi a gresit ordinea, stiu ce vrea sa spuna. Bine, puiule, asa facem, o asigur si nici nu ne invartim bine pe la masutele pe care stau intinse jucarii ca aflam ca joia sportul se face la inceputul zilei, nu la final.

O duc de manuta pana la sala de sport, iar acolo ne luam la revedere. Ma strange in brate cu putere si as mai sta s-o privesc prin gemuletul mic al salii, poate fara sa ma vada, dar i-am promis madame-i ca incerc sa plec pentru putin timp. O anunt pe madame ca nu plec departe, sunt afara, in masina, lucrez la laptop si o rog sa ma sune daca plange.

In masina era liniste, nu se auzea decat fasaitul hartiei sandviciului pe care mi-l pusesem de dimineata. Un batranel, iesit cu un caine la plimbare, ma privea curios. Am incercat sa-mi latesc gura intr-un zambet, dar dintii nu au vrut sa se desclesteze. Am coborat geamul sa pot adulmeca mirosul de pamant proaspat si de primavara, dar tot ce auzeam erau niste plansete de copii. Aruncam priviri speriate spre scoala, parea alba si tacuta. Si totusi, plansetele imi staruiau in ureche. Trebuia sa stiu ce se intampla, trebuia sa arunc macar o privire, sa vad ca-i in regula si nu plange.

Ma asteptam s-o gasesc ca luni: singura in clasa ei, cu madame pe un scaunel langa ea, dar madame este singura, cu capul aplecat asupra unor foi. Ma strecor pe langa pereti, incercand sa trec neobservata. Simt ca prezenta mea nu-i dorita, ca toata lumea ar fi mult mai linistita daca m-ar sti departe, in rand cu celelalte mame. Aud plansetele inca dinainte sa intru in gradinita, dar inca ma intreb daca-i Degetzica sau marocanul. "Mamica, mamitica mea" se aude stins si nu stiu cand am coborat treptele pana la sala de sport ca s-o zaresc, prin geamul micut, singura pe o saltea, plangand de mama focului. I-am deschis usa si i-am facut semn sa iasa. 

Mi-a sarit in brate si nu mi-a mai dat drumul. Mamico, mergem acasa, mamico! Nu ma lasa, nu ma lasa, mamico, striga copila mea, nelasata niciodata nici sa planga, nici cu cineva necunoscut, nici pedepsita vreodata. Isi lipea fata uda de a mea, trupusorul mic, scaldat de transpiratie, i se scutura spasmodic, iar mucii mi se intinsesera deja pe gulerul hainei. Imi repeta ca a plans singura, ca n-a venit madame s-o consoleze, asa cum i-am spus eu. Si voiai sa vina madame, iubita mea, sa te stranga in brate si sa-ti spuna ca mamica vine repede? Nu, nu consoleaza madame, mamica consoleaza, imi repeta si eu nu mai stiam daca imi povesteste despre ce s-a intamplat sau ca nu si-a dorit sa o consoleze madame.

Pe cand ma invarteam pe hol cu copila in brate si ma gandeam daca este cazul sa plecam sau nu acasa, a venit si madame ca sa-si ceara scuze ca nu era in sala de sport la momentul tragediei si sa-mi explice ca le este greu si lor, cu trei copii noi de acomodat (trei? eu credeam ca-s doar doi), plus cei vechi. Si atunci i-am spus pentru prima oara ce cred eu despre sistem: eram de acord ca-i greu, nimeni nu spusese altceva, dar in cazul asta nu puteau face in asa fel incat sa-i primeasca in saptamani diferite, nu pe toti odata? Eu, de exemplu, as fi fost dispusa sa aman inceperea gradinitei cu o saptamana sau doua numai ca sa stiu ca in saptamana aia Degetzica este singurul copil nou, iar ele se pot ocupa doar de ea, atunci cand plange sau este suparata. Cum ramane cu faptul ca pe Degetzica nu o consolase nimeni timp de mai multe minute, dar mie imi spuneau sa plec linistita ca ma suna daca plange? 

La finalul orei de sport, probabil datorita valvei create de mama nebuna care are pretentia sa stea cu fiica ei tot programul, a coborat si directoarea din turnul de fildes. 

- Cum sunt copiii noi?

- Foarte bine.

- Unde-i chinezul? (al treilea copilas nou-venit, aflasem si eu intre timp, nici nu-mi dadasem seama ca-i nou, ziceai ca vine zilnic la gradinita de cand s-a nascut, asa relaxat si dezinvolt era).

- E bine, la fel si marocanul.

- Vai, dar marocanul se comporta excelent, exclama directoarea, prinzandu-l pe marocan intr-o pauza de plans, dar altminteri cu fata umflata si intr-o stare de letargie de mai avea putin si se intindea pe jos ca sa doarma, atat de epuizat era de la cat plansese.

- Dar Degetzica? Mai este mama cu ea? intreaba, fara sa-si dea seama ca eram foarte aproape.

- Da, si se lasa convinsa greu sa plece. A plecat, dar s-a intors.

Asa ca nu m-am mirat foarte tare cand directoarea m-a luat deoparte ca sa-mi tina un discurs in care s-a tot chinuit sa-mi explice chestii gen program si obisnuinta si acomodare, la care am inceput deja sa fac alergie, la cata moneda se bate pe ele si cat mi se baga pe gat. Lasand sfiala la o parte si, mai adunata lingvistic decat in prima zi, am intrebat-o de ce-i discursul asta atat de diferit fata de cel servit atunci cand am vizitat scoala. Unde-i acomodarea en douceur, unde-i posibilitatea de a sta cu ea in prima saptamana, unde-s toate cuvintele bune si blande si frumoase pe care ni le-a spus la intalnire? I-am dat exemple de acomodare en douceur si, cel mai important, i-am repetat de vreo trei ori ca faptul ca daca Degetzica plange, nu inseamna ca-i normal, asa cum imi sugereaza. Sau este "normal", dar tu, ca parinte si ca educator, sa te culci pe urechea acestei normalitati, asta nu mi se pare normal. Sa nu faci nimic ca sa limitezi stresul acelui copil, sa nu depui un efort pentru a-l consola sau a-i face tranzitia mai usoara, mi se pare o cruzime, atat din partea parintelui, cat si a educatorului. Dar toti plang, este o schimbare pentru ei si mai ales pentru cei care nu au fost niciodata la cresa, asa cum a fost Degetzica, imi dadea explicatii, cu siguranta omului din spatele catedrei care a vazut multe la viata lui, insa nevrand sa priceapa diferenta intre normalitatea plansului unui copil si anormalitatea ta, ca parinte sau educator, atunci cand dai din umeri in fata acestui plans si nu te intrebi nici macar o data cum ai putea sa faci sa fie altfel. Pana la urma, eu m-am prefacut c-o inteleg pe ea, ea pe mine si ne-am despartit sperand fiecare ca va fi bine pentru toata lumea. Iar eu am mai promis o data ca plec.

Am luat-o departe pe Degetzica si i-am spus ca lipsesc putin, doar cat mananca ea gustarea si se joaca un joc. Mi-am inventariat rapid continutul gentii, voiam sa-i las ceva de-al meu sa aiba cat lipsesc (madame ma tot intrebase de doudou sau suzeta, iar eu a trebuit sa-i spun ca nu a avut niciodata doudou, iar la suzeta a renuntat demult), dar nu aveam nimic potrivit. In disperare de cauza, mi-am scos esarfa de la gat si am rugat-o sa o stranga tare, tare in brate cand i se face dor de mine si ar vrea sa fiu langa ea s-o consolez. S-a inseninat, si-a pus-o pe mana si mi-a strigat vesela "pa, mami" cand am iesit. Off, sa fie asa simplu?

Am umblat bezmetica printre casele din cartier. Aici o cana de apa uitata pe pervazul ferestrei, colo un perete alb, proaspat tencuit. Geamuri pictate poate de copii, perdele brodate din alte timpuri... Case micute, cu ferestre si mai micute, dar cu vedere la un camp larg, cat vezi cu ochii. 

Am intrat in gradinita cu cizmele murdare de pamant, mi-am dat seama de-abia cand mi-am vazut urmele la plecare. Degetzica se juca la masuta cu nisip, era linistita si concentrata. Marocanul plangea de mama focului, cand m-a vazut, a venit la mine, impreuna cu Degetzica. Am ezitat o secunda, as fi vrut sa-i imbratisez pe amandoi, dar daca nu-i permis? Daca incalc cine stie ce cod al scolii sau, mai rau, al religiei lor? Mi-am strans Degetzica in brate, iar pe el m-am multumit sa-l mangai pe fata. Off, te inteleg, i-am soptit si mi-au dat lacrimile. Ce ti-e si cu emotiile astea, ma tinusem tare pentru Degetzica si ma inmuiasem la copilasul asta pe care-l vazusem cu doua ore inainte pentru prima oara. I-am intors spatele, la timp ca sa-mi povesteasca madame ca ideea cu esarfa fusese minunata, iar Degetzica nu plansese absolut deloc, ca mancase toata gustarea, iar apoi se jucase. Usurata, cu Degetzica la piept, m-am indreptat spre iesire, la timp ca sa aud pornindu-se plansul cu suspine al micutului marocan. Am aruncat o privire in urma: cu ochii la noi, se prabusise plangand pe un scaun. L-as fi luat acasa...