Povesti romanesti

Disclaimer: Povestile ce urmeaza sunt triste, amare, dezamagitoare, ce vad doar partea goala a paharului. Ele reprezinta parerea mea personala si au, prin prezentarea unor exemple punctuale, dar aparute frecvent, tendinta la generalizare. Evident, este o exagerare pe care mi-o asum.

Ca emigrant, la un moment dat, tara lasata "acasa" iti devine draga, chiar daca pe vremuri povestile dintre voi au fost mai mult din filme noir decat din comendii romantice de duminica seara. Ca-s rudele, prietenii, casa, mancarea lasate acasa, ceva, ceva va incepe sa sufle cald in suflet si-ti vei dori sa te reintorci, sa le sorbi, sa le gusti, sa te imbeti si... Si apoi intoarce-te, daca mai poti.

Nefiind cu nimic mai presus, si eu trec prin asta, desi imi promit solemn, la sfarsitul fiecarei vacante in Romania, ca nu voi reveni decat peste minim un an, caci uite, oboseala si alergatura si casele schimbate si... si... si... Am picat iarasi in plasa anul asta, cand, in mai, speriata de o primavara extrem de friguroasa si ploioasa, primavara ce prevedea o vara in acelasi registru, am rezervat de urgenta doua locuri in avionul cu ratuste ce ne duce spre Romania la un tarif care numai low-cost nu (mai) este.


Si sosi si ziua... Ea s-a cunoscut inca de la amiaza, cand, aflate regulamentar la check-in, aflam ca avionul are intarziere mai mult de o ora. Bifam toate duty free-urile interesante, le mai bifam o data si ne postam si noi la o oarescare distanta de poarta ca sa scapam cumva de atitudinile romanesti de care (nu) ne era dor. Asteptarea e lunga, iar Degetzica e anxioasa, asa ca mananca. Cam tot. Refacem stocurile la preturi de aeroport, dar la o calitate indoielnica, asa ca stocurile le mananca adultii, pastrand mancarea de acasa pentru ea. Luam si apa, caci nu primisem accept decat pentru apa din cana cu iepuri a Degetzicii. Incet, incet chioscurile din jurul portii se golesc, nu atat de romanii nerabdatori, dar si de mancarea ce-o aveau la vanzare. Au ramas in urma vitrine frigorifice goale si cosuri de gunoi pline pana la refuz, doar pentru a ne imbarca intr-un final, cu o intarziere de doua ore care au trecut greu pentru toata lumea, mai putin pentru domnisoara ce s-a lungit pe un intreg sir de banci, cu picioarele pe cotiere, la vedere, aruncand pe jos tipla unei reviste.


- Ce faceti, dom'le, dati peste mine si nu ziceti nimic? aud o voce ascutita pregatita sa taie capul cuiva.
- Am zis, doamna, ma scuzati...
- Pai zi, domnule, mai tare, ca parca n-ai fi barbat... 


Soc si groaza, schimb priviri cu Mama Personala, ea pare sa nu fi observat nimic. Distractia continua putin mai tarziu, cand se anunta ca in scurt timp va incepe servirea mancarii. Nimic gratis, nici macar apa, totul se plateste, dar stim asta, zburam de atatia ani cu ei, nu suntem uimite. Numai ca din cauza intarzierii foarte mari pe care a avut-o avionul, pilotii si stewardesele de-abia au apucat sa se duca la toaleta, nu s-a mai reusit si incarcarea avionului cu mancare. Ne cerem, deci, scuze ca am anuntat ca avem mancare, de fapt nu avem decat chipsuri, rondele de paine prajita, alune si alte prostioare de amagit lumea. Aaa, nici apa nu prea e, dar avem sucuri din belsug. Si vin. Noroc ca era deja spre seara si ceilalti calatori nu isi doreau sa se invioreze, caci nici cafea nu prea era, ca nu era apa. Asta este, ce sa facem; oftam si mai scoatem o chifteluta din sarsana, ca noi, v-am povestit, ne-am tinut tari in fata triunghiularelor sandvisuri cu pui si a salatelor sanatoase la caserola.


Ei, dar restul lumii ce facea? Restul lumii care, va reamintesc, golise restaurantele si chioscurile nu cu mult mai devreme a inceput sa sara in sus: ca asta e bataie de joc similara cu treaba romaneasca, ca la alte linii aeriene lucrul acesta, sa ramai fara mancare, ar fi fost de neimaginat si altele asemenea. Asa este, sunt total de acord si inteleg nemultumirea. Totusi, drumul dura sub trei ore, o limita acceptabila pentru cei mai multi adulti sanatosi dintre noi si, in plus, multi mancasera deja cate ceva, mancare aproape identica cu cea de la bordul unui avion low-cost. Dar totusi, stewarzii nu aveau nici o vina in afacerea stomacului, aici de fata, ca doar nu ei decisesera daca se mananca sau nu sandvisuri pe zborul acela sau numai chipsuri si, doi la mana, nu stiu cum ar fi reactionat stimatii pasageri daca li s-ar fi spus la imbarcare ca intarzierea de deja doua ore se prelungeste cu inca o ora ca sa poata imbarca si mancarea.


Ca o paranteza: la intoarcere la Bruxelles s-a intamplat fix acelasi lucru: doar snacks-uri de mancare, fara sandviciuri, desi intarzierea a fost mult mai mica, de doar 15 minute. De data asta ne-au anuntat din start, la microfon, asa ca nimeni nu si-a facut sperante, ceea ce a evitat un scandal. Dar in cazul acesta eu nu mai inteleg: nu se mai servesc sandvisuri contra-cost deloc, pe nici un zbor? Si atunci de ce prima data ne-au spus ca situatia a aparut din pricina intarzierii mari?



In rest, Bucurestiul si oraselul provincial in care m-am invartit eu nu s-au schimbat prea mult, ba dimpotriva. Locuitorii oraselor mari, ajunsi sa-si doreasca linistea unui orasel mic, isi inchipuie ca in orasele provinciale este raiul: liniste, racoare (in cele mai multe cazuri), magazine micute, apropiate sufletului, oameni blanzi, simpatici si cu bun-simt, o intreaga comunitate care te cunoaste si pe care o cunosti. Nu stiu cum este in alte orase, dar va spun cu sinceritate si tristete ca-n al meu nu-i asa. Degradare, dezolare, spoiala si un amestec de urban-rural care pe Degetzica a marcat-o strasnic. Marile supermarketuri, deschise unul dupa altul ca ciupercile intr-un oras in care majoritatea populatiei cumpara “pe caiet” cu plata la salariu sau somaj, au inceput sa se inchida. Altele le-au luat rapid locul si se lauda cu promotii care mai de care. Rezista cel mai mare si mai bine aprovizionat, de unde se cumpara en gros pentru micile afaceri de cartier.


Imbogatitii peste noapte ai orasului si-au construit, la parterul blocurilor in care locuiesc (ba chiar am vazut si la etajul unu) vreo cateva camere in plus pe spatiul public, dar care nu mai este public, caci l-au ingradit si sadit si au aruncat in el pitici peste pitici, banci de lemn si acoperitoare in caz de ploaie si cate si  mai cate.


Dezastrul cel mai mare mi s-a parut la locurile de joaca, majoritatea metalice, asezate intre parcarile pline de masini, direct pe beton sau pe pietre mari si ascutite (aceeasi problema de acum doi ani), dar in plus populate cu agresivitatea de varsta scolara, lipsa de empatie adolescentina si violenta cainilor de cartier. Parcarile si locurile de joaca, precum si orice suprafata plana sau acoperita din oras, sunt pline de caini. Vagabonzi, fara stapan, comunitari, veniti, luati, avem pe alese, de toate neamurile, mari de-mi ajung mie pana la genunchi. Aici, printre copii si bebelusi (si caini), se repara masinile, aici se joaca fotbal de arena, cu mingi mari cat capul de vitel, aici se consuma primele iubiri. La unul dintre ele Degetzica a scapat la mustata de un sut tras cu bolta si putere de la cativa metri, dar nu acelasi lucru s-a intamplat cu Mama Personala care a primit o minge direct in moalele capului. In doua minute, un nou sut mi-a amenintat fetita de-abia scapata dintr-o inclestare cu pusti si pistoale de lemn a unor copii de gimnaziu, desfasurata unde altundeva decat pe tobogan. La plecare, cand tocmai aveam o discutie aprinsa cu Mama Personala care ma acuza ca bag spaima cainilor in copila, o catea alba cu pui a sarit amenintatoare spre noi si a inceput sa ne latre asurzitor. 


In Bucuresti povestea se schimba putin si capata aspecte mai netede, mai colorate si mai noi. Caci majoritatea locurilor de joaca, chiar de-s pline cu seminte, arata bine si-s destul de sigure (in Orasel, Degetzica si-a julit pielea de pe un picior intr-o rana ce a durat trei saptamani atunci cand s-a dat pe un tobogan metalic care statuse toata ziua in soare). Parintii, bonele, bunicii si alti nimeriti intamplator ce le populeaza sunt din alt film. Dintr-un film prost in care faptul ca bunica X s-a legat de copilul tau ca “unde alearga ca nebunul?” ajunge sa nu te mai deranjeaza, caci te “ard” alte lucruri. De exemplu ca fiecare copil se simte dator, urmand patternul adult, s-o atentioneze pe Degetzica unde sa puna piciorul, cand sa porneasca, cand se opreasca, caci de nu, el stie sigur ca se va intampla ceva. Ceva rau, niciodata bun. Sau te arde ca Degetzica ta sta cu ochii holbati cinci minute la un tata care-si bate si-si umileste fetita de sapte ani in vazul intregului parc si apoi, dupa ce-a “educat”-o bine si-a luat la rand baietelul care nici macar nu stia sa mearga.


Dar intamplarea cea mai urata pe care nu credeam ca o s-o vad vreodata se refera la cea mai noua metoda de tortura, aaaa, de “educatie” a unei mame si a prietenelor ei de la locul de joaca. Beneficiarii erau evident, copiii personali, doi baieti la numar, plus cei doi ai prietenei ei, plus oricare nu se conforma ideii ei despre educatie, joaca, etc. Degetzica si cu mine am ajuns la locul respectiv intr-un moment relativ calm, copiii se jucau pe jos, pe un covor de seminte, ce sa mai, imaginea obisnuita unui parc, asa ca nimic nu ne-a avertizat pentru ce avea sa urmeze. La un moment dat, are loc o disputa pe o masina intre doi baieti cam de varsta copilei, iar cel mai slab, dar mai vanos, il inghesuise intr-un colt pe “adversar” si-l lovea cu pumnii. Mama celui aflat “la conducere” a sarit imediat in ajutorul victimei, si-a saltat copilul de-o aripa, i-a dat doua palme si l-a trantit pe banca. Ardeiul, unde e ardeiul? o aud si o vad ca scoate dintr-un buzunar al caruciorului un pliculet. Daa, era pregatita si cred ca nu la prima utilizare, caci din doua miscari a presarat in gura copilului praful rosu.

Ce a urmat e greu de inchipuit: ce urlete de groaza a putut bietul copil sa scoata, cum incerca cu unghiile sa-si indeparteze ardeiul iute de pe limba, cum isi tragea de limba, ce furios, frustrat si violent era cred ca n-am sa uit in viata mea, imaginea ma urmareste si acum, la aproape o luna de la intamplare. Acelasi baietel, deloc intamplator, o jumatate de ora mai tarziu mi-a pus Degetzica intr-un colt in acelasi mod in care o facuse si cu celalalt baiat si s-a asezat pe ea, ridicandu-se si lasandu-se pe toracele ei. Am sarit s-o salvez si, cum copila era prinsa dedesubt, am incercat sa-l ridic pe el. In trecere, n-a scapat ocazia si i-am mai dat doua picioare in burtica, doua picioare incaltate in pantofi sport din aceia grei, cu talpa groasa. M-a durut sufletul, am resimtit loviturile de parca eu le primise, dar, dupa ce ii vazusem suferinta mai devreme si varsasem lacrimi pentru el, n-am putut nici sa ma supar. Mama a venit intr-un suflet, ce-i drept, si ce credeti c-a facut? L-a batut!
 

N-am putut sa plecam, Degetzica, desi speriata, nu voia sa se rupa de acolo. In apropierea noastra, lacrimile si incaierarile continuau, asa ca ardeiul era deseori pomenit, in acceptul celorlalte mame care isi repetau una alteia ca “asta este, daca nimic nu merge, incerci si cu ardei, nu-i asa?”, cainand-o, totodata, pe inovatoarea metodei (“bine ca i-a venit ideea asta, ca altfel ce facea?”). Venerabilele bunici din jur urmareau cu ochi de vultur scenele desfasurate la picioarele lor si, ca veritabile chibite, atunci cand atmosfera se incingea, strigau in cor “Ardeiul, ardeiul, unde-i ardeiul? Scoate, Tanto, ardeiul, nu vezi ca nu se mai poate?”. Ar fi de ras, daca nu ar fi adevarat. Si trist.



Ca o concluzie personala si trasa cu parere de rau, topul grozaviilor din vacanta asta este alcatuit de:

1. “Ardeiul, ardeiul, unde-i ardeiul?”,
2. bataia copiilor de catre adulti,
3. cainii fara stapan care mi-au inspaimantat copila in asa hal ca nu mai voia sa iesim din apartament,
4. adultii care-i spun copilui meu ce sa faca si cum sa faca, desi eu sunt langa ea,
5. copiii care-i spun copilului meu ce sa faca si cum sa faca si ce se intampla daca nu face (inclusiv varianta cu “vin tiganii si te iau” am auzit-o).
6. agresivitatea tuturor impotriva celorlalti fara deosebire;
7. cainii pe care-i auzeam urland noapte de noapte in Orasel, de pe la orele 2-3, atat de tare si de mult, de-mi pareau o turma,
8. tramvaiul ce-si ridica sinele in cap pe la 5 dimineata, intr-un zgomot teribil care ma facea sa deschid ochii speriata ca sa verific daca nu cumva mi-a intrat in camera.


E clar, mie imi piere rezistenta, iar pe Degetzica o vad din ce in ce mai nepregatita pentru viata din Romania. Asa ca au revoir, ne vedem la anul!