Calatoria unui bob de orez cu urechiuse

Cosul cu dorinte

2012-01-25T02:48:00.000+01:00

Anul trecut a fost bun: ne-a auzit gafaitul atunci cand am trecut in goana pe langa el si ne-a simtit transpiratia de la ceafa, asa ca ne-a iertat. Am ajuns la timp pe aeroporturi, cat sa avem timp si de-o privire in duty free-uri (de cumparat n-a fost timp, poate anul asta), am fost la Paris doar pentru botezul lui G., ca si cum ne-am fi dus de la Bucuresti la Craiova (plus hotelul si deliciosul lor breakfast) am vizitat Disneyland-ul de dimineata pana seara si ne-am simtit minunat, ne-am mutat in Belgia si astfel am inceput sa vizitam o tara noua si am fost pentru a doua oara in Vama Veche, de data asta cu bunicii B.

Desi proiectul "o carte pe luna" nu s-a mai reflectat in viata blogului, el a continuat departe de ochii publici, iar de cand a venit Kindle-ul in viata mea a luat un nou avant.

Iar pe final de an, cand tocmai ma pregateam sa declar ca nu am reusit sa-mi schimb cosmeticele pline de chimicale cu altele mai verzi, doua comenzi venite tocmai din Franta mi-au salvat onoarea (si fata si parul si corpul).

In plus, am reusit ceva ce nu-mi pusesem pe lista, dar care devenise imperios necesar: am inceput cursurile de franceza, iar acum, dupa un semestru, pot sa dau un examen suplimentar (pe langa cel pe care deja l-am dat) pentru a sari peste nivelul imediat urmator. Si, dupa trei sedinte de Zumba, am decis ca voi merge regulat, asa ca mi-am facut abonament, ceva ce nu credeam ca voi face prea curand (indragostita fiind de Tae-Bo, step-aerobic si Pilates, Zumba mi se parea o mare fataiala si atat. Intre timp, adica de cand avem un instructor ce se misca dumnezeieste, am reconsiderat putin, dovada abonamentul.)

Asa ca, repede, repede, cat mai suntem inca in ianuarie, imi pun dorintele in cos si le las la dospit.

Sperand ca partea cu graba s-a rezolvat, imi doresc sa traim la fel de bine si de cald si de calm, sa radem mult si sa ne batem cu perne. Sa avem timp pentru noi trei, sa ne plictisim de atata lene si bine, sa ne tinem stans in brate si sa ne intrebam cuvinte ciudate in franceza. Sa ne prefacem ca vrem sa iesim in lume, doar pentru a ofta si a ne cuibari mai bine in varful patului, cu Degetzica intre noi, uitandu-ne extaziati la viitoarea bebelusa doi.

Sa facem alegeri inspirate, sa le dam deoparte pe cele mai putin inspirate si sa ne gandim ca toate lucrurile se intampla cu un scop. Sa fim sanatosi, doar tratandu-ne cu "apa de ploaie".

Sa reusesc s-o aduc pe Monica si al ei Curs de Comunicare Non Violenta la Bruxelles, chiar si pentru o mana de oameni gazduiti la noi in apartament.

Sa ajung sa ma zgarie pe ureche cuvintele gresite din franceza, sa vad toate operele din colectia Adevarul (imi mai pun o data dorinta asta, poate se va implini, daca nu, voi citi mai sus ca "toate lucrurile se intampla cu un scop"), sa vizitam Portugalia sau Italia si sa facem Revelionul viitor intr-o tara calduta.

Sa fiu inspirata, sa povestesc ce carti mai citesc (ar fi si pacat, am citit niste carti incredibile lunile astea) si sa ma ocup constant de "lucrul manual".

Si imi mai doresc asa: sa fiu invizibila, sa pot zbura si sa intalnesc un extraterestru.

Restul vine de la sine!

PS. Multumesc, Lixa, ca m-ai introdus in lumea stralucitoare a lui Beyonce si compania si de-abia astept iesirea aia in club, cand o vom face lata.

Ati auzit de Teatrul Licurici?

2012-01-23T03:55:00.003+01:00

Desi la intrare ni s-a cerut sa ne trecem numele (inclusiv pe ale copiilor) pe un caiet - ca sa se vada ca au activitate, asa cum a precizat doamna care parea a fi organizatoarea, desi incaperea mica, ticsita si prafuita era plina de copii si ei continuau sa mai vina, nimeni nu parea sa stie de Licurici. Nici un semn care sa ne indice existenta lui, nici un afis ca ar trebui sa ocolim cladirea bibliotecii, iar scara spiralata ce duce in podul unde este adapostit teatrul, piatra de incercare pentru orice parinte cu copil mic in brate si pentru orice prichindel ce-si incearca singur puterile cu ea, nu te lasa nicicum sa ghicesti ce poate fi la capatul ei.

Prietena si inspiratia mea intr-ale mamiciei a avut buna idee de a-si face abonament la Biblioteca Metropolitana din Bucuresti. Pentru cine nu stie, este un loc bun de petrecere a unei dupa amieze ploioase (sau noroioase sau doar geroase) impreuna cu copiii. Au incaperi mari, cu tavan inalt de casa de pe vremuri, dar calduroase, cu calculatoare si pereti plini de carti. Si au si sali cu pernute asezate direct pe podea pentru cititorii mai mici, cei care de-abia acum descopera cartile si pozele lor. Intr-o astfel de dupa-amiaza prietenei mele i s-a soptit conspirativ de catre o doamna bibliotecara ca in fiecare sambata dimineata, de la ora 12, sus, in pod, are loc un spectacol de marionete care, minunea minunilor in lumea in care totul are un pret, este gratuit pentru abonatii bibliotecii.

Dornice sa vedem minunea, am dat sfoara in tara si loc de intalnire la prietenele cu copii si fara, astfel ca in ziua cu pricina ne-am infiintat opt persoane sa vedem spectacolul "Divertisment muzical", un spectacol mai scurt decat de obicei, pentru ca, fiind prima sambata din an si urmand traditia papusereasca veche de zeci de ani, dupa spectacolul se intindea masa mare si se sarbatorea Anul Nou.

Marea mea surpriza au fost papusarii pentru ca, mare lucru, sunt toti foarte, foarte tineri: de la cel mai mic care avea vreo 5-6 ani pana la cel mai mare care cred ca era prin clasa a XIIa, fiecare manuia cate o papusa, doua pe masura lui. Si mi s-a parut foarte emotionant sa-i vad pe toti laolalta, cei mari glumind fratern cu cei mai mici, cei mici uitandu-se ca la niste zei la cei mari, toti "struniti" de doamna care face si scenariul si papusile si aranjamentul muzical si-i mai invata si arta. Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand l-am vazut pe baiatul ala de doi metri cu fesul pus smechereste pe cap si cu esarfa la gat cum, in loc sa fie in sala de baschet sau cu castile pe urechi in fata la TNB, manuieste o papusa in fata unor copilasi de doi ani care strigau "iete, boasca, mami, boasca", m-am inmuiat si mi-am sters doua lacrimi din coltul ochiului, repede, sa nu ma vada Degetzica. Caci el mi-a dat speranta ca nu-i totul numai Mc'Do si droguri si ultrasi si coruptie si criza si saracie, mai este si frumusetea de a darui clipe, atunci cand este la varsta in care crezi ca toate clipele sunt ale tale si ti se cuvin.

Emotia de mai sus (marturisesc ca ma intreb cateodata cine se bucura mai mult ca mergem la teatru sau la lectiile de muzica - Degetzica sau eu, ca am ocazia sa (re)traiesc ceva ce credeam ca-i adanc ingropat intr-o copilarie pe care nu o voi mai retrai) m-a facut sa privesc cu ochii usor umezi incaperea ticsita cu tot felul de carpe si resturi si papusi care de care mai ochioase, sa (ma fac ca) nu observ ca arata prafuit si perimat sau ca muzica urla dintr-un casetofon obosit de atata folosinta. Caci daca la capitolul uman, teatrul Licurici sta foarte bine, la capitolul material se vede ca sufera, deh, lipsa de fonduri nu iarta pe nimeni, mai ales un teatru a carui insemnare apare pe site-ul Bibliotecii Metropolitane Bucuresti a fi, cel mai probabil, din anul 1996.

Despre spectacol pot sa va spun, fara sa am pretentia ca ma pricep, ca a fost mediocru. Teatrul de 5-10 minute ce are loc la una din lectiile de muzica ale Degetzicii ii este mult superior: papusi simple, in culori frumoase, usor de recunoscut, muzica clasica, poveste usor de urmarit chiar si de catre copiii mici, cu mesaj, totul zugravit in culori vesele, nimic inspaimantator. In apararea "Licuriciului" as spune ca spectacolul la care am fost noi, "Divertisment muzical" nu-i pentru copii de 2-3-4 ani: scenariul este construit sub forma unui spectacol la care canta si (mai ales) danseaza diverse personaje-animale si cam atat. Muzica este foarte, foarte tare si foarte, foarte veche (Lambada si alte hituri la moda pe cand eram in scoala generala), personajele-animale au trasaturile foarte ingrosate (broastele au buze injectate cu Botox - stiu, nu exista Botox in 1996, dar ati inteles ideea - si o multime de par pe cap), se misca haotic si extrem de mult si s-au dovedit a fi destul de greu de recunoscut de catre ai nostri copii (poate prea mici, ati spune). Ei s-au bucurat pe moment, au recunoscut o luna, un caine si o pisica, dar cam atat. Cand i-am intrebat daca mai mergem si data viitoare, baietelul prietenei mele a spus ca nu, iar Degetzica nu s-a pronuntat. Altminteri, papusarii, ei insisi niste copii, isi dau silinta si se vede ca le place ce fac si se bucura sa fie acolo, chiar daca uneori se mai vedeau un cap sau o caciula iesite deasupra scenei.

- Cati dintre dumnevoastra veniti pentru prima oara la Licurici? ne-a intrebat doamna care face sa traiasca teatrul si traditia papusarilor-copii.

- Atat de multi? se mira, vazand ploaia de maini ridicate. Nu se poate, trebuie sa spuneti si altora despre noi, sa vina sa ne vada...

Oare doamna Stamatiade nu stie ca in holul Bibliotecii Metropolitane Bucuresti nu este nici macar un anunt scris de mana privind reprezentatiile saptamanale ale teatrului? Si ca atunci cand se afla, stirea este invaluita intr-o mare incertitudine, de noi nu am fost convinsi ca acest teatru chiar exista si chiar se tin reprezentatiile pana cand nu am ajuns la locul faptei, adica in pod? Altfel, va rog: dati-le o sansa si mergeti sa-i vedeti intr-o sambata la ora 12. Lasati-va impresionati poate nu atat de papusi sau de spectacol, cat de copiii care daruiesc clipe altor copii. Pe gratis! Iar daca va place si spectacolul, cu atat mai bine: lasati-ne si noua un semn.

Things I like

2012-01-20T03:19:00.000+01:00

N-am ajuns la coltul strazii si am auzit asa: o conversatie in franceza in balconul vecinilor de la etajul unu, un el si o ea cu doua valize ce se intalnisera in mijlocul strazii si comentau tare in flamanda si un adolescent ce vorbea o italiana pisicita si soptita microfonului ascuns in gulerul hainei, de l-am suspectat initial ca vorbeste singur.

De la colega mea chinezoaica stiu cum mituiesc parintii chinezi medicii pentru a le spune daca vor avea un baietel sau o fetita si ce se intampla daca aleg sa-si aduca pe lume si al doilea copil, nepermis de lege. Eu ii povestesc despre cartea unei chinezoaice despre care nici mcar nu stia ca exista, fiind interzisa in China, desi este tradusa in 30 de limbi si are peste 10 milioane de copii vandute.

De la amica indoneziana aflu despre concertele gratuite la care accesul copiilor sub trei ani este permis si ne intrebam una pe alta cum merge alaptarea. Amica din Croatia imi povesteste despre experienta ei de sotie de diplomat in America, in cel mai efervescent oras, New York, iar cea din Cehia imi explica ca nu poate trai fara reguli atunci cand are trei copii mici.

Patronul indian al micului magazin de alimentatie publica din fata statiei unde cobor pentru cursul de franceza imi striga bonsoir prin geamul ce ne desparte, desi nu am intrat niciodata in magazinul lui si nu am schimbat niciodata nici o vorba. M-a vazut doar coborand in statia "lui" de doua ori pe saptamana, iar apoi, dupa patru ore, asteptand autobuzulul inapoi spre casa.

Cand urc in autobuz, imi place sa ma uit prin geamul de sticla la sofer si sa-l salut. Intotdeauna imi zambeste si-mi raspunde. La fel si la intoarcere; de data asta ii strig de la usa din mijloc, dar nu conteaza: sunt ultimul calator ce coboara la ultima statie. Culmea este ca-mi si raspunde! De fapt, nu-i deloc culmea, e normal.

Nu cunosc altceva mai frumos de facut duminica decat sa mergem toti trei la piata din comuna vecina: Degetzica si Printzul Consort raman la locul de joaca, iar eu ma duc sa ma imbat cu mirosul de paine cu nuci si smochine si sa-mi hranesc pofta cu sapte feluri de masline, cu sarmalute de orez in foi de vita, cu pasta de ansoa, cu hummus, icre sau anghinare cu telemea. Patru sarmalute, va rog, de gust... Si doua anghinari cu telemea si doua felii de vinete parpalite pe grill si apoi oblojite cu ulei de masline... De gust... Uneori, vazand abundenta, dar si risipa, imi propun sa fac eu, acasa. Dar nu-mi ies ca acolo, asa ca ma intorc spasita duminica urmatoare: patru sarmalute, de gust... si patru anghinari... si doua...

Imi umplu sacosele cu legume proaspete, mici ca niste chinezarii, iar la final strecor fructele arse de soare, cu defecte bio. Cand sa plec, imi strecor in geanta de pe umar (lucrurile delicioase se tin aproape de suflet) o bucata mica din cel mai bun cascaval din lumea mancarurilor cu gust. Imi doresc sa-mi cumpar o roata mare pe care s-o mananc cu ochii la doamna cu sort portocaliu ce turuie continuu si vinde minunile cu aer grecesc sau libanez. Cata franceza as mai invata de la ea!

Si dupa toate astea, ma trezesc uneori la semafor ca bat darabana cu degetele pe volan cu nelinistea ca trebuie sa schimb banda, ca uite, pe cealalta sunt mai putine masini. Atunci imi potrivesc oglinda retrovizoare si-mi spun "Dar de ce, mai fata, nu stai tu bine aici? Unde te grabesti?" Nicaieri, acesta-i raspunsul, doar ma bucur. Si stau pe banda mea.

Nimic nu mai este ce pare a fi

2012-01-18T02:29:00.000+01:00

Ca o mama grijulie ce sta cu ochii pe copila din sculare pana-n culcare, mi-am dat seama ca Degetzica nu are o pasiune pentru mazare, oricare ar fi forma de prezentare in care incerc s-o camuflez. Degetzica, fata fina si cu maniere, nu m-a lasat sa vad aceasta realitate cruda decat hat departe, la multe luni de la prima mancare cu mazare pe care i-am servit-o cu mare fast. Mai pe romaneste, acum vreo luna, hai sa zic doua, ca sa-mi atenuez din sentimentele de vinovatie. Asa ca am taiat mazarea din lista de mancaruri de pe frigider, iar ocazionalele bilute ce mai nimereau printr-o ciorba erau puse departe de farfuria copilei.

Dar, in Romania fiind, am gasit intr-un supermarket mazare galbena, calitate prima, import Cehia si bineinteles ca n-am rabdat pana n-am luat o punga. Uscata, tocmai buna de transportat in avion, gata pentru a mai face o incercare, in ideea ca are alt gust si ii va placea fetei.

Venind momentul incercarii si habar n-avand sa gatesc mazare uscata am zis c-o pun la inmuiat de cu seara. Dimineata Degetzica, hop si ea ca vrea mamaliga. Nu-i mamaliga, puiul mamei, este... porumb (m-am hotarat intr-o secunda sa nu stric "surpriza") si nu-i inca bun de mancat. Nu si nu, ca ea vrea atunci si repede putin porumb. Hmmm, bun, zice si mai cere o boaba. Aaa, ce bine, ii place, zic si-mi scuip in san.

Si da-i cu porumb in sus, da-i cu porumb in jos, punem ceapa, punem morcovi, punem si porumbul si lasam sa fiarba la foc mic. Foame, mami, foame, se invartea ca un titirez pe langa mine, asteptand semnalul ca-i gata mancarea.

La final, ca sa mai tai putin din gustul de mazare si sa o fac sa semene mai mult a mancare de fasole, am pus niste tarhon. Delicioasa, va zic, sa te lingi pe degete, nu alta!

Ne asezam la masa: eu ii dadeam inainte cu mancarea de porumb si o laudam de parca mancam la trei stele Michelin, iar Degetzica parea multumita si mesteca intr-o veselie. La un moment dat, isi scoate bavetica si-o tranteste pe masa: Nu mai vreau mazare de-asta, mami! Pam-pam!

Curs de Comunicare Non Violenta la Bruxelles

2012-01-16T04:23:00.001+01:00

(foto: www.nonviolenta.org)

Cred ca mi-am dorit sa fac acest curs dintotdeauna. De cand spumegam pe bancile facultatii ca un asistent care se credea cool spunea ca femeile nu-s asa bune in meserie ca barbatii. De cand apelativul de domnita ma facea sa ma gandesc la ce i-as spune eu domnului, daca as fi mai putin bine crescuta. Sau cand, socata de mojicia unora, uitam sa mai respir cateva secunde, iar apoi valurile de manie mi se adunau in inima, trimitand tremuraturi vocii si mainilor.

Apoi a venit perioada Zen, iar eu m-am relaxat peste masura. Priveam cu un zambet calm cum ne erau incarcate notele la restaurant si furia vecinului pe locul caruia parcasem doar pentru doua ore, cat, cu bebelus nou-nascut fiind, sa descarcam niste bagaje mai aproape de intrarea blocului. Degetzica mi-a schimbat viata de la radacina, redandu-mi calmul de care aveam atata nevoie, purificandu-ma de orgoliile mele meschine si de fricile dobandite.

Si totusi, nici macar eu nu-s atat de Zen cum mi-as dori. Dau vina pe noptile fragmentate, pe oboseala, pe frustrari, pe una, pe alta... Imi lipseste rabdarea, mereu m-am plans de asta, vreau lucrurile acum si repede, cat de repede se poate, iar Degetzica nu stie asta. Ea are alt timp si alte repere, pentru ea viata curge in pasi, mici, de chinezoaica, nu in cei mari si grabiti spre (mereu alt)ceva. Ma lupt, ma lupt zilnic cu limitele si incerc sa le imping mai departe, doar pentru a nu strivi copila asta minunata ce infloreste sub ochii mei. Dar nu-mi iese mereu, caci (iarasi) oboseala, grijile frustrarile... stiti povestea... Iar copila asta mica se revarsa cum poate pe lipsa mea de intelegere, nu ca am "certat-o", ci ca a vrut si ea ceva, iar vrutul acesta a suparat-o pe mama, zeitatea ei absoluta si universala.

Iar Printzul Consort... Ei, cu Printzul Consort este alta poveste: el, cel mai calm si bland si bun om pe care-l stiu, prizonier insa al educatiei in care ascultarea de parinti se facea nu, nu cu batul, caci erau trecute vremurile acelea, lumea venise la oras si se civilizase, dar cu pedepse si cu amenintari, gaseste greu calea spre renuntarea de sine a adultului matur spre implinirea unui suflet de copil. Iar rabdarii, rabdarea pentru care l-am iubit intreit si insutit si inmiit atunci cand ne-am cunoscut, i-a pus limita prea repede constatarea ca Degetzica nu poate raspunde (deloc) la un "cd - change directory" la fel de rapid cum o face Linux.

Cum nu cred in educatie sau autoeducatie facuta pe genunchi, cu un ochi in tableta si cu unul in televizor, am zis ca mergem la curs. Sa ne invete altii sa ne cunoastem, sa invatam sa comunicam, sa nu ne mai inflamam, sa fim empatici. Dar ce te faci cand cursurile sunt in tara, iar noi suntem departe. O varianta, despre care am vorbit in trecere cu Monica, ar fi fost un curs online. Evident, nu ar fi avut acelasi impact ca un curs la fata locului, dar ar fi fost o solutie pentru cei aflati departe de Romania.

Solutia a venit atunci cand ma asteptam mai putin, la o petrecere la care am cunoscut-o pe Monica. Am simtit-o atat de calda, atat de aproape! Tin minte ca in primele minute nu-mi venea sa cred ca e ea si ce noroc a dat peste mine, iar in urmatoarele minute m-am pornit sa-i povestesc ca o moara stricata despre ce simt eu vis-a-vis de comunicarea cu Degetzica. Abia mai tarziu m-am mai calmat si am intrebat-o ce parere are despre un curs pe care sa vina sa-l sustina live, nu prin webcam, la Bruxelles. Si surpriza: a fost extrem de atrasa de idee si mi-a permis sa popularizez intentia ei pe blog pentru a afla, intr-o prima etapa, care ar fi numarul persoanelor interesate.

Deci, mare veste mare, dati sfoara in toate cele patru zari: Monica Reu, trainer certificat al Center for Nonviolent Communication, vine sa faca un curs de CNV in Bruxelles. Costurile se vor stabili in functie de numarul de participanti si de locatia aleasa pentru curs. Monica mi-a povestit ca daca sunt putini participanti, cursul poate avea si la cineva acasa, intr-o sufragerie. Mai intim, mai cozy, costuri mai mici. In plus, Monica face cursul acesta in primul si-n primul rand din iubire, asa ca pretentiile ei financiare sunt minime.

Doamnelor din Belgia, Luxembourg, Germania, Olanda, Franta sau de mai departe, facem o lista? Cine isi doreste sa comunice mai bine, empatic, cu copiii?

Ce-ai in pantaloni

2012-01-16T02:21:00.000+01:00

- Mamica, unde este coada sheepii? ma intreaba intr-o seara, pe cand rezolvam un puzzle.

- Aoleu, draga mea, de ce te-ai dezbracat? o intreb alarmata, vazand-o cu pantalonasii in vine, tragand de zor de capsele body-ului.

- Mami, ceas la fund am, imi spune si-si scoate tacticoasa din chilotei un ceas de mana pe care si-l bagase in san cu o jumatate de ora in urma si de care uitasem complet.

- Si acum putem sa ne imbracam?

- Nu, mami, si titirezii - doi- la fund am!

*

Alte cuvinte:
maja - pijama,
cacuta - cescuta,
bunicu' hamu' sus - Tatal Personal,
bunica Cu'lung - Mama Personala,
madam co'si'rj - madame la concierge

Douazeci si noua de luni - File de poveste

2012-01-13T02:59:00.000+01:00

- Ghe tze?

- Ce spui, draga mea?

- Ghe tze? se chinuie ea sa pronunte cat mai clar, cu o rabdare pe care nu mi-as fi imaginat-o acum cateva luni.

- De ce? Asta intrebi, mamico, de ce? ma mir cu ochii cat roata carului.

- Da... rasufla usurata ca si de data asta am inteles din primele doua-trei incercari, fara mari tragedii iscate de aici.

Aoleu, deja intreaba "de ce"? il intreb printre dinti si cat mai discret pe Printzul Consort. Dar perioada asta nu trebuia sa vina mai incolo, pe la trei ani?

- Mami, n-a 'teles! aud in spate privighetoarea ce ne cere socoteala.

- Ce n-ai inteles, draga mea?

- Ghe tze? o aud tot pe ea, in continuare dialogului nostru.

Asa ca vremurile devin interesante: copila noastra, pana mai ieri tacuta ca un peste, cu care ma laudam o data la o luna ca zice muu si bee si chit-chit, prinde in fiecare zi cateva cuvinte noi, iar cand nu doarme sau mananca intreaba de ce. Cuvintele noi sunt ale mele in proportie de suta la suta si, in plus, stau zi lumina cu ea, asa ca nu-mi pun nici o problema, dece-urile ma omoara. Ma pregatesc de doi ani si putin la rezistenta fizica, dar in 34 de ani nimic nu m-a pregatit sa raspund la aceeasi intrebare de 50 de ori pe zi si sa o fac si in timp real si coerent si fara sa indrug verzi si uscate si fara sa par dezinteresata de setea de cunoastere a copilei.

Ultima luna a inclus si sarbatorile si Mos Craciun ce aduce cadouri rosii si vacanta la bunici, in Romania. Desi mai prezenta decat anul trecut, sarbatorile ar fi trecut neobservate daca nu ar fi fost cadourile pe care le asteapta cu reala emotie si de care se bucura fix cinci minute. Apoi jucariile se aduna prin colturi, cartile stau asezate frumos in teancuri, iar Degetzica se bucura daca facem impreuna "treaba de adulti". Cu toate astea, seara, pe Skype, ii cerea Printzului Consort sa-i arate jucariile de acasa si caruciorul si camera ei si patul ei si toate detaliile pe care si le reamintea cu precizie. Caci da, se pare ca a inceput sa aiba amintiri si-si aminteste inclusiv lucruri mai indepartate, pe care le-a vazut pentru cateva ore doar. De exemplu, in avionul spre Romania, stand fierbinte in bratele mele, m-a intrebat unde sunt ratele de pe masuta din fata scaunului, rate care lipseau, fiind un avion al unei alte companii aeriene decat cel cu care am zburat in vara si unde vazuse un sir de rate intr-o reclama la o companie de telefonie.

Asadar, avand amintiri, este mult mai cooperanta, caci este receptiva la orice noutate daca apuc sa-i povestesc despre ea cu ceva vreme inainte si ajungem sa o povestim si repovestim de atatea ori, incat ii stie desfasurarea pe de rost. Asta nu o impiedica sa ma intrebe de zece ori, in masina ce ne duce la aeroport, unde mergem si "ghe tze", dar cum spuneam mai sus, ma calesc. Caci de se intampla sa nu-i raspund, fie adancita intr-un gand, fie cu intentie asumata, se incapataneaza repetand obsesiv intrebarea si enervandu-se teribil daca altcineva in afara de mine ii raspunde. Caci da, pe principiul "mamica face cel mai bine" a aparut acum "mamica stie cel mai bine".

O vad zi de zi tot micuta, fetita mea, dar apropierea de copii mai mici ma face s-o vad cat a crescut si cat de bine vorbeste si cate lucruri poate face singura. S-a inaltat, iar din rotunjimile de alta data nu au ramas decat obrajii, asa ca toate comparatiile cu bebelusii dolofani o arata slabuta, desi nu-i si cantarul bunicilor, pe care ne suim de cateva ori pe zi, ca metoda de amuzant, n-o arata.

Cand te cunoaste, iti spune ca o cheama Mimi si are 2 ani, iar la anul la merge la scoala. Dar este retrasa cu strainii, se ascunde imediat dupa picioarele mele si nu mai scoate un cuvant. Se sperie daca se apropie cineva prea mult de ea, iar asta a fost o reala problema in Romania, unde toata lumea o tragea de obraji sau ii mangaia parul cineva sau, culmea indraznelii, ii poruncea ceva. De fapt, au speriat-o multe in Romania si privind prin ochii ei, imi dau seama cat a contat anul acesta petrecut intr-o aparenta normalitate. Masinile parcate pe trotuar ii starneau o panica imensa, iar daca masina mai si mergea pe trotuar (se intampla mai des decat as fi crezut), o apuca plansul de-a dreptul. Apoi cainii vagabonzi, mai ales haitele din parcuri, o ingrozeau de fiecare data, chiar daca era in Manduca. A invatat astfel ca nu toti cainii si pisicile sunt prietenosi, asa ca acum nu se mai repede direct la blana pisicii, ci ma intreaba daca o poate mangaia sau nu.

Pe bunici ii iubeste si nu am cuvinte sa multumesc internetului si celui ce a inventat Skype pentru ca a salvat relatia Degetzicii cu ei. Datorita acestor doua inventii (si varstei ei, desigur), Degetzica s-a adaptat perfect la viata la bunici, desi convietuirile au fost scurte si una dupa alta. Desi o convingeam foarte greu sa iasa afara cu vreunul dintre ei, ii placea sa se dea in spectacol in fata lor, sub ocrotirea pavazei-mama. Asa ca in fiecare seara bunica era chemata la dus si pusa sa observe cum inoata copila ca o broscuta adevarata si cum face piruete ca o balerina. Apoi ii erau aratati toti dintii, pasta de dinti pe care i-a adus-o domnul, aka curierul, iar la final Degetzica isi infigea betisoare in urechi si facea pe extraterestrul. Toate asezonate cu chiote de bucurie, cu stins/aprins veioza fara numar, fara numar, cu alergari prin casa si cu amanari ale orei de culcare. Fratele Personal si Sotia lui erau spectatorii perfecti si preferati al acestor nude spectacole ad-hoc, datorita hohotelor de ras care o incantau la maxim pe Degetzica si o obligau la noi ghidusii.

Cu numaratul a lasat-o mai moale, luna asta am invatat de zor forme, o activitate inceputa intr-o joaca, asa ca acum poate recunoaste patratul, cercul (zis si cerbul pana mai ieri), triunghiul, steluta si inimioara. Cantecele sunt tot la stadiul de mimat, doar Baa, baa, black sheep are putin mai mult succes, inganandu-i-se inceputul si partea cu "yes, sir, yes, sir..", iar cartile zac aruncate pe ici, pe colo, doar imaginile captandu-i interesul, partea narativa fiind complet ignorata si privita ca o activitate pentru care ea nu are (inca) destula rabdare. Seara, la culcare, daca inca nu-i este inca somn, sta si-si povesteste despre intamplarile de peste zi, chiar si cate 30 de minute. Se rasuceste, ma imbratiseaza, ma saruta, imi da parul de pe ochi, se intoarce cu spatele si-si impinge funduletul in mine si-i da inainte cu turuiala ei inceata, ca trebuie sa-mi fac urechea palnie ca sa aud ce spune si, in acelasi timp, sa-mi inabus rasul. Incercam sa invatam despre anotimpuri, iar astazi mi-a spus ca ieri a mancat quinoa, ceea ce era perfect adevarat.

Mananca singura de cele mai multe ori si de-abia la final imi spune ca mai vrea, dar a obosit. Ajuta-ma, mamica mea! o aud si sufletul mi se lipeste de coaste ca apoi sa se prelinga spre stomac. Isi ia cu mana cartofii din ciorba, ii pune tacticoasa in lingura, iar apoi se chinuie sa-i bage in gura. Isi pune de mancare din cratita in farfurie, alegand bucatile preferate (nu vrea ardei si mazare) si imparte cu oricine orice. Ar fi si greu sa n-o faca, la cat a auzit zilele astea celebra intrebare cu care toti romanii mari cunoscatori de copii incearca sa intre in vorba cu acestia: "imi dai si mie?". La inceput a acceptat, cand a vazut ca se ingroasa gluma a spus "putin dau", pentru ca la final, exasperata probabil, sa promita ca va face asta "maine" sau "la iarna".

Din aceeasi categorie de sintagme, cea de abordat copiii atunci cand nu vrei sa-ti pui mintea la contributie ca-i prea devreme si nu te-ai trezit inca (din mahmureala sau din somnul de natiune), sta si "ai fost cuminte?", cu varianta de sezon "ai fost cuminte sa-ti aduca mosul cadou?". Drept urmare, intr-o dimineata, desi noi nu i-am spus niciodata Degetzicii ca (trebuie) sa fie cuminte, nici pentru cadou, nici pentru altceva, a venit nelinistita la mine sa ma incuie "cuminte Mimi?".

Da, pentru cine intreaba, Mimi este cuminte. Cea mai cuminte. Acum, dormind cu noi in pat (nici nu am mai intrebat-o daca vrea sa doarma la ea in pat, urma oricum vacanta in care nu aveam alta solutie), nu se mai trezeste noaptea si macar am scapat de urletele din creierii noptii. Mie, care stau treaza mare parte din noapte, mi se pare ca nu se mai trezeste deloc daca este cineva cald langa ea, ceilalti, care nu cred (sau nu vor sa creada) ca solutia ar fi atat de simpla, imi spun ca sigur se trezeste, dar nu stiu eu, caci se culca la loc fara sa planga. Oricum ar fi, este clar ca are aceasta nevoie, de a dormi langa cineva, caci oricat ar fi de cald in camera, imi cere sa stea lipita de mine, chiar si numai cu un piciorus sau o manuta. Iar de incerc sa ma departez putin, ma urmeaza la scurta distanta, parca trasa de o ata nevazuta, incat ne invartim ca acele ceasului, eu cu mana peste trupusorul mic, cu frica sa nu fiu prea grea, ea impletindu-si respiratia cu a mea, cu buzele pe obrazul meu, intr-o permanenta cautare a unei sigurante pe care o cauta de cand s-a nascut.

Are zile in care suge de patru ori si are zile cand suge de sase sau sapte ori. Cand are febra, nu mananca mai nimic, doar suge. Asa imi amintesc cele trei zile de Craciun: cu Degetzica molesita la san, tronam pe canapeaua din sufragerie, primind farfurii cu mancare si gustand din fiecare, cu o pofta izvorata numai din alaptatul aproape exclusiv. Cred ca asa se face ca este primul an (dupa mai bine de 15 ani) in care am mancat rulada de porc si muschi de porc afumat (excelente, Mama si Tata, multumim, sa va dea Dumnezeu sanatate sa mai faceti!). Desi am citit ca pe masura ce cresc, toddlerii incep sa-si piarda reflexul de supt, la Degetzica nu mi se pare nici o schimbare: ea stie una si buna si cere ce-si doreste de sete, de alint, de plictiseala sau doar asa, ca sa fie sigura ca m-am intors acasa si nu mai plec.

Este cooperanta si dornica sa se faca placuta, in special de cei ai casei, iar daca nu gresesc la citirea semnelor, lucrurile se desfasoara lin, fara sincope si fara lacrimi. Am devenit mai maleabila ca un pachet de unt pus la topit intr-o tigaie incinsa, dar tot mai sar stropi cand si cand, iar atunci lacrimile tasnesc din ambele parti. Si-mi pare rau si-mi cer iertare, iar ea ma intreaba "suparat mami, suparat?" si-mi ia capul in palme si-mi spune "iertare, mamica mea", de-mi vine sa intru in pamant ca nici de data asta n-am invatat nimic si am suparat copilul asta bun. Iar cand imi iau un aer sever ca sa-i spun ceva important (sa nu mai fuga pe culoarele aeroportului, de exemplu - am panica asta ca as putea-o pierde, comoara mea iubita), se opreste in fata mea si-mi spune cu un aer serios "stiu, mami, stiu."

- Mamico, inimoarele merg intotdeauna in lateral, ii explic, incercand sa-i bag cizmulita in piciorus.

- Stiu, fata mamii, stiu, o aud, ochii ei mari, de caprioara, adanciti in privirea mea.

In vacanta, toate prietenele m-au intreabat cum ma descurc departe de casa, fara ajutor, fara prieteni si cu Printzul Consort venind de la serviciu la ora 8. Si eu m-am intrebat acelasi lucru la plecarea noastra in Luxembourg si din nou, dupa 8 luni, la mutarea in Bruxelles. Cum am reusit? Mi-a dat Cel Bun si Batran un mare dar, atunci cand inca nici nu stiam asta: sa-mi accept fetita asa cum este, sa nu-mi doresc sa fie altfel sau sa faca altceva decat ce face. Iar asta ma face sa ma strecor langa ea in pat la ore mici din noapte, s-o strang in brate si sa-mi inabus tipetele de bucurie: sunt indragostita pe vecie de copila asta mica, parte din noi. Te iubesc, Printzule, ca mi-ai dat-o!

Dent ESTET 4Kids

2012-01-09T02:28:00.002+01:00

Motivati de o schimbare de culoare si de plan a incisivilor centrali superiori ai Degetzicii am hotarat sa vizitam si noi faimoasa clinica despre care blogosfera mamiceasca a scris lucruri atat de frumoase. Nu ca am fi pus la indoiala profesionalismul doctoritei ce a vazut-o pe Degetzica la Bruxelles, dar mi-as fi dorit o examinare mai atenta ce ar fi putut veni doar dintr-o lungime netraumatizanta a consultatiei, caci Degetzica ne arata noua dintisorii toata ziua, dar cand aude de medici se crispeaza toata.

Fiind final de an, lumea nu se prea inghesuia la consultatie, asa ca au putut sa ne primeasca in doua zile de la telefonul meu, pe 30 decembrie. Steaguletul mov cu insemnele clinicii s-a vazut de hat departe, din capatul strazii, asa ca am nimerit foarte repede. Vila este foarte frumoasa, iar Degetzica a fost imediat atrasa de leaganele din curte. Am reusit cu greu s-o bagam inauntru si cred ca numai frigul de afara a convins-o. Ne-am dezbracat repejor, iar Degetzicii, dupa cateva minute de acomodare, s-a indreptat spre o casuta de papusi cu papusile aferente. Camera de primire era mare, calda si primitoare, cu o mocheta groasa in care ti se afundau cizmele pana la caramb, cu brad de Craciun intr-un colt si cu multe decoratiuni tematice. Aruncandu-ne ochii in jur am remarcat si televizorul de pe perete, dar asezat suficient de sus si incadrat strategic (si decorativ) de niste panouri de lemn ce inchipuiau o casa, asa ca Degetzica nici nu l-a observat. Nici copiii ceilalti, aflati in incapere, nu dadeau nici o atentie Minimaxului pentru ca pe o masuta exista un trenulet si toata constructia aferenta.

Intr-o mare graba am reusit s-o conving pe Degetzica sa mergem sa ne spalam pe dinti la toaleta de la parter. Daca acasa se spala pe dinti de fiecare data cand vede pe cineva ca face asta, acolo nu voia si pace. Toaleta era doar pentru adulti, nu existau wc de copii, olita sau reductor, dar cel mai neplacut mi s-a parut a fi faptul ca nu aveau inaltator la chiuveta. Asa ca a trebuit sa fac un fel de echilibristica intr-un picior pentru a o sustine pe Degetzica, iar in aceste conditii deloc stabile adio periaj supravegheat de parinte. Dar macar era impecabil, iar oglinda era strajuita de-o pisica cu un ghem, lucru ce a incantat-o teribil pe Degetzica.

Mi-a placut ca inainte de a ne lua o doctorita in primire, aceasta a citit fisa pe care receptionera ne rugase s-o completam. I-a spus Degetzicii Mimi, asa cum precizasem noi ca-i este numele de alint, stia exact ce se intamplase si pentru ce venisem acolo. Lucrul care m-a mirat cel mai tare a fost ca nu ne-a invitat in cabinet, toata convorbirea (si putina examinare ce a avut loc) desfasurandu-se pe o treapta de langa casuta cu papusi, in timp ce Degetzica le punea la culcare sau le spala pe dinti. Ceva i-a atras totusi atentia in fisa completata de noi, caci in primele minute ne-a intrebat daca foloseste pasta de dinti cu fluor sau fara, desi noi precizasem in scris acest detaliu. La raspunsul meu ca este fara fluor s-a aratat usor mirata, dar a dres busuiocul din mers intrebandu-ma daca este pasta de dinti este adaptata varstei. Ei, si cu asta s-a linistit, am parut niste parinti responsabili si bine intentionati, asa ca nu a mai pus la indoiala deciziile noastre.

Si ne-a spus exact ce stiam: ca radacinile incisivilor sunt retezate, dar ca asta nu-i va afecta dentitia definitiva. Un lucru nou pe care l-am aflat a fost faptul ca radacinile dintilor nu sunt protejate de smalt si la ea, fiind la vedere, au risc mai mare de carie decat dintii. Astfel, peste jumatate de an ar trebui sa incepem sa-i dam cu o pasta de mineralizare, pasta nedisponibila in farmacie, ci prescrisa si cumparata de la ei. Avand in vedere ca am aflat la final ca examinarile copiilor sunt trei ani sunt gratuite, iar Degetzica implineste trei ani chiar cand ar trebui sa cumparam pasta, nu-mi dau seama daca asta a fost o strategie pentru a-si asigura o urmatoare vizita (platita) la ei sau nu, mai ales ca doctorita a fost foarte secretoasa cand am intrebat-o numele pastei minune.

Un alt lucru pe care doctorita belgiana nu ni l-a spus a fost faptul ca nu ar trebui sa ne ingrijoreze atat dintii, cat gingia ramasa care, fiind atat de afectata, ar putea face frecvent abcese. Dar daca n-a facut nimic pana acum, eu sper sa nu faca nici de acum inainte, mai ales ca Degetzica se spala constiincios pe dinti, iar eu sau Printzul Consort completam periajul cu si mai mare constiinciozitate, adaugand cand si cand, mai mult la cerere si ata dentara. Si ne-a spus ca exista sansa ca gingia sa mai coboare putin, acoperind macar partial radacinile dintilor afectati.

I-am explicat si ei ca am refuzat radiografia la momentul impactului pentru ca nu am vazut-o ca un benefiu real in conduita terapeutica, dar a incercat sa ma convinga ca o radiografie este imperios necesara la urmatoarea vizita pentru a vedea pozitia molarilor de sase ani (deci nelegata de incisivii afectati). Iarasi, strategie de marketing sau nu, nu stiu.

In afara de aceste detalii ce tin mai mult de promovarea business-ului propriu, nu am ce sa-i reprosez. A fost foarte blanda, a convins-o (cu ajutorul meu) pe Degetzica sa-i arate dintisorii chiar de mai multe ori, s-a asezat pe jos pentru ca noi stateam deja pe jos si ne-a explicat totul cu multe, multe detalii, asa cum imi place mie. A pomenit si cuvintele de groaza pentru orice copil (si parinte): "aparat dentar", dar asta numai pentru ca Degetzica are dintii de lapte fara spatii intre ei. Spunea tot dansa ca dentitia temporara la copii ar trebui sa fie spatiata tocmai pentru a avea loc dintii definitivi, care-s mai mari, sa se desfasoare, dar informatia aceasta pentru a fi credibila trebuie verificata in trei surse, ceea ce eu inca n-am facut.

Asadar, nu am avut "sansa" sa vedem si spatiul de sus, am inteles ca-i mai plin de jucarii decat cel de jos, dar am inteles din conversatia unei asistente plictisite ce insotea un pusti ca, cel putin pentru copiii mai mari, tot televizorul este de baza la distragerea atentiei. In ceea ce priveste jucariile de la parter, m-as fi asteptat, sa fiu sincera, la mai multe jucarii de calitate in detrimentul marfii chinezesti luata din piata si vanduta ca "super frumoasa la super pret" pentru ca, intr-o casuta de papusi de lemn frumoasa, putin cam veche si murdara, tronau cateva papusele cu par lung, roz si portocaliu, vandute la cativa lei bucata si ponei cu coama roz.

Per ansamblu, ne-a placut la Dent ESTET 4kids: personal amabil, bine pregatit, doctoritele stiu sa se faca placute de copii (nu am vazut nici un copil, majoritatea mult mai mari decat Degetzica, speriat ca urmeaza o consultatie la dentist, ba dimpotriva) si, cel mai important, consultatiile copiilor sub trei ani sunt gratuite, ceea ce este un mare plus pentru primul contact cu stomatologul. Singurul meu regret este ca, trimitandu-l pe Printzul Consort sa se ocupa de formalitati, nu am aflat numele doctoritei, caci tare ne-ar fi placut sa revenim la ea. Dent ESTET 4kids, ne vedem la vara!

De dragoste

2012-01-06T23:28:00.000+01:00

Degetzica, la dus, dupa o zi in care mi-a impins rabdarea, energia si rezistenta catre cote de avarie si privirea mea spre dulapul pe care trona folia de Magne B6 mai des ca ploaia ce cade la Bruxelles, dupa cum ma informeaza Printzul Consort, plecat la munca in strainatate.

Se joaca cu piciorusele, face valuri, iar la un moment dat isi lipeste talpile una de alta si ma striga:

- Iete, mami, picioarele iubeste!

Romania mea - dupa un an si-un pic

2012-01-05T01:58:00.003+01:00

E iarna, dar asta se vede doar in zgribuleala oamenilor, in caciulile trase pe frunte si-n hainele incheiate pana-n gusa si-n ornamente. Iar ornamente sunt, Slava Domnului, chiar mai multe decat poate duce retina obosita de luciul ecranului laptopului: pe strazi, pe case, in case, in geamuri, in farmacie, in restaurante cu staif sau in shaormaria de la colt luminitele sclipesc care de care mai aiuristic, brazii de Craciun se insira ca margelele pe ata, iar Degetzica striga la fiecare bataie a pleoapei "iete, mami, pomu'", "iete, mami, 'uminitele". Iti vari ochii intr-un Kindle (ca acolo nu exista luciu) si te miri de cresterea exponentiala a acestora, a tabletelor si a laptopurilor in casele cunoscutilor tai.

La un moment dat, in timpul serii de Craciun, in casa Mamei Personale erau trei laptopuri conectate la internet, un Blackberry cu instant-mail si un HTC la care Degetzica privea un cantecel de pe YouTube. Asta fara sa pun la socoteala telefoanele "normale" si cele trei tv-uri din fiecare camera, fiecare pe alt post de televiziune. Baietelul prietenei mele are IPad pe care are jocuri potrivite varstei (de doi ani si jumatate) la care Degetzica se uita asa cum m-as uita eu daca maine dimineata mi-ar zambi un extraterestru in usa dormitorului. Un lucru e clar: romanului (si poate nu numai lui) ii place sa fie conectat. Si sa manance bine, dar aici suntem deja in alt film, caci cred ca n-am vazut in viata mea atatea mese gemand de mancare cum am vazut anul acesta pe Facebook. Si eu n-am decat o suta si ceva de prieteni, nici nu vreau sa ma gandesc ce a fost pe Facebook-ul celor cu cinci sute sau o mie de prieteni.

In rest, obisnuita sarabanda a intalnirilor cu toata lumea este pe cale sa se apropie de sfarsit. Spre deosebire de anul trecut, cand m-am dat de ceasul mortii incercand sa-i multumesc pe toti si am fost foarte trista atunci cand n-am reusit, anul acesta este mult mai relaxant: nu mai am "minute" la discretie, asa ca astept sa ma sune lumea. Si lumea nu prea mai suna, caci multi isi inchipuie ca deja nu mai folosesc numarul acesta. Asa ca am avut un record: doar doua mesaje primite de Craciun si unul de Anul Nou. Cred ca asta nu s-a mai intamplat decat in 2001, anul primului contract de telefonie mobila pe numele meu.

Si iata cum, in ciuda conectarii, suntem (sau alegem) sa fim din ce in ce mai singuri. Caci, daca inainte conversatiile cu prietenele erau animate, pline de patima si de adevaruri scoase la iveala fara teama ca ai putea fi inteles gresit, acum umblu cu manusi. Motivul? Oarecum evident acum, privind retroactiv, negandit si neghicit in epoca prieteniilor jurate eterne: copiii. Cum toata lumea din jurul nostru a ajuns sa aiba copii (unul, doi, trei si cam atat), conversatiile au devenit minate. Caci tocmai ce ar fi trebuit sa ne apropie, ne-a despartit. Asa ca stau picior peste picior pe canapea, dau din cap, incuviintand intelegatoare si... Si nu spun nimic, desi rotitele se invart bagate-n viteza a cincea si-mi spun in gura mare ca eu cred ca nu-i bine. Caci daca ii poti spune cu usurinta (iar ea poate accepta cu senintate) ca s-a ingrasat, ca are cearcane pana la brau sau ca ar trebui sa manance mai putina ciocolata, nu-i poti spune ce crezi tu despre metoda ei de parenting. Sau cum ai proceda tu intr-o situatie similara sau cum ai mai trait tu o zi atunci cand credeai ca alta mai buna nu are cum sa vina. Sau de ce alaptezi (inca!) sau de ce porti (inca!) sau de ce a ajuns copilul sa faca legea in patul tau matrimonial. Caci, se stie, copiii sunt diferiti, iar al meu... Si al meu...

Iar eu am impresia ca ma invart intr-o bucla nu de ieri, ci de alaltaieri si asta din pricina ca cineva e blocat intr-un nivel in care trimiterea la punctul 0 se va face pana va invata ceva important. Sau poate nu, caci spre norocul (sau nenorocul) nostru (si al lor) copii cresc si invata ei, in locul nostru, regulile jocului si cum se poate trece la nivelul superior. Asa ca fac curatenie si-n suflet (nu doar in casa) si imi promit timp doar cu ei, cei ce conteaza.

- Simti si tu la fel ca mine, nu-i asa? il intreb pe Printzul Consort in masina.

- Nu simt nicio furnicatura pe sira spinarii si prin maduva oaselor in asemenea situatii. Dar eu nu vorbesc niciodata despre copii...

Dupa Revelion

2012-01-04T03:05:00.000+01:00

Nuu, imi pare rau, la noi nu exista poze cu mese incarcate cu platouri, platouase si meseni infruptandu-se din ele. Pentru ca n-am avut: nici mese incarcate, nici platouase, nici prea multi meseni sa se infrupte. Nuu, la noi nu gasiti poze cu cadourile aliniate ca la supermarket. Pentru ca si ele au fost prea multe in zilele premergatoare Craciunului, incat le-am anulat pe toate cele ulterioare. Si nu avem nici poze cu artificii, nici cu copiii la artificii, nici cu copiii la sampania de la miezul noptii. Pentru ca Degetzica habar n-a avut ce se intampla, a stiut doar ca mergem intr-o vizita si atat.

Acelasi lucru l-am stiut si eu, gratie aranjamentelor facute pe genunchi de Printzul Consort care au anulat aranjamentele si sperantele mele intr-un Revelion de vis, facut alaturi de oameni interesanti si cu copii pe masura. Asadar, Revelionul Printzului Consort trebuia sa fie un ante-Revelion, intre 5 si 10 pm, motiv de dat marunt din buze de catre subsemnata, care visa distractie toata noaptea si fara copila. Planul era facut, urma sa ne intoarcem acasa la 10, puneam Degetzica la culcare, dupa care urmam si noi in mare viteza, ca nu cumva sa ne prinda Anul Nou imbracati frumos si ciocnind un pahar cu sampanie.

Asadar, ne-am gatit si parfumat si pe la 5 porneam sa strabatem Bucurestiul in masina bunicului ce ne tinea cu genunchii la gura si cu tavile cu placinta in poala. Tot drumul Degetzica s-a jelit si ne-a cantat ca pe ea nu o intereseaza ca prajitura este pentru petrecere, ca ea vrea prajitura atunci si ca "face oa-oa" daca nu, asa ca inventarea unei masini cu elefanti eleganti a parut cea mai nimerita solutie pentru indepartarea gandului dulce si a functionat.

Petrecerea nu incepuse, dar prima fetita, gazda, ne astepta deja. Cand a venit si a doua, atmosfera s-a eliberat de timiditati si inhibitii si fetitele s-au intrecut in dragalasenii si smuls jucarii una din mana celeilalte, in timp ce noi, parintii, faceam ultimele retusuri la salata de vinete sau ne contraziceam la reteta unui guacamole perfect. Am reusit cu greu sa le asezam pe toate trei la masa si sa reusim sa inghitim si noi ceva pe langa ele, dar dupa ce foamea a fost potolita a fost mult mai usor de discutat cu ele, cu exceptia Degetzicii care ne tot baga in priza tocmai cand credeam ca putem sa ne tragem si noi sufletul. "Mami, foame!" striga de parca am fi tinut-o nemancata tot anul, iar noi ne dadeam peste cap incercand sa-i ghicim niste pofte cat usor de satisfacut, caci, asa cum v-am spus, masa era pe principiul "doua salate, un aperitiv si un fel principal". "Iaurt, mami, iaurt cu cereale" urla copila in seara de Revelion, iar noi respiram usurati ca nu vrea caviar sau, mai rau, sampanie. Da, dar iaurtul fusese pus "la incalzit" in bucataria primita cadou de Craciun de la bunicii B. si acolo ramasese, asa ca pe la 10 Degetzica rontaia de zor morcovi la cuptor si, de teama lipsei unei optiuni viitoare, am decis in unanimitate adulta sa incercam o adormire comuna, in singura camera disponibila pentru acest lucru (deh, apartament de bloc, doua camere).

I-am spalat care pe unde a considerat mai urgent, i-am schimbat fiecare cu ce-a avut si ne-am aliniat trei adulti si trei copii de-a latul unui pat de 1.60 pe 2 metri. Degetzica - prima la urlete: ca ea vrea sa dormim acasa la bunica. Hopa si noi, parintii tai, ce facem, cand ne mai distram? Nu si nu, ca ea nu vrea sa suga, ca ea vrea "acasa bunica ducem". Ce-i drept, nu pregatisem copila pentru dormit peste noapte in alta parte, nu aveam pijama, de-abia gasisem periuta ei intre cosmeticalele mele. Am scos-o repede din incinta supra-incalzita pentru ca celelalte doua fetite se uitau deja cu ochii mari si aposi la noi. Pe canapeaua din sufragerie treaba mergea ca unsa: Degetzica inchide ochisorii si incepe sa suga constiincios. Cand ma gandeam ca o parcam in pe covorasul din baie, isi abandoneaza rapid planul initial si-mi cere s-o duc unde sunt si fetitele.

Ma bucur, o iau pe sus si intru in camera ce se cufundase deja in intuneric, dar nu apucam sa ne asezam bine in pat ca porneste sirena uneia dintre fetite. In incapere, bezna s-o tai cu cutitul, fetita-gazda nu dormea decat asa. Imi dau seama dupa soptituri ca tocmai ea plange, vazandu-se dintr-o data cu atatia oameni viermuind in pat. Ca intr-un film, fetita a doua se porneste si ea, iar eu numaram siderata secundele pana cand va incepe si Degetzica, dar de data asta aveam sa fiu peste masura de surprinsa: Degetzica nu dadea nici un semn ca ar auzi plansetele vecinelor de saltea, ba chiar inchisese ochii si se pregatea serios de somn. Bun antrenament pentru gradinita, ma gandeam eu, dar nu atat de necesar pentru ca secundele mi se pareau minute, iar plansetele nici vorba sa inceteze, ba dimpotriva, crestea direct proportional cu agitatia din pat, agitatie in mare parte neindetificata din cauza cumplitului intuneric ce ne inconjura.

Lucrurile s-au calmat in cele din urma, cea mai tanara odrasla a fost scoasa la lumina, tragandu-se concluzia ca nu-i suficient de obosita, iar la fetita-gazda a venit mama cu care s-a linistit instantaneu si cu care a adormit. Degetzica nu a mai scos nici ea nici un sunet, asa ca artificiile de la miezul noptii le-am vazut de pe balconul unui bloc din Drumul Taberei si m-am rugat, pentru al treilea an consecutiv, sa nu se trezeasca copiii. Cu urechea ciulita si cu grija prezenta, am si uitat sa-mi urez ceva important pentru anul cel nou, dar presimt ca nu ma va dezamagi.

Am plecat spre casa la ziua, dupa ce am rascolit toata casa mai bine de jumatate de ora in cautarea baveticii roz a Degetzicii, bavetica fara de care lumea s-ar fi oprit in loc. Acelasi efect l-ar fi avut si constatarea ca bavetica roz este acum galben-verzuie, deci nu, Conasule, nu se poate glumi cu astfel de lucruri si face schimb. In Ticutul-fara-caldura-iarna-si-fara-ventilatie-vara, gerul de pe lume, asa ca m-am cuibarit mai bine cu nasul in capsorul cald al Degetzicii si am inchis ochii. Harsti, harsti, aud in tacerea aproape perfecta si rasul mi se opreste in gat, de teama ca trezesc copila si-i arde de discutii. Deschid ochii si, prin geamul aburit, il vad pe Printzul Consort ce se chinuia sa inlature cu unghiile gheata de pe parbriz. Harsti, harsti, iar eu incep sa bolboresc rasul ce se revarsa rasunator. Ce e, mami, ce e? tasnesc doi ochi mari si catifelati cu intrebarea. Printzul Consort se tranteste inghetat in scaun si incearca sa porneasca masina. Nu-i iese din prima, Ticutul obosit si infrigurat pleaca abia la a doua cheie. Din cinci in cinci metri, pana dincolo de Unirea, Printzul Consort sufla constiincios aer cald spre parbrizul inghetat si aburit, iar apoi il sterge cu miscari circulare cu un prosop aflat in zestrea masinii. Cinci metri, doua pufaituri, cateva miscari de prosop, cinci metri, doua pufaituri, cateva miscari de prosop, respiratie gura la gura. Noroc ca stau tot cu genunchii la gura, caci daca as fi fost intr-o masina mai mare, m-as fi tavalit deja pe podeaua masinii de ras. Asa, chicotesc in surdina sa nu-l supar si ii explic Degetzicii ca suntem singurii romani emigranti care vin in Romania si se plimba intr-un Tico neincalzit. Presimt un an amuzant, nu credeti?

Cadouri, cadouri, frumoasele mele cadouri

2011-12-31T02:55:00.000+01:00

De cand ma stiu mai rasarita, am doua faze in raport cu economiile (ale mele, ale familiei, de pe cardul de credit sau de la ciorapul Mosului). In prima faza am impresia ca nu am nevoie de nimic: am zece rochii, douazeci de bluze, tricouri in toate culorile, jeansi si mulati si largi si cu turul lasat si indoiti si bleu si indigo, plus creme, rujuri, mascara, plus parfumuri numai de la cinci in sus). Dupa, urmeaza imediat faza in care constat ca nu mai am nimic din cele de mai sus si garderoba/trusa/bucataria mea trebuie rapid reinnoita. In timpul celor doua, sunt batuta constant de dorinte care de care mai exotice, nu neaparat din cauza destinatiei propuse, ci din pricina ca se hranesc cu amintiri, cum este aceasta masina de cusut sau cu presupunerea (eronata) ca am tot timpul din lume.

Cum intr-o lume ideala pot primi (si pot cere) absolut tot ce-mi doresc, iata, dupa modelul Ralucai, top 5 cadouri pe care cred ca o femeie (era sa scriu orice femeie, dar ar fi fost o inexactitate) ar trebui sa le primeasca.

1. Un inel si o pereche de cercei pentru o viata. Stiu, un astfel de commitment este greu de facut, mai ales atunci cand ochii vad si inima cere, sunt convinsa ca vor mai fi schimbate cu altele mai fistichii, dar, la final, pe acestea le vei lasa mostenire nepotilor, nu pe altele.

2. Un Ipad/tableta cu acces la internet sau macar cu un Wi Fi mai rasarit. Pentru navigare, citit, scris si socotit in timp ce alapteaza copilul sau este intr-o sedinta plicticoasa sau atunci cand asteapta lumina ochilor vostri sa iasa de la balet.

3. O rochie neagra perfecta si la botezul verisoarei, dar si atunci cand nu stii ce sa imbraci atunci cand mergi la teatru cu copilul si ai vrea sa cinstesti momentul.

4. Un abonament pe termen lung la masaj. Pana sa nasc masajul mi se parea un moft. Acum mi se pare un moft si o necesitate. Daca ar fi sa primesc un singur cadou anul viitor si as fi primit deja Ipad-ul de la punctul 2, as alege niste sedinte de masaj facute de o chinezoaica. De ce chinezoaica? Ca n-as fi obligata sa fac conversatie de complezenta si as putea sa inchid ochii si sa ajung in Rai.

(sursa foto: http://esalaryresearch.com)

5. O vacanta-surpriza. Surpriza inseamna ca pentru prima oara de cand sunteti impreuna, nu o vei consulta cu privire la locatie, bilete de avion, lista muzeelor de vizitat sau ce veti face cu catelul/pisica/papagalul in lipsa voastra. Vei face toate rezervarile singur, iar pe ea o vei anunta cu o saptamana inainte, nu conteaza ca nu mergeti in Hawai, ci doar pana colea, la Londra, surpriza sa fie.


(sursa foto: http://reviews.in.88db.com)

Iar daca va mai raman bani sau sufletul va este plin si doriti sa-l revarsati, un ceas nu supara pe nimeni. La fel ca si cerceii si inelul, poate fi pentru o viata.

Voua ce v-ar placea sa primiti in dar? Sau ce ati primit deja din lista de mai sus? De Craciun, de Paste, de ziua voastra, cu ocazia nasterii printului mostenitor sau, cel mai surprinzator, cu nici o ocazie?

De Craciun, cu dragoste

2011-12-25T22:38:00.002+01:00

Pentru noi, anul ce se pregateste de incheiere a fost tare greu, dar si tare recompensant, astfel incat acum, dupa doua tari schimbate in care am apucat sa locuim in fiecare sapte, respectiv sase luni, ne cuibarim linistiti intr-un loc bun si plin de good vibes pe care-l numim acasa, chiar de suntem departe de adevar, iar eu simt cumva ca mi-am pierdut casa pentru totdeauna. Am nceput anul continuand aventura in Luxembourg, pentru ca numai dupa patru luni sa aflam ca va trebui sa ne mutam in Bruxelles.

Au urmat prima goana in franceza dupa apartamente, cu prima agentie imobiliara la care am sunat de trei ori dandu-ma drept trei persoane diferite si asta doar pentru ca nu am inteles pe ce strada se afla apartamentul, cu convorbiri long-distance din care nu intelegeam nimic si cu vizite intr-un oras total necunoscut, pe care-l mai vizitasem o singura data in viata cateva zile de vacanta.

Pastele a picat intre doua astfel de vizite si a fost primul Paste in intregime "de magazin" de care am avut parte. am cautat oua in iarba, am mancat cozonac de la Auchan si am ciocnit cele mai colorate oua pe care le-am vazut in viata mea.

In Bruxelles, apartamentului perfect s-a dovedit a fi nu chiar atat de perfect, dar a recuperat pe ultima suta de metri a anului, cand nu credeam ca niste termopanele ne pot face sa zambim atat de fericiti.

Degetzica a inflorit, a crescut lingvistic si a scapat de scutece. A invatat ca o cheama Mimi si are doi ani. Si ca anul viitor merge la scoala. S-a mutat in dormitorul si in patul nostru (definitiv, se pare, desi ea ne tot spune ca se va culca in patul ei "de maine").

A fost primul an in care am impodobit bradul in casa "noastra" si primul an in care decoratiile de Craciun au fost facute à la main. Initial, in activitate a fost implicata si Degetzica, dar in urma catorva body-uri murdare de vopsea, am trecut-o la munca din spatele decoratiilor. Mi-am petrecut nenumarate nopti jucandu-ma cu vopselele si pictand, iar cu cateva zile inainte de Craciun, pe cand bateam strazile cautand un ultim cadou, o crenguta de brad mi-a agatat ochiul si haina de pe raftul unei florarii si am stiut ca trebuie s-o luam acasa. In penultima zi inainte de plecare, am ornat si coronita si am atarnat-o de usa, prilej minunat pentru Degetzica sa ma puna sa deschid usa de nenumarate ori pe zi si sa se extazieze maxim de fiecare data.

Pentru prima oara in ultimii ani, am lasat deoparte magazinele, mall-urile si supermarketurile si am cumparat online cadouri mici, gandite cu grija si alese cu atentie. M-am retras si ne-am retras din calea cumparaturilor fara limite, ofertelor exceptionale, cadourilor nenumarate, cozilor interminabile pentru orice si ne-am bucurat de duminici impreuna, adunati in jurul mesei, fiecare cu proiectul pentru Craciun in fata, de timp cu prietenii, joaca la ludoteca, plimbari pe strazile ude de ploaie sau vizite la muzeu cu clasa de franceza.

Pentru al doilea an consecutiv, ne-am luat geamantanele in spate si copila in spinare (in Manduca) si am plecat spre Romania. Bineinteles, in ciuda pregatirilor incepute cu mult timp inainte, in noaptea de dinaintea zborului n-am prea dormit. Dar am hotarat sa calatorim light si planul ne-a reusit in mare parte: doar doua geamantane pentru toti trei, plus bagajele de mana. Fara scutece, fara zece cani si castronase pentru Degetzica, fara medicamente de rezerva (asta nu a fost o idee prea buna, veti vedea mai jos de ce), fara nimic din ce se poate cumpara in Romania.

Dimineata, la trezire, Degetzica era usor calduta, dar pentru ca am luat-o pe repede inainte din pat si am mutat-o din pat in masina, am zis ca o fi asa de la somn. Nu era, ne-am dat seama mai tarziu cand se infierbanta din ce in mai tare, iar antitermicul si remediul nostru minune ramasesera in dulapul de acasa. Drept urmare, am avut parte de un zbor mai mult decat linistit, desi am zburat pentru prima oara in formatie completa, iar eu eram pregatita sa-i arat Printzului Consort de ce ajung eu epuizata acasa dupa un astfel de drum. Nu a fost cazul, Degetzica a fost extrem de incantata ca are locul ei propriu si personal, la geam, ca a primit o pernuta ca sa fie mai inalta si astfel sa poata zari norii si soarele, iar in rest a stat lesinata ca o carpita la mine in brate si a supt.

Dupa 12 ore de la trezire, o cafea la filtru si una instant (desi angajatele Tarom mi-au dat-o pe post de cafea normala), cozi interminabile peste tot, de la magazinele duty-free din incinta aeroportului si pana la controlul bagajelor, un zbor cu avionul si o calatorie cu masina, supturi fara numar ale Degetzicii si multa, multa agitatie, ajungeam in sfarsit la destinatia Craciunului 2011.

Degetzica este buna, generoasa si (mai nou) fierbinte ca un cozanacel proaspat scos din cuptor. Este lumina pe care le-o ducem de Craciun bunicilor, sa le facem sarbatorile frumoase. Va doresc tuturor sa aveti parte de lumina si caldura acestea speciale! Eu n-as mai putea trai fara lumina mea.

In randul lumii cu termopane

2011-12-22T03:23:00.000+01:00

Ding, dong...

Ce-i asta? Suna interfonul? Sau la usa? Ooo, nu se poate, am visat, este inca intuneric afara, ia, repede inapoi la vis ca iarasi pierd faza aia romantica si raman cu buza umflata...

Si totusi, ce-i asta? Este posibil sa fi sunat, iar acum sa aud doar vibratiile aerului ce se propaga spre camera noastra? Degetzica si Printzul Consort sunt linistiti, nu au auzit nimic, cred ca am visat...

Aaa, nu, ma duc sa verific, de data sunt sigura, a sunat...

- Bonjour, madame, c'est X avec les doubles vitrages...

Ooo, nu, nu poate fi adevat, au venit deja, cat este ceasul? Afara este inca intuneric, cat poate fi? 5-6 dimineata? Ma dezmeticesc greu, imi trec mana prin parul ciufulit si-mi dau seama ca sunt desculta si in pijama.

- Dar ce-i cu ora asta? Proprietara ne-a anuntat ca veti veni la ora 8... ii iau la rost pe cei patru muncitori care aduc aer rece de iarna de afara.

- Mais, non, madame, este 7.15 si aceasta este ora la care venim de obicei.

Off, acum imi amintesc totul: dupa ce muncitorul ce masurase geamurile apartamentului ma anuntase conspirativ ca nu crede ca proprietara va angaja firma lui pe motiv ca-i prea scumpa, ne luasem adio de la caldura data de noile termopane si nutream ganduri de razbunare concretizare intr-o mutare fulger in primavara-vara urmatoare. Dar, surpriza-surprizelor si mirarea-mirarilor, acum o luna, proprietara ne anunta din senin ca a finalizat contractul pentru geamuri termopan, dar ca nu-si permite sa puna in tot apartamentul, ci doar la living si la dormitorul parintilor. Ooo, Doamne-ajuta, nu conteaza unde si cate, sa puna, sa vina si sa puna! imi sopteam eu in gand si ciripeam ei in viu in frumoasa franceza ce-o invatasem la scoala. Si ea: cip, cip cirip: ca a cerut un geam special, anti-efractie, mai scump decat obisnuitul, ca nu cumva sa se arunce Degetzica peste el. Doamna, nu este cazul, i-am explicat, Degetzica sta bine infipta pe picioarele ei si daca nu s-a aruncat pana acum, nu cred ca o va face de acum inainte, dar daca dumneavoastra insistati, eu nu ma opun, sa puna orice, numai sa puna. M-am declarat extrem de bucuroasa de veste, numai ca eu aveam deja planificat un rendez-vous pentru o scoala pe care o vizitam pentru Degetzica. Aaa, nici o problema, voi fi eu acolo si voi supraveghea, m-a asigurat madame, dar sigur nu a crezut ce spunea, pentru ca ne anuntase gratios cu o zi inainte ca la marea intalnire vom fi doar noi si cu muncitorii si cu un rendez-vous pe care nu-l mai puteam anula.

Invit muncitorii in living, le explic ca avem un copilas in dormitor ce inca doarme si ii rog sa inceapa cu ferestrele din living. Ei imi spun ca nu se poate, ca lucreaza in paralel si-mi dau 15 minute sa trezesc copila, timp in care ei vor scoate ferestrele din living si bucatarie. Bucatarie? Dar n-a fost vorba despre bucatarie niciodata, mai apuc sa spun inainte sa o tulesc spre dormitorul conjugal, acum familial, sa stramut copila. Mut asternuturile in camera copilei si planuim s-o mutam invelita intr-o plapuma ca sa nu se trezeasca. Miscarea nu ne reuseste, Degetzica trezindu-se exact cand am asezat plapuma pe patul ei. Pricepand unde este, incepe sa urle ca ea vrea inapoi in patul mare. Am linistit-o cu greu si am invitat-o la somn, explicandu-i de oamenii ce au venit sa ne puna geamuri noi. Cand era gata sa adoarma, Printzul Consort intra pe tacute in camera ca sa-mi spuna ca planurile s-au schimbat, ca vor pune termopane si in camera fetitei si in bucatarie si peste tot. Cum adica, peste tot? Pai si proprietara de ce nu ne-a spus asta ieri cand am sunat-o? Si eu unde duc fetita sa doarma? Dar la pranz unde doarme? Si cat dureaza sa pui termopane in tot apartamentul?

Printzul Consort a primit cu stoicism toate intrebarile mele, dar Degetzica a fost in picioare la prima soapta soapta si la urmatorul zgomot de sticla sparta. Si da-i si urla: ca nu vrea in camera ei, ca o fi, c-o pati, ca ei ii este f(r)ica, ca cine a venit, de ce, ca ea nu vrea, de-astea... O luam pe sus, o impachetam de iarna si o invitam sa gaseasca ea o varianta mai buna decat a noastra (adica i-am spus "mamica, sa vezi ce geamuri vom avea noi... si ce caldura va fi in casa..."). In bucatarie este frig, ne punem jachetele pe noi si pregatim micul dejun. Avem insa o problema si mai mare, caci, bineinteles, toate se ingramadisera in ziua "cu termopanele": eu ce fac cu muncitorii cand plec de acasa? De terminat treaba pana la plecarea mea, nu-mi faceam iluzii, iar eu tocmai imi sunasem prietena pe care o arvunisem cu o zi inainte si o anuntasem ca intelegerea noastra cade in situatia in care toata casa era locuita de frig si vijelie, iar singurele locuri in care si-ar putea trage sufletul si ea si bebelusul din dotare ar fi toaleta si baia. Oare cum se face in Belgia? ne intrebam unul pe altul cu mainile pe fierbatorul de apa drept furnizor de caldura. Sunt muncitorii belgieni de incredere si astfel am putea sa-i lasam singuri in apartament? Ce ne-ar putea fura? Aaa, nu mare lucru: un televizor nou si vreo trei laptopuri, ca ma gandesc ca la maruntisuri nu se baga. Ce-i de facut, ce-i de facut? ne invarteam in cerc si incercam sa ne ferim de bucatelele de geam ce sareau in stanga si-n dreapta.

Prinsa la inghesuiala, imi trimit Printzul Consort Negociatorul la vecina de dedesubt care parea amabila si vizibil ingrijorata atunci cand ne intreba de fiecare data cand ne vedea cat de tare ne deranjeaza cainele ei care latra ca apucatul cand suna cineva, nu numai la usa propriei stapane, dar si la usa vecinului de vis-a-vis. Sau cum supravietuim atunci cand ii vin in vizita niste copilasi de scoala primara (probabil nepotii) si care il aduc in asa hal de nebunie pe saracul caine ca acesta latra neconsolat inca de cand ii aude la interfon.

Eh, vesti nu prea bune: vecina nu poate, asteapta nu stiu ce comanda importanta, plus ca trebuie sa scoata mica fiara la plimbarea de la ora 11. Dar poate trece din cand in cand sa vada daca televizorul este la locul lui, iar in privinta laptopurilor ne sfatuieste sa ni le luam cu noi. Pe toate trei? Poate ca ar fi fost sfatul perfect daca astazi nu ar fi fost si ziua de curatenie generala a garajului comun, dar masina este parcata undeva pe strada, iar eu carand trei laptopuri, doua genti, o Manduca si un copil de 12 kilograme nu ma vedeam, oricat de mama eroina m-as da. Eram o doamna, ma dadusem si cu rimel in dimineata aia, nu se facea sa ma transform intr-un cal de povara.

Plecam in ultimul moment cu inima cat un purice si pe drum ne amintim ca am uitat sa luam o carte de vizita sau macar un numar de telefon de la muncitori. Printzul Consort le daduse numarul lui de telefon, iar ei au promis ca suna ei daca "e ceva". In plus, doua dintre laptopuri ramasesera sub nasul muncitorilor, din pricina de dulap blocat de noile ferestre. Aaa, si nici numarul vecinei nu-l aveam si nici noi nu-l lasasem pe al nostru.

La intoarcere, parchez tot in strada si vad ca una din cele doua masini ale firmei este inca in fata blocului. Ma bucur, inseamna ca n-au furat tot! Iau Degetzica la subrat si dau fuga la vecina. Oui, totul e bine, am fost de trei ori, acum nu se mai aude nici un zgomot, cred ca sunt in pauza de masa, imi spune doamna printre latratul cainelui care prinsese drag (sau ura) pe Degetzica si o ameninta galagios. Imi iau iarasi copila la subrat si mai urc un etaj. Deschid usa liftului si intepenesc: usa apartamentului nostru este data la perete, iar dinauntru nu se aude nici un zgomot. Dau o tura casei, totul pare in ordine, iar noile termopane sunt deja la locul lor. Bataile inimii linistite de spaima cu furatul, ma iau altele si ma astept la o treaba facuta ca-n Romania: urme de spuma ranjind galbene intre tamplaria ce nu se potriveste si peretii ciuntiti din prea multa graba si dorinta de daramare. Ma apropii de fereastra si nu-mi vine a crede: tamplaria arata superb, pare un lemn maron, iar la imbinarea cu peretele nimic. Nimic, adica nici o urma de spuma, nici o julitura a peretelui, tamplaria se imbina perfect, zici ca a fost aici dintotdeauna. Era o treaba de nota 10: in mai putin de 5 ore patru persoane au scos si inlocuit tamplaria si geamurile de la 2 dormitoare, o sufragerie si o bucatarie. Iar geamurile sunt din acelea mari, pe tot peretele, de sus si pana jos.

Pai si atunci ce mai au de facut? De ce nu au plecat inca? ma intrebam, in timp ce ma apucasem sa-i pregatesc mancarea de pranz Degetzicii. M-au lamurit in 30 de minute, cand s-au intors. Ca sa nu ramana sa manance in casa, in situatia in care noi eram plecati, au preferat sa coboare si sa manance in masina. Iar cand au venit, doi dintre ei s-au apucat de maturat, iar ceilalti doi de spalat geamurile proaspat montate. Eu fluturam marunt din gene si ma dadeam de ceasul mortii sa-mi exprim multumirea, asa ca atunci cand m-au intrebat daca stiu ceva despre amenintarea de furtuna din acea seara, i-am instalat pe canapea in fata televizorului si le-am facut si cate o cafea. Si asa se termina povestea: Degetzica si cu mine mancand mamaliga cu branza si smantana la masa din sufragerie, in timp ce la nici trei metri de noi, patru muncitori murdari si prafuiti, cu glugile inca pe cap, priveau jurnalul de la ora 1 si beau cafea din cestile de plastic ale Degetzicii, cele cu "chit-chit". Baieti, ati aratat ca se poate, Belgia va va fi recunoscatoare!

Douazeci si opt de luni - File de poveste

2011-12-19T08:17:00.000+01:00

M-am trezit cu noaptea in cap pentru postul asta, atunci cand afara nu era nici urma de lumina si nici tipenie de om (bine, nici in miezul zilei nu sunt prea multi oameni pe strazile pe care locuim noi, dar tot mai vezi o fantoma de masina). Ce-i drept, este pregatit de doua saptamani incoace si-si asteapta locul pe platou, dar mutarea Degetzicii cu bagaje si jucarii in patul nostru matrimonial imi schimba planul seara de seara.

Pana acum acesta este marele dezavantaj la dormitul in pat cu progenitura, fie ea mai mica sau mai mare (ooo, Doamne, am ajuns si eu aici, cat mi-a mai trebuit!): alaptatul culcata, cu capul sprijinit pe doua perne si cu ochii pironiti in Kindle ma trimite atat de rapid in lumea viselor, ca uneori nu stiu nici macar cand si daca Degetzica a adormit. Daca rezist impulsului de a inchide ochii si de a dormi putin, doar o jumatate de ora, Degetzica are chef de distractie si eu trebuie sa ofer exemplul pozitiv, pregatindu-mi minutios somnul: ma infasor in plapuma pana la gat si inchid ochii demonstrativ. Un minut, doua, trei, zece minute sau mai mult... nu mai stiu, ca adorm, iar planul meu se duce usurel de rapa o noapte si inca una si inca una... si asa ma prinde Craciunul si Anul Nou cu postari expirate.

Desi Degetzica ne promite in fiecare seara ca se culca in patutul ei maine, mainele nu pare sa mai vina, iar fetita pare din ce in ce mai bine infipta in patul nostru. Din cand in cand isi aduce cate o jucarie, pe cele de plus le toleram, iar pe cele mai mari si mai voluminoase le subtilizam cumva la granita somnului si le depozitam pe podea. Cel mai rau este cand in visul cel mai dulce te impunge ceva ascutit in coaste sau cand, in loc sa pui capul pe moliciunea pernei, te lovesti de marginea ascutita si metalica a unei masinute sau de lemnul masiv, de calitate germana, al unei jucarii. De exemplu, zilele acestea dormim in pat cu vreo sapte-opt carlige de rufe, pictate si desenate de mine, pe care le cara dupa ea peste tot.

In timp ce noi ne cautam locul cel mai moale, Degetzica penduleaza de la unul la altul, rare fiind momentele cand doarme pe bucatica ei, marcata de perna cu iepurasi. De obicei, imi ia in stapanire perna, manutele i se incurca in parul meu, iar daca am disparut de langa ea, in maxim 30 de minute declanseaza alarma si porneste cautarea prin toata casa, cu bratele in aer, asteptand imbratisarea, cu ochii semi-inchisi in care izvoarele de lacrimi par nesecate si cu fata ei mica, inca pufoasa de la somn, schimonosita intr-un plans nestapanit. Zi de zi, in ciuda dovezilor mele de iubire, in ciuda explicatiilor date de fiecare data, in ciuda faptului ca nu s-a trezit niciodata, iar eu sa lipsesc din casa, de cel putin doua ori pe zi, fetita mea se trezeste si plange amarnic daca nu sunt langa ea. Dupa ce primele luni, primul an au trecut, iar ea a inceput sa aiba o idee mai clara despre componenta apartamentului, despre faptul ca mama nu dispare daca nu o mai vede, am ajuns sa cred ca teama asta a ei are legatura cu stresul post-nastere, cand a fost despartita de mine o zi si o noapte. Of, of...

Daca nu plange, Degetzica este un copil adorabil. Vorbeste din ce in ce mai bine, prinde cuvinte noi in fiecare zi in engleza si franceza, iar din romaneste prinde expresii intregi pe care le foloseste in contextul ideal, fara sa greseasca nici macar o data. Propozitiile sunt simple si au o constructie ciudata: verbul este pus de obicei la final, iar timpul lui lasa loc la multe interpretari: pusat in loc de pus, stergat in loc de sters. Pentru ca eu ii spun intotdeauna sa mearga sau sa manuiasca ceva (o furculita, un cutit) cu atentie, atunci cand suntem in trafic, iar eu ma plang (de ploaia ce nu se mai opreste si-mi intuneca vederea, de farurile masinii care lumineaza slab, etc), Degetzica, din spate, este cu ochii pe mine: atentie, mami, atentie.

- Mami, nu inteleg nimic... am auzit din spatele masinii, atunci cand aveam o conversatie pe soptite, nerecomandata urechilor micute, cu Printzul Consort. M-am prefacut ca nu inteleg si i-am dat muzica (de copii, mami, nu adulti) mai tare.

- Asa e bine, mamico?

- Mami, nu aud nimic... isi cauta ea cu grija, cuvintele, caci isi da seama de diferenta, desi nu o poate "pipai".

Si pentru ca intotdeauna ma vaiet de parcari - ca-s prea mici, prea stramte, ca sunt pe stradute inguste si se face coada in spatele meu cand incerc sa parchez, ca intarziem si nu mai gasim loc de parcare la Little Gym, vaneaza locuri de parcare impreuna cu mine si se supara daca nu parchez unde-mi arata ea. La final, dupa ce-mi aude oftatul de fericire, Degetzica ma intreaba: am parcat bine, mami? E bine? E perfect, iubita mea, multumesc ca m-ai ajutat!

Dupa cateva exercitii, am observat ca nu-l spune deloc pe "r", iar intre cuvintele asemanatoare nu face diferenta: cerb este si cerb, dar si cerc, leagana-ma in loc de leaga-ma. Poeziile si cantecele cu care ne executam de cel putin doua ori pe saptamana in fata ferestrei Skype a bunicilor sunt mimate pana la ultima picatura, dar nici urma de cuvant nu razbate din partea micuta a familiei, mamica fiind ridicata la rang de solista. Mos Craciun (cu care a avut ocazia sa se mai intalneasca o data, la o petrecere de Craciun (de data asta) organizata local) starneste aceeasi panica initiala, din care nu se poate da scapata si drept urmare, imi este teama sa insist. Daca te cunoaste, are curaj sa-ti spuna ca o cheama Mimi si are 2 ani si va merge la scoala la anul, daca nu, se ascunde intre picioarele mele si se joaca de acolo de-a v-ati ascunselea pana se prinde ca nu mai este bagata in seama. Caci daca este, este un fel de drama queen, cu lacrimi anuntate pe toate continentele dupa modelul "Mimi, oa, oa" si, mai nou, dupa nou capatata indemanare in manuirea cuvintelor cu "Mimi p(l)ange."

Este vesela si fericita, dar, cu toate astea, totul o inspaimanta: muncitorii ce au venit sa ne puna termopane in creierii noptii, iar ea s-a trezit practic cu ei in casa, un gandac surprins in iarba, o buburuza aparuta miraculos pe geamul dormitorului, toate desenele Disney de pe YouTube, nu conteaza daca sunt cu Mickey, cu Pluto sau cu veveritele, anumite cantecele, programele de la tv (aici se observa faptul ca noi nu pornim televizorul decat o data pe luna), aglomeratia si agitatia din Grand Place, unde ne-am dus sa vedem luminitele de Craciun, Mosu' (in toate variantele lui, cu barba, fara barba, real sau jucarie cat ea de inalta, ce se bataie pe un cantec de sezon).

Dupa boala ce ne-a bantuit doua saptamani am observat aparitia a ultimilor doi molari inferiori si revenirea apetitului care in unele zile, ne sperie: mananca la 10, mananca la 12, la 5 mananca iarasi, peste doua ore mai devoreaza un iaurt, iar seara o incheie spectaculos cu o pizza de la prietenul ei, Papou, pe care il striga din masina cand trecem prin fata restaurantului. Totul asezonat cu caju, nuci pecan, stafide, biscuiti si rondele de orez de am ajuns sa ne facem provizii de cate doua ori pe saptamana. Are o adevarata obsesie pentru clatite, iar de Sfantul Nicolae a plans 30 de minute ca sa primeasca o clatita. Le mananca simple, fara nici un fel de umplutura, la fel ca si pe painea cu unt. In ultima saptamana a descoperit magiunul de Topoloveni (un magiun fara zahar, delicios, merge perfect cu paine cu unt) si a cerut sa-i pun pe paine. Este pofticioasa, ar vrea orice din ce bagam noi in gura, dar este si foarte intelegatoare: stie ca exista dulceata de copii si dulceata de adulti (sau de mamici, cum spune cand uita cuvantul adulti) si nu cere din cea nepermisa, dar nici pe mine nu ma lasa sa gust din cea de copii.

La Little Gym, desi ii place foarte mult de Julie, instructoarea, trece printr-o perioada de rebeliune, in care se impotriveste la toate exercitiile noi propuse fie de ea, fie de mine, alegandu-le numai pe cele pe care le stapaneste foarte bine sau cele care nu presupun vreo frica de-a ei. Teama, mami, teama, imi sopteste, atunci cand o intreb daca vrea sa faca aia si cealalta. Pentru ca este foarte precauta, a pierdut din entuziasmul varstei de un an, cand nu constientiza pericolele, iar acum vede frici si acolo unde nu ar trebui sa fie (de fapt, sunt, dar pe ea nu o multumeste faptul ca-i spun ca o tin eu sa nu cada sau ca o ajut, ar vrea sa faca totul singura si, fiindu-i teama, abandoneaza).

Manuieste tacamurile din ce in ce mai precis si cu mai putine daune, iar dupa fiecare inghititura sterge resturile cazute pe masa si apoi se sterge pe maini. Daca a dat ceva mai mult pe jos sau pe masa, imi spune impaciutoare"(se mai) intampla, mami, (se mai) intampla". De fapt, acest "intampla, mami" a devenit scuza pentru tot ce se intampla rau pe lume: daca s-a murdarit pe hainute, daca a trantit vreo jucarie din intamplare, daca a rupt ceva sau daca m-am lovit eu de ceva. Acest "intampla, mami" si "pup, pup" sterg orice de pe orice raboj, iar lumea este din nou vesela si frumoasa.

Vrea sa faca lucruri singura, dar duse sunt razvratirile de la doi ani, cand eram aproape de nebunie si eu si ea. Acum negociaza dupa modelul nostru: - hai sa te speli pe manute, draga mea! - putin joc! ne spune, adancita in vreun Lego sau in alta distractie copilareasca sau anunta de la inceput "aleg eu". Pentru ca a invatat ca alegerile sunt definitive (cel putin pentru ziua respectiva), ma anunta ca face putin schimb daca nu mai este multumita de alegerea initiala.

Spontan, fara nici un indemn din partea noastra si fara nici o atentionare, a inceput sa-l foloseasca si pe "te rog" pe langa "thank you". Te rooog, mami, am auzit intr-o zi, ca ultima resursa, atunci cand, absorbita de altceva, nu am auzit cererile copilei, cereri inmultite repetat si strigate din ce in ce mai tare. Si eu nici macar nu stiam ca are acest cuvant in vocabular...

De obicei, daca vrea sa se joaca cu o jucarie ce nu ne apartine sau daca suntem intr-un loc strain, imi cere voie: Pot, mami, pot? Putin joc? Iar daca pleaca cu o jucarie, ma anunta inca de acasa "copiii, putin joc, apoi Mimi".

Zilele trecute a nins pentru prima oara pe anul acesta, iar Degetzica a fost foarte uimita. Initial tematoare ('f(r)ica, mami, f(r)ica"), apoi uimita ca am aruncat cu un bulgare in ea, a sfarsit prin a fi foarte incantata si a da cu manutele zapada jos de pe masina. Am reusit cu greu s-o urnim din garaj, parea hotarata sa pazeasca masina toata noaptea. A doua zi, mare dezamagire: nu intelegea unde a disparut toate zapada, atat de pe masina, cat si de pe jos. De atunci se tot uita pe geam sa vada daca ninge, iar in seara asta a venit in tromba cu anuntul. Nici de data asta nu va tine bucuria, cei cativa fulgi n-au facut decat sa ude asfaltul.

In cateva zile plecam in Romania. Degetzica spune ca nu a cumparat inca toate cadourile, dar stie cu cine se va intalni. De-abia asteapta sa-i vada pe bunici, gainile bunicului si cainele de care intreaba de fiecare data cand vorbim. Amintirile din vacanta de vara ii sunt foarte clare in minte, isi aminteste toate detaliile, imi povesteste inclusiv ca usturoiul pe care-l punem in mancare este usturoiul pe care l-am scos noi asta-vara din gradina bunicului.

Acum, ca am inscris-o la gradinita, iar momentul se apropie, "integrarea in colectivitate" nu mi se mai pare o idee asa buna. Imi este teama ca tocmai aceasta colectivitate o va modifica, ii va altera structura ei fina si delicata, ii va strivi sensibilitatea innascuta, o va face agresiva si nepasatoare. Ca sa nu mai vorbesc de viata dupa program, cu trezit in zorii zilei doar pentru ca la scoala nu-i permis sa intarzii. Ca sa nu mai vorbesc de ghiozdan, gustare, caiete si lectii. Degetzica este pur si simplu perfecta, iar celor care imi spun ca este rasfatata, ca nu-i ordonata si ascultatoare, ca nu face aia si aia, dar face asta si cealalta, le spun acelasi lucru: Degetzica este mult mai calma, mai buna, mai intelegatoare si mai empatica decat cei mai multi copii pe care-i cunosc. Asta inseamna ca n-am facut o treaba chiar asa de rea, nu-i asa?

- Draga mea, stii ceva?

- Da! imi raspunde sigura pe ea.

- Ce stii, puiul meu?

- Mami 'beste!

Nu dati banii pe prostii, luati Tikki la copii!

2011-12-13T08:25:00.001+01:00

Acum ceva vreme am primit un comentariu si apoi un mail de la mamica pantofiorilor Tikki. Calatorind pe internet, ochii i-au cazut din intamplare pe Degetzica si mare i-a fost surpriza si bucuria sa vada ca in picioarele Degetzicii stau doi papucei Tikki cu talpa moale. Cand a citit despre incantarea noastra si despre cum Degetzica poarta zilnic una din cele doua perechi, ne-a propus sa ne trimita o pereche din noua colectie imbunatatita.

Colectie imbunatatita la Tikki? Pai nu erau perfecti? Ei, mamica Tikki se gandise deja la ceva in plus: un elastic reglabil in partea din spate, facandu-i potriviti atat pentru picioruse dolofane, cat si pentru picioruse de balerine si un strat de canepa bio ce acopera talpa pe interior, astfel incat copilasul sa calce pe stratul de panza bio si nu pe direct pe piele. Am acceptat extrem de bucuroasa si onorata si am intrebat utilizatoarea principala cum ar vrea sa arate noii papucei. Neintrata inca in febra rosului, Degetzica a ales albastrul drept culoarea preferata a noii perechi Tikki, iar eu am transmis mai departe dorinta. Am aranjat detaliile livrarii, angajand-o pe Mama Personala drept intermediar si am asteptat.

Intamplarea a facut ca perechea albastra dedicata Degetzicii sa nu fie pe placul mamicii pantofiorilor, asa ca ne-a propus in schimb o pereche praf de stele-roz. Nu va spun cu cata curiozitate am asteptat papuceii astia, pana atunci habar n-avand ca exista o "culoare" ce se numeste praf de stele. Fiind asa de mare distanta intre Tikki si noi, a durat putin pana cand au ajuns in apartamentul de langa padure, dar asteptarea a meritat cu prisosinta. Degetzica s-a indragostit pe loc de papuceii ei de printesa (imaginea de pe Skype-ul mamei mele nu ii avantaja deloc), in timp ce eu ma rugam de ea sa ii scoata din picioruse pentru cateva minute sa apuc sa ma uit la ei.

Am reusit sa pun mana pe ei de-abia cand am pus Degetzica la somnul de pranz, iar examinarea mea amanuntita mi-a confirmat ceea ce credeam deja: mamica Tikki este o perfectionista. Papuceii sunt extrem de frumosi, argintii cu o banda roz la incheietura, dar un argintiu sters cumva, nu sar in ochi nici macar de la mica distanta, pielea este foarte moale si delicata (initial am crezut ca nu-s din piele, ci din ceva material), marimea s-a potrivit foarte bine (am luat pentru 2-3 ani si sunt putin maricei, ii va purta cu siguranta mare parte din anul viitor), iar elasticul reglabil s-a dovedit foarte util, Degetzica pierzandu-si rotunjimile de bebelus si avand incheieturi delicate. Acolo unde ea a vazut o mica cuta (si astfel, voia sa faca alta pereche), eu nu am reusit sa vad nimic, desi m-am uitat special dupa ea, avertizata fiind. Stratul de canepa este lipit foarte frumos de piele cu un adeziv, dar adezivul nu a trecut deloc prin material.

Dupa aproape o luna de purtare, suntem in continuare foarte multumite de papuceii de printesa. Desi argintii, rezista foarte bine la murdarie, stratul de canepa este la locul lui, nu s-a deplasat nici un milimetru, iar talpa nu luceste (pielea, atunci cand se freaca, se toceste si papucelul incepe sa alunece pe suprafetele netede, de exemplu pe parchet laminat. Eu am doua variante atunci: frec talpa cu un burete aspru, de bucatarie, din acela rotund si parca din calti de fier sau ii spal la masina, desi, stiu, stiu, mama Tikki scrie pe site ca asta nu se face niciodata.). Singura mea problema este elasticul reglabil din spate, de fapt cu elasticul nu am nimic, "catarama" care tine reglajul imi face mie probleme, arcurile acesteia fiind foarte slabe si lasand sa scape bucla de elastic reglat.

Nu am decat un singur regret: ca Tikki nu face papuci din piele si pentru adulti, caci tare mi-as dori perechea cu buline sau pe cei mov cu fluture lila. Si i-as cumpara si Degetzicii aceleasi perechi si atunci ne-am asorta. Sau poate Degetzica vrea sa-i avem pe acestia rosii. Chiar, mamica papuceilor Tikki, nu faceti niste seturi din acestea pentru Craciunul viitor? Sau, mai bine, pentru 8 Martie?

Pana cand mamica Tikki lanseaza colectia matching slippers, noi ii multumim pentru ca ne-a aratat ca in nisa asta mica, mamiceasca, nu numai giveaway conteaza si astfel am putut afla ce inseamna o afacere romaneasca facuta cu drag si ideea de perfectiune in minte.

Bebe Maestro

2011-12-11T04:24:00.000+01:00

Cand am auzit de inca o clasa muzicala pentru Degetzica am fost putin sceptica. Imi inchipuiam ca una ii este de ajuns, mai ales ca se adauga orei de gimnastica si, alaturi de cele doua zile ale mele de franceza, imi dadeau impresia acuta si inconfortabila ca efectuam o cursa in care porneam intotdeauna prea tarziu, prea lent sau prea din cale-afara de defazat ca sa apucam vreodata sa ne bucuram de cele 45 de minute pe ceas de muzica buna, cantata special pentru copii la instrumente reale. Faptul ca sedinta de incercare se platea la pret intreg nu a fost decat bomboana de pe tortul scepticismului meu, asa ca mailul trimis pentru detalii a fost clar si precis ca o sabie de samurai.

Si culmea, oamenii mi-au oferit surpriza dupa surpriza. Pentru ca nu reuseam sa ne sincronizam, am schimbat e-mail dupa e-mail cu un domn amabil ce si-a dat toata silinta sa-mi fie pe plac, desi i-am spus din capul locului ca eu vin doar la sedinta de incercare, caci orarul propus de el nu-mi este pe plac. Si atata s-a sucit si s-a invartit ca pana sa ajung sa-i vizitez pentru prima oara, imi facuse rost deja de un loc in ziua si la ora dorita. Asa ca am lasat carcoteala deoparte, am instruit fetita ca mergem la muzica frumoasa, cu multe instrumente adevarate la care se poate juca si ne-am dus.

Pana acolo, bunele intentii mi s-au spulberat in praful drumului si am ajuns la etajul trei al cladirii unde-si desfasoara cursurile Bebe Maesteo tot un nerv si-o zvacnire din cauza celor 15 minute pe care le pierdusem incercand sa gasesc un loc de parcare. E drept, a fost si vina mea: am ajuns in ultimul moment, gandindu-ma ca ma asteapta o plaja plina de locuri de parcare. N-a fost asa si a trebuit pana la urma sa intru in parcarea mall-ului de vis-a-vis ca sa scap de masina ce-mi atarna de maini ca o piatra de moara, caci aici scamatorii parcate pe trotuar sau in locurile speciale n-am vazut.

Fata de Ding Dong, la care fusesem cu o zi inainte, ne-a luat putin timp sa ne obisnuim cu marimea salii si cu faptul ca aici toata muzica este live, cantata la un pian, mereu prezent si la un alt instrument/voce ce se schimba periodic. Cand am ajuns noi era randul vioarei sa fie prezentanta, dar pe parcursul lectiilor au mai o soprana (am inteles ca fusese si un tenor la un moment dat), apoi harpa si clarinetul (habar n-am avut ca un clarinet poate scoate scoate sunete atat de dulci si de melodioase).

Cursurile sunt pentru copilasi intre 4 luni si 3 ani, insotiti de cel putin un adult (parinte, bunic/bunica sau bona), iar atmosfera este foarte relaxata: se sta pe jos, pe pernute, iar copiii pot face orice in timp ce se canta, mai putin sa vorbeasca sau sa faca zgomot. Bineinteles, exista un program pe care Olena, directoarea Bebe Maestro si cea care tine cursurile, il urmeaza. La fiecare ora, exista un cantec de inceput si de sfarsit, o parte in care copiii sunt invitati sa puna notele pe un portativ imens de pe perete, iar instrumentele canta apoi ce au "creat" ei, 5 minute de teatru (partea preferata a Degetzicii, mai ales ca-i prima ei intalnire cu teatrul), o activitate de creatie in liniste, un dans, etc. La final, toti copiii primesc permisiunea sa cante la instrumente, dar majoritatea se strang buluc la pian, in parte si pentru ca-l vad in fiecare saptamana, in parte si ca li se pare foarte accesibil si apropiat. Totul este facut pe muzica si in joaca, copiii nu sunt presati sa faca ceva ce nu le-ar face placere, se insista mult pe exemplul pe care-l dau adultii si cam atat.

Trebuie sa recunosc ca, desi m-am dus cu mare retinere, la sfarsitul orei eram captivata, iar Degetzica si mai si. Olena tine tot cursul, cap-coada pentru toate seriile si este fantastica: foarte calda si foarte iubita de copii. De fapt, am vazut efectul ei magnetic asupra copiilor inca de la prima noastra intalnire, caci toti copiii o imbratiseaza, ii dau sarutari, iar la finalul orei, impresionata de o fetita ce i s-a asezat pe genunchi, Degetzica mi-a spus ca vrea si ea in bratele ei. Wow, Degetzica in bratele unei persoane pe care o vede pentru prima oara in viata? Asta da impact! Apoi, la primul teatru (papusile sunt manuite tot de Olena) a stat cu gura cascata de uimire, nu mai vazuse niciodata asa ceva. In plus, teatrul este mut, deci poate intelege si un nevorbitor de franceza, asa cum este Degetzica, personajele sunt putine si frumoase (o fetita, o pisica, un caine, un lup amabil la final), iar povestea este foarte simpla (cum s-a imprietenit fetita cu fluturele, cum a scapat fetita de suzeta, etc). Acum, dupa ce a invatat ce-i cu minunea asta nou aparuta in viata ei, sta la 30 de centimetri de scena, infipta bine pe picioare si se bucura si rade cu tot chipul, iar la final aplauda cu putere si mi se arunca in brate: "Mai vreau, mami, mai vreau."

Activitatea manuala a interesat-o mai putin atunci cand a fost vorba de construit cu bureti colorati, daramand tot ce-am crat eu din greu, dar cand a fost vorba de plastilina, a cerut-o acasa si si-a pazit toata ora punguta de nu m-a lasat nici sa o bag in geanta. Ii place foarte mult si dansul, alearga in toate partile, iar la bucatile cantate de soprana si de "baiatul" (roman) cu clarinetul a stat nemiscatat la mine in brate si nici n-a suflat.

Daca locuiti in Bruxelles si nu va sperie pretul (undeva intre 10 si 15 euro sedinta, in functie de pachetul pe care-l cumparati), va recomand din suflet Bebe Maestro. Nu numai pentru copil, dar si pentru dumneavoastra: veti asculta muzica frumoasa, aleasa special de Olena, va veti distra grozav la dansul liber (country, vals, Zorba Grecul) si la creatie si sa veti incarca cu energie pentru cateva zile. De exemplu, ultima oara, prinzand un moment in care Degetzica era ocupata sa gaseasca un loc ferit unde sa-si depoziteze pana la plecare plastilina (geanta mea nu-i parea suficient de sigura), mi-am dat seama ca ora petrecuta la Bebe Maestro echivaleaza cu o iesire la o cafea cu prietenele: muzica, mai schimb o vorba cu o mamica, doua, rad ca un copil la teatru si creez cu toata seriozitatea la partea de lucru manual, ce sa mai, este o "distractie" in toate regula.

Iar de cand cu surpriza de Saint Nicolas, Olena a castigat simpatia mea eterna. Fiecare copil a primit o mica punguta in care, ne-a spus ea, a pus simbolurile Bebe Maestro: o lumanare, o marioneta de deget si niste dulciuri. Cand am auzit cuvantul dulciuri m-am crispat si aruncam ocheade disperate spre ceilalti copii care cerusera deja sa li se desfaca pachetelele. Ma gandeam ca nu am scapare, ca nu-i voi putea explica Degetzicii de ce toti ceilalti copii mananca si ea nu. Am desfacut si eu cu inima stransa pachetelul, am vazut o mandarina si am incercat sa-i atrag atentia cu ea, dar Degetzica nu mananca mandarine decat la micul dejun, asa ca a spus pas, ea voia altceva. Si mare mi-a fost supriza si usurarea sa descopar langa mandarina o nuca si o punguta cu cateva smochine si curmale. Este prima data in viata mea de mamica si de fost copil cand am primit (prin extensie) o surpriza gandita cu atat de multa grija, fara deja traditionalele ciocolate sau oua Kinder si mi s-au umezit ochii de emotie si de recunostinta pentru Olena. Degetzica a fost incantata de smochine, le-a mancat imediat, iar acasa nuca a servit drept material didactic si a fost sparta cu ciocanul cu mare fast, operatie vazuta tot pentru prima data in viata ei, pana acum mancand nuci gata decojite, aranjate frumos in cutiuta.

Ca sa raspund unor intrebari malitioase, am sa spun ca nu trag speranta ca aceste ore o vor face pe Degetzica un geniu muzical. Nici nu-mi cred copila mai dotata decat altii, astfel incat am decis sa ascultam cat de multa muzica putem. Si nu acesta este scopul cu care mergem la Bebe Maestro sau la Ding Dong. Este prea devreme, la 2 ani si un pic muzica nu se studiaza cu metoda, ci se asculta pentru efectul ei bun de linistire si pentru familiarizare cu diferite stiluri, instrumente, compozitii. Dar nici nu cred ca la varsta asta este inutil sa-i expui la muzica, ca oricum nu pricep nimic. Am vazut atentia de pe chipul Degetzicii atunci cand o intereseaza o bucata muzicala sau un instrument. Asa ca eu nu-mi doresc decat ca urechiusele ei sa aiba acces la aceasta muzica, sa stie ca exista, s-o recunoasca ca pe ceva placut in viata ei, a noastra, iar apoi, daca prinde gustul, vedem ce putem face. La fel de adevarat este si faptul ca as fi observat ca nu merge cu placere, ca nu se bucura de compania celorlalti copii, ca nu este interesata de muzica sau de ce facem acolo, ne-am fi oprit si am fi cautat altceva. Acestea fiind spune, nu-i de mirare ca ne inscriem la Bebe Maestro si pentru sezonul de primavara-vara, asa-i?

2 euro. 848. O saptamana

2011-12-09T01:49:00.000+01:00

Fac parte dintre binecuvantate, desi n-o recunosc mereu. Sau norocoase. Sau sunt, pur si simplu, o intamplare intre atatea altele. Caci am avut o sarcina minunata ce mi-am dorit sa dureze forever, ca am nascut o copila perfecta, asa cum mi-am dorit-o. Ca nu stie ce-s antibioticele, pastilele, siropurile, ce sa mai spun de ace sau injectii. Ca ma trezesc noaptea cu o fetisoara cu ochii carpiti ce-mi da un pupic pe nas, nu ca sa-i dau medicamente.

In cele doua saptamani cat a fost bolnava a fost rau. Atat de rau ca-mi doream, vinovat, sa pun cateva strazi intre noi pentru a nu mai auzi plansete, vaiete, dorinte mereu noi si mereu mai multe, frustrari. Si sa nu-i vad zbaterea nocturna in care se lupta cu toate puterile ei sa nu o aspiram sau sa nu-i punem picaturi in ochi.

Abia acolo, la cateva strazi distanta, cand zgomotele bolii se estompau, puteam gandi clar. Vedeam saloanele de la Fundeni pline cu micuti cu capsoarele rase, palizi si tristi si cu privirea departe. Vedeam umbrele mamelor scurgandu-se pe pereti in cautarea unei asistente sau a doctorului. Atunci nu m-am intrebat niciodata cum rezista si ei si ele si nici nu m-am gandit ca uneori diferenta se facea in alta parte, in lumea rece si muta a conturilor in lei, dolari sau euro, in conturi PayPal sau carduri de credit. A trebuit sa devin mama ca sa ma intreb toate astea si sa-mi pese, sa-mi dau seama ca Degetzica este o norocoasa, iar eu sunt o binecuvantata.

Caci ce traiesc Bibi si mamica lui mintea mea nu poate incape. Dar stiu ca au nevoie de bani. Bani multi ca Bibi sa se faca bine. 100 000 de euro. Cand auzi suma asta, ti se pare imensa. Si este. Pe vremuri, inainte de criza, era un apartament cu trei camere intr-o zona decenta din Bucuresti. Acum, nu mai stiu. Dar 100 000 de euro in bucatele de cate 2 euro suna mai bine, nu? Mai aproape, nu-i asa? Caci toata lumea are (pe) aproape un telefon mobil: mai vechi, mai nou, un Iphone sau un Nokia de demult. Pentru a raspunde la telefonul iubitului, pentru a verifica mailul de la serviciu sau doar pentru a verifica statusurile de pe Facebook. Nici nu conteaza reteaua. Haideti sa mai facem ceva cu el: sa dam o viata inapoi. Viata lui Bibi. Caci de sambata, 10 decembrie, pana vineri, 16 decembrie, printr-un SMS la 848 ii dati lui Bibi o bucatica de viata.

Ce ziceti, sambata dimineata, inainte de a pleca cu micutul la teatru sau in parc, ii dati lui Bibi o speranta? Sau cand va asteptati fetita sa iasa de la balet? Sau duminica seara cand, deja in pat, va setati alarma pentru luni dimineata? Sau in drum spre serviciu luni dimineata? Sau la pranzul cu colegii? Spuneti-le si lor, 2 euro printr-un SMS la 848. Pentru Bibi. Sau cand... Sau cand... Pentru Bibi, 2 euro inseamna viata.

Duceti vestea mai departe!

*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;

*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:

0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Saint Nicolas v.2.0.1.1

2011-12-06T07:21:00.000+01:00

Dupa cum stiu cititorii fideli ai blogului, bolnavi toti trei in ultimele doua saptamani (mai mult sau mai putin, nici n-am mai stat sa contabilizez, am cantarit doar din ochi praful asternut pe la colturi si gramada de decoratiuni de Craciun ce inca isi asteapta randul) ne-am recuperat pe ultima suta de metri pentru a participa la petrecerea de Saint Nicolas.

Aici este ca si in Luxembourg, Saint Nicolas este mai important decat Mos Craciun si asteptat si serbat cu mare fast, asa ca nu puteam sa-l ratam, mai ales ca de Craciun suntem in tara. Inca prea mica pentru avalansa de mosi, am lasat Degetzica inca sa creada ca acesta este Santa sau Mos Craciun sau Caciunu', asa cum il numeste abia anul acesta.

Dupa ce sambata seara ne-am culcat tarziu pe motiv de petrecere de 4 ani, duminica a debutat in forta cu primul curs de Zumba si primele lacrimi dupa mult timp ale Degetzicii de genul "mamica pleaca la sport. vreaaaau si eu la sport...". Mare afacere n-a fost, o sala imensa, aceleasi miscari de la step-aerobic, numai ca pe o Beyonce infierbantata si altii la fel ca ea, dar care mie nu-mi spun nimic. Instructoarea draguta, numai ca nu se auzea mai nimic din ce urla ea gafait, noroc ca exemplifica foarte bine, dar totusi prea rapid pentru picioarele si creierul meu neobisnuit cu specia asta.

Intoarsa de urgenta acasa, am pus Degetzica la culcare si am sperat sa am macar doua ore de liniste sa pot face in liniste clatitele cu care ma laudasem. Dupa calculele mele ulterioare ar fi fost mai bine sa stau in banca mea si sa promit ca aduc bere sau pizza, caci din prima transa de compozitie in loc de 50 de clatite, cum speram eu, au iesit doar 17 si asta fara nici un rateu. Noroc ca a mers repede, lucram la doua tigai in acelasi timp si n-am avut timp nici macar sa mananc o salata. A doua transa nu a mai fost asa fericita pentru ca Degetzica s-a gandit sa se trezeasca inainte de expirarea timpului alocat acestei activitati culinare ce m-ar fi facut sa apar o mama dedicata si o gospodina desavarsita si a dat buzna in bucatarie, urland dupa bratele mele perfecte de mame si dupa sanul ce tine loc de masa, casa si somn. Numai ca bratele mele perfecte invarteau de zor tigai, iar cand copila a zarit farfuria cu discuri rumenite, obiectul dorintei i s-a schimbat brusc si definitiv si a inceput urlatul.

- Patita, patita (clatita) vreau! a cerut domnita batand din picior.

- Pranzul intai, mamico, si apoi clatita.

- Nu, patita vreau ACUM.

- Mi-as dori sa-ti pot da acum o clatita imensa, am raspuns asa cum am invatat din ultima carte de parenting pe care o citesc, evident, nu in timp ce fac clatite si gestionez crize. Ti-ar placea?

- Patita, patita acum... Nuu panz... patita...

... si alte variatiuni pe tema, atat din partea ei, cat si din partea mea, ceea ce au dus la un copil urlator vreme de 30 de minute, suit intre timp in spatele meu in Manduca, asta in vreme ce mainile nu-mi stateau o clipa locului si bateam oua, turnam lapte, masuram faina. Asta pentru tura a doua de clatite, facuta la foc iute, atat pe aragaz, cat si in capul meu.

Intr-un final, reusim sa convingem copilul sa manance si pranzul, primeste si clatita-premiu, iar eu ma indrept tarandu-ma spre baie sa fac un dus. Cand am vazut ca nu este apa calda, eram in pragul crizei de nervi si as fi anulat bucuroasa orice petrecere, daca nu m-ar fi tinut tare gandul ca nu are cine sa manance 40 de clatite si ca arunc pe apa sambetei oportunitatea de petrecere. Aaa, si Printzul Consort care mi-a intins o oala salvatoare si mi-a spus ca mai pregateste inca doua in zece minute.

In masina Degetzica a fost pregatita cu privire la invitati, iar tot drumul nu am primit decat astfel de intrebari: Emma? Sia? Mama Emma? Tata Emma? Adi? Mama Adi (care-i aceeasi cu mama Emma)? Si de la capat, 20 de minute pe ceas, copila a intrebat non stop cine va fi la petrecere, iar eu i-am raspuns. Cand sa luam cadoul din masina, ups, copila l-a vazut. Bine, negasind moment propice sa il transferam in pivnita fara sa prinda de veste, cadoul a zacut prin portbagaj o luna intreaga, asa ca pe la jumatatea lunii, la o deschidere mai larga a usii, l-a zarit. I-am explicat ca-i al ei, dar ca-l va primi mai tarziu, la Craciun si se pare ca a inteles, caci nu l-a cerut, ba dimpotriva, daca-l vedea, ne spunea ca-i "cadou Mimi caciun".

Venind dupa doua saptamani in care mai mult a zacut, Degetzica a fost destul de linistita, dar ea este linistita in general. In timp ce celelalte fetite se alergau, se inghionteau si imbranceau, ea a stat cumintica pe langa mine si mai punea un glob in pom, mai se ducea la cel mai mic participant si-l mangaia pe cap, mai cerea ceva de mancare. A fost primul ei Craciun in care a pus globulete in pom si s-a nimerit sa fie in deplasare, caci proiectul meu de decoratiuni de Craciun este neterminat inca, pe motiv de boala si alinat copilul si tinut la san si in brate cat este ziulica de lunga.

Momentul Mosului a fost foarte asteptat, fetitele mai mari si care stiau despre ce-i vorba stateau lipite de usa, incercand sa-l zareasca, dar cei mai mici erau indiferenti. Cum a intrat pe usa, Degetzica mi-a sarit in brate si n-am mai dat-o dusa. Fica (frica), mi-a soptit la ureche si s-a intors cu spatele la Mos. Nici exclamatiile mele entuziaste, nici veselia celorlalti copii nu au convins-o sa se intoarca cu fata, desi doar cu putin timp inainte exersasem singura poezie pe care o stie si pe care fusese de acord sa i-o spuna Mosului. Desi n-a sarit in sus de bucurie (n-am vazut-o niciodata sarind in sus de bucurie la vreun cadou), s-a bucurat de el (un bebelus cu accesorii), dovada interesul de dupa plecarea Mosului: m-a pus sa i-l desfac, l-a intors pe toate fetele, i-a dat sa manance, l-a pus pe olita si, bineinteles, l-a luat la somn cu ea, in patul nostru, si asa mic si neincapator.

Astazi pana in 12 schimbasem scutecul bebelusului pana ma plictisisem, am dus o munca de convingere pana la cer s-o lamuresc ca tacamurile si farfuria lui bebe sunt doar pentru el si ca nu putem sa-i dam sirop de tuse cu seringa cu care-i dau ei medicamentele. Si inca nu i-am aratat smecheria cu bautul apei si apoi pusul pe olita, caci cred ca nu m-as mai fi dezlipit de bebelus toata ziua.

Ultima intrebare legata de Mos Niculae s-a pus in seara asta, peste capul fetitei.

- Aoleu, este 5 decembrie, sa nu adormim inainte sa-i punem un cadou in cizmulite!

- Inca unul? Pai n-a primit unul acum doua zile?

- Da, dar stii... Mos Niculae aduce cadou in cizmulite, noi asa am crescut...

- Pai si ala de ieri ce-a fost? Si ce-a facut; a plecat putin si s-a intors ca sa lase si un cadou in cizmulite? Las-o cu un singur Mos... m-a sfatuit parinteste Printzul Consort.

Hmmm, parca imi placea mai mult varianta cu cizmulitele decat asta in care-l intalnim pe Saint Nicolas la supermarket si la cursul de Zumba. Voi pe care o preferati?

Gradinita Singelijn - actul final

2011-12-01T04:45:00.000+01:00

Dupa ce m-am dat de ceasul mortii sa o inscriu pe Degetzica la gradinita semi-particulara, mi-am dat seama ca-i ca atunci cand candidezi pentru un super job, sunt 100 de candidati pe loc, ti se pare ca te-ai prezentat impecabil, ca ai facut gaura in soare cu cunostintele tale si cu rochia ta office, deci nu are cum... nu se poate... si totusi nu... pasienta nu iese.

Caci nu conteaza ca ai fost acolo la ora 8.30 si ca ai reusit sa prinzi o linie libera si sa vorbesti cu secretara la ora 9.04 si ti-a spus ca ai inscris copila, conteaza doar ca ai sunat (dupa doua saptamani si nici o urma de actele ce ti s-a spus ca-ti vor fi trimise prin posta) si ti s-a spus ca fratii si surorile celor deja inscrisi au avut prioritate (stiati deja asta) si au constituit cele doua clase la care aspirai si tu. Asta in conditiile in care inscrierea fratilor si surorilor s-a facut inainte de inscrierea celorlalti, deci ar fi trebuit sa se stie exact cate locuri mai sunt disponibile atunci cand s-a declansat isteria cu sunatul. Conteaza doar ca ai primit un plic acasa in care ti se spune ca inscrierile au fost numeroase si locurile s-au completat in primele ore ale diminetii (de parca noi am sunat la 9 seara, nu la 9 dimineata). Si ca secretara, desi ai sunat de doua ori, nu-ti poate spune nicioadata pe ce pozitie este copilul tau, ca nu are toate hartiile la ea.

Aaa, dar nu disperati, exista "lista de asteptare" in care este musai sa va inscrieti copilul cat de repede se poate, daca vreti sa aveti "sanse". Si daca ati crezut cumva ca aceasta lista s-a completat automat, cu toti cei care nu au prins loc la inscriere, va inselati amarnic. Aaaa, nuuu, nu poate fi atat de simplu, motiv pentru care in plicul in care cu regret vi se comunica faptul ca fiica dumneavoastra nu a... bla, bla, bla, aveti si o foaie de completat si care trebuie depusa urgent la secretariat. Ce trebuie sa completati? Pai exact aceleasi date pe care le-ati precizat si la "inscrierea" prin telefon, nimic in plus, nimic in minus. Si sigur, daca va exista o oportunitate, scoala va lua imediat legatura cu noi.

Acestea fiind zise (si scrise), astazi am fost sa depun actele pentru optiunea doi. Optiunea doi este o scoala foarte, foarte mica (nu exista decat gradinita, fara scoala primara/secundara), directoarea a fost foarte amabila la interviu, a stat o ora cu noi raspunzandu-ne la intrebari si explicandu-ne mersul lucrurilor, inclina foarte mult spre metode naturale si blande de educatie si parenting, madame care va fi la clasa Degetzicii ni s-a parut foarte atenta la nevoile copiilor. De exemplu, cand am vizitat noi, era petrecerea de Halloween si ea era costumata, la fel ca toti copiii. Cand am intrat noi in clasa, si-a scos palaria si masca pentru ca s-a gandit ca Degetzica s-ar putea speria de ea. Ooo, si mare minune: desi somnul de pranz se petrece in sala de sport, ii descalta de pantofiori. Singura problema majora este mancarea, asigurata de o companie oarecare despre care nu am reusit sa gasesc date pe internet, dar oricum mostra de meniu pe care ne-a aratat-o directoarea nu ne-a incantat deloc. Asa ca avem doua variante: Degetzica va merge de la 9 la 11.30 si va manca acasa (caz in care de-abia apuc sa intru la un film la cinema, ce sa mai zic de visul meu in care intra perfect un curs de flamanda) sau de la 9 la 12.30 si mananca acolo mancarea "calda" de acasa, incalzita de madame la microunde (desi nu-mi place combinatia mancare plus microunde, off, off), in urma rugamintilor mele fierbinti spre arzande, caci asa ceva nu se face, no, no, no.

Dar eu tot ma gandesc ca pana in martie (vedeti, deja am intarziat procesul cu o luna, caci initial vorbisem pentru februarie) se va intampla ceva, nu stiu ce, dar ceva atat de frumos incat va aranja lucrurile asa cum trebuie: Degetzica fericita la scoala, cinci dimineti pe saptamana, mamica la cursuri sau aiurea, mancand sandviciuri cu branza de capra si rosii cherry. Sa-mi fac sperante sau sa raman cu picioarele pe pamant? Alo, Mosule, ma auzi?

Febrila

2011-11-27T03:23:00.000+01:00

- Santa, santa, ciripeste stins Degetzica, punand labuta pe cartea despre Craciun pe care a primit-o.

- Da, draga mea, vine Mosul in curand, ce cadou vrei sa-ti aduca?

- Rozzz, mami, rozzz, si-si pune abatuta capul pe pieptul meu.

- Si lui daddy?

- Rosu.

- Si mamicii?

- Rosu. Si lui Mimi? intreaba tot ea. Rozzz, Mimi rozzz, ma anunta si-si flutura pleoapele rosii si obosite.

Ne-am dat la fund. De o saptamana (nu zic o saptamana si un pic ca sa nu manii pe nimeni) ne luptam cu o boala. Intai ea, mititica, apoi, din cauza apropierii si a patului pe care am ajuns sa-l impartim toti trei, si eu si Printzul Consort. Nu-i mare lucru, dar pe noi, fiinte active si cu program, ne-a dat peste cap. A inceput intai sa tuseasca, rar, rar de tot ca nici n-as fi banuit nimic daca nu as fi aflat ulterior ca a venit in contact cu cineva gata racit si ambalat. Ei, nu ne speriem noi de o tuse, am zis si am dat sticluta de Stodal pe care o mai aveam in casa, baietelului care avea mai multa nevoie de el. Dar in doua zile, Degetzica noastra vesela s-a pleostit ca un trandafir tinut la soare: febra, secretii nazale curgatoare, tuse din piept, nu prea deasa, dar atunci cand era, o vedeai cum isi da sufletul, se vaieta de toate cele, de la "doare dintii, mami" ca sa primeasca picaturi pentru dinti, pana la "doare gatul" sperand ca va primi din noul Stodal, cumparat de urgenta de Printzul Consort in zorii zilei. Spre seara, aparusera si niste secretii oculare suspecte, pe care le-am ingorat cat am putut, dar degeaba. Am rezistat eroic fara antitermic trei zile, dormind iepureste noaptea si cu mana pe ea. Ce temperatura avea? Pai cine poate stii, ca n-am convins-o cu nici un chip sa-si departeze mana de corp si de obligat nu am vrut s-o oblig, mai ales ca nu stateam in loc din cauza ca nu-i stiam temperatura.

Desi dimineata, dupa o noapte dormita pe sponci, nu auzeam decat "foame, mami, Mimi 'zit (trezit)", de ziceam ca hopa, s-a reparat copilulul, iar eu dorm in front, mancarea a devenit un mare nu, asa ca Degetzica s-a hranit o saptamana doar cu lapte de mama si dragoste, iar eu am ajuns sa nu ma mai tin pe picioare, mai ales ca nu mai voia sa faca nici macar un pas fara s-o car in brate, iar cum o luam in brate, se cuibarea la pieptul meu si inchidea ochii, cazand intr-o picoteala data de febra si boala. E clar, antrenamentul din primele sase luni e demult pierdut, trebuie sa fac ceva pentru a reintra in forma.

Marti la pranz am cedat si am facut programare la medic. Era primul medic la care mergeam cu Degetzica in Bruxelles, la sapte luni de la medicul din Luxembourg care diagnosticase o otita mult prea rapid si prea superficial, dupa parerea mea. Desi imi facusem calculele ca ne-ar primi in cel mai bun caz a doua zi dimineata, iar in cel mai rau, peste doua zile, ne-a chemat la cabinet chiar in aceeasi zi, in trei ore. Am trezit Degetzica greu adormita si, in timp ce-o imbracam, ii faceam si instructajul cu privire la medic. Ea are o teama cumplita fata de ei, mai ales ca nu i-a vazut de prea multe ori la fata, asa ca prima reactie a fost nu, ea nu merge. Pai, stai asa, sa vedem: iti amintesti de Miffy, cum a durut-o pe ea gatul si capul si nu se simtea bine si a mers la doctor de mana cu mamica ei? Pai asa o sa mergem si noi, mamica te tine de mana, uite asa (exemplificat teatral tinutul manutei), doamna doctor este o madame draguta, o sa se uite in gatul tau, la ochisori, la urechi si apoi plecam acasa. Da? intreba ea, plina de speranta. Exact asa, mamico, exact asa. (Buna cartea asta, o recomand, desi nu am luat-o cu un scop, a prins bine ca am citit-o si rascitit-o, Degetzica a fost mult mai linistita cand a realizat ca la doctor este ca-n carte, iar acum pomeneste de doamna doctor fara sa arate vreo teama sau respingere.)

Si in mare, asa a fost: doctorita mai in varsta decat ma asteptam eu, dar foarte profesionista: m-a intrebat cate in luna si-n stele despre Degetzica, inclusiv despre sarcina, tipul de nastere, scorul Apgar si cat am alaptat. Ei, la faza cu alaptarea i-au iesit ochii din orbite cand a auzit ca inca alaptez si initial a crezut ca nu a inteles bine. Cand s-a lamurit ca-i adevarat ce auzise, m-a intrebat candida "Asa mult?". I-am bagat repede recomandarea OMS-ului sub nas, avusesem mai inainte si o discutie despre backgroundul nostru (al meu si al Printzului Consort), asa ca s-a repliat imediat, spunandu-mi ca este minunat, daca am posiblitatea. In afara de asta, a fost perfect, un examen clinic general ca la carte, cu cantarit (12 kilograme batute pe muchie) si masurat pe masa, nu la perete, ca in Romania (in 5 septembrie, cand am revenit la Bruxelles, avea 86 de centimetri, acum are 90). In afara de verificarile standard la copii: gatul, ochii si urechile, i-a verificat si soldurile si pielea pentru eventualele pete, eczeme, alergii. La final diagnosticul a fost linistitor pentru mine: rino-faringita acuta si conjunctivita. Am primit si reteta, doar un antibiotic local pentru conjunctivita, in rest un sirop de tuse, un spray dezinfectant si usor analgezic al gatului si un spray cu ser fiziologic si musetel pentru nas. Ne-a taiat chitanta, am platit onorariul (32 de euro) si ne-a urat drum bun, nu inainte de a avea o discutie pe tema antibioticelor si cum nu vindeca ele orice (vazusem in cabinet un afis pe care scria ca gripa nu se vindeca cu antibiotice).

Iesita de la medic cu Degetzica in brate, dau nas in nas cu Printzul Consort si o luam la fuga spre masina ca intarziam la ora de franceza. Pe drum, copila sta prabusita in scaunul de masina cu temperatura cat casa (nu-i dadusem nimic ca sa avem o interpretare corecta la doctorita, dar ea m-a intrebat pe mine cat a fost in ultimele zile, ea s-a multumit doar sa-i puna palma pe burtica - asta ar fi o scapare, este adevarat, dar daca nu esti fan antitermice date la primul semn de febra, nu te impacientezi prea tare), eu pasez reteta Printzului Consort si-i dau indicatii despre ce sa cumpere si ce nu si fug departe de casa si de boala, oblojindu-ma din mers cu pastile de supt si siropuri inghitite in loc de mancare.

De atunci chinuim copila cu picaturi in ochi de trei ori pe zi (ati incercat vreodata sa puneti picaturi unui toddler care se zbate, da din maini ca sa zboare flaconul si mai si strange ochii cu putere, caci stie tinta finala? e greu, va spun, de multe ori ratez pentru ca imi lipseste doua degete sa deschid ochiul), plus apa de mare si aspirat de doua ori pe zi. Initial am dus munca de convingere. Ca Miffy, ca o fi, c-o pati... Apoi, am incercat exemplul personal: si mamica ia sirop (si chiar luam) si mamica isi da cu "sprayul cu balena" in nas. Zaharelul a mers, dar numai la dulciuri, adica la sirop, aspirarea si picaturile in ochi, punctele nevralgice ale tratamentului, nu au vazut nici o imbunatatire. In ultimele zile, rapusa si cazuta si impartind acelasi pat cu Degetzica, mi-am pierdut hazul si rabdarea, asa ca operatiunile se desfasoara pe tacuta, fara avertizare prealabila si cat mai rapid posibil. Nu-i idealul, Degetzica este atat de suparata de ce i se intampla incat a inceput sa viseze in fiecare noapte ca o chinuim, ne da picioare in gura si pe unde nimereste si ne striga ca ea nu vrea spray, picaturi si aspirator. In plus, ne incalzeste asternuturile cu o febra pe care nici macar suzeta-termometru, cumparata pe bani grei, nu reuseste s-o monitorizeze pentru simplul motiv ca fetita, pana mai ieri fan declarat suzeta, o ia si o roade intre dinti, omorand scumpul senzor cu tot cu latexul Aventului muma. Aaa, si ma trezeste la niste ore ingrozitor de mici pentru ca tuseste fix in urechea mea, imi cere apa doar mie, tzitzi doar mie (hmm, aici n-ar trebui sa ma plang) si dorindu-si sa doarma doar pe pieptul meu, facandu-ma sa ma ingropand in saltea, de-abia respirand si asteptand rasaritul care aici, prin partea asta de lume si pe timpul asta, vine tare tarziu dimineata. Dar macar pot predevea un nou acces de tuse si astfel putem tusi sincron, caci am observat ca daca tusesc, se trezeste imediat, dar daca sforaie Printzul Consort, nu are nici o problema.

Astazi i-am zis cateva vorbe siropului de tuse si am facut ceai de ceapa. I-am adaugat cateva picaturi de extract de vanilie si i l-am livrat Degetzicii in paharul cu Tigger, preferatul ei. Ei ah, sa-l bei tu, mi-a spus usor enervata si mi-a bagat paharul sub nas. L-am baut, nu era asa rau, dar la tura a doua am schimbat reteta: i-am adaugat doi stropi de miere si o lingurita generoasa de vitamina C naturala. Nu ceai, apa, mi-a spus vehementa, ea, care toata viata ei nu a primit altceva decat apa, tocmai pentru a nu prefera ceaiurile. I-am pastrat doua degete de ceai si am completat cu apa, multa apa si tot a simtit ca-i ceai. Vrei sa-ti arat care-i ceaiul? si i-am dat sa miroasa cana mea cu ceai de ceapa de-ti muta narile. Asta este, tu ai apa! am mintit-o senina si a dat sa ma creada, dar mai mult de cateva picaturi nu a baut o data.

Maine-i duminica si farmaciile sunt inchise, cu exceptia catorva de garda in tot Bruxelles-ul. Dar luni la prima ora ma dezic de toate siropurile astea care nu au nici un efect si schimbam foaia. Avem o gramada de decoratiuni de Craciun de terminat!

In criza (de timp): Creveti cu orez

2011-11-23T03:37:00.000+01:00

Noua mea prietena este organizata. Foarte organizata. Pe dulapul ei troneaza in fiecare saptamana un excell cu meniurile din saptamana respectiva, iar sub meniuri are liste detaliate de cumpaturi: de la supermarket, din piata, de la magazinul bio. Langa excell isi asteapta cuminti randul la executie retetele lui Jamie Oliver si alti monstrii de teapa lui, retete care in restul timpului stau aranjate pe caprarii intr-un dosar special, dedicat acestui scop nobil: gatitul mancarii.

Cand am vazut prima data excellul si retetele am cascat ochii mari si cred ca am si palit putin. Am cerut detalii, in timp ce, cu un aer neglijent, invarteam coltul unei retete. Mi s-a jurat ca-i simplu si eficient, ca mancarea se cumpara in cantitati precise si astfel nu se mai iroseste. Plus ca nu trebuie sa te intrebi pierduta in fiecare dimineata "dar eu ce mai gatesc?". Ai aceasta dilema? Arunci un ochi pe lista, verifici ingredientele si scoti exact cei trei morcovi si patru vinete cumparate special pentru reteta de astazi. Restul e o joaca de copil...

O, zei, ce sistem; perfectiunea perfectiunilor, mama organizarii, mi-am spus in sinea mea si m-am gandit vreo doua nopti cum sa fac sa-l am si eu. Apoi am renuntat: singurele mele retete erau niste decupaje de pe ambalajele de piscoturi de pe vremea cand faceam tiramisu si inca vreo trei retete de coctailuri gasite intr-o revista. Si oricum, le pierdusem urma in buzunarul unui palton cu guler de blana pe care nu-l mai vazusem de cativa ani, asa ca nu avea nici un rost sa le caut dupa atatea mutari si un copil ce a dat un nou sens cuvantului gunoi.

Ca sa nu simt ca n-am facut nici un pas in cautarea nirvanei bucatariei organizate, m-am apucat sa rearanjez pungile puse in sertarele congelatorului: un sertar cu legume, unul cu carne si unul cu peste si altele asemenea. Aaa, si ce-mi vad ochii? O punga cu creveti babani, decorticati si rozalii, cu niste cozi mandre, 60 de bucati dupa indicatiile de pe ambalaj, numai buni de parpalit pe foc in tigaia noua ce o cumparasem de cu seara in amintirea tigaii ce a servit cu nadejde cinci ani de camin plus inca cativa (multi) dupa. Reteta ioc, dar nu ma impiedic eu tocmai la pasul asta. Caut repede la Jamie Olivier (tot prietena mea imi spusese ca are site, doh, cat de greu era sa presupun asta?) mancare cu peste sau fructe de mare: superbe toate, dar in lipsa acuta de creveti. O idee despre cum ar trebui facuti aveam eu, dar imi era frica. Asa ca mai dau doua clickuri si gasesc peste reteta asta. Ma uit peste ingrediente: da, creveti am. Si unt si ulei. Si usturoi. Restul nu prea, dar inlocuiesc, ca in asta sta magia: in inventat. Cateodata iese, cateodata nu, dar acum ar face bine sa iasa, ca este tarziu, copila trebuie sa manance, iar Printzul Consort a fost trimis dupa vinul alb indispensabil retetei, in situatia in care casa noastra geme de numai de vinuri rosii.

Sa vina ingredientele:

- vreo 40 de creveti grasuti (pot fi si mai multi, noi am zis ca-s multi initial, apoi am mai fi vrut, dar nu mai erau), decongelati rapid intr-un bol cu apa rece;

- 2 capatani de usturoi, curatate si taiate cat de subtire se poate;

- ulei cu punct de topire inalt;

- unt (cat va lasa inima; recunosc ca pe mine ma lasa mult);

- boia de ardei iute;

- 1 cana vin alb (eu cred ca am scapat mai mult, ca am pus din ochi);

- patrunjel uscat - in reteta zice proaspat, eu n-am avut, asa ca am inlocuit cu...

- frunzele de pe 3 ramuri de menta proaspata, maruntite proaspat;

- sucul de la o jumatate de lamaie bio;

- sare de Himalaya;

- piper - iarasi trebuia proaspat, eu m-am bucurat ca am mai gasit niste firisoare pe fundul unui pliculet, de unde sa iau eu piper proaspat? (stiu, n-am excell...);

- orez pentru garnitura.

Sa vina modul de preparare:

Am pus uleiul si untul intr-o tigaie anti-aderenta (stiu, stiu, am citit si eu despre Teflon, numai ca mie imi plac de nu mai pot tigaile astea - nu lipesc, se curata intr-o clipa, sunt usoare si arata frumos), iar cand s-a topit untul am adaugat si boiaua de ardei. Amestecul s-a colorat in portocaliu, semn bun ca lucrurile incep sa se miste, semn rau ca am pus prea multa boia. Am adaugat repede si usturoiul si am asteptat sa se ingalbeneasca putin. N-am asteptat mult si am adaugat si crevetii. I-am invartit de vreo doua ori in tigaie, apoi am adaugat si vinul si i-am lasat sa clocoteasca in pace in timp ce eu m-am ocupat de un orez tricolor pe care l-am spalat bine si l-am pus la fiert (proportie 1 la 2.5) cu apa.

Dupa ce a scazut aproape tot vinul, am mai invartit crevetii de pe o parte pe alta si am adaugat sarea, piperul si menta proaspata. La final am turnat peste amestec sucul de lamaie. Am pus repede pe doua farfurii si am adus la masa. Deja se auzeau furculitele batand a nerabdare. Ce ramas vedeti in poza. Ia spuneti, ce credeti ca vom manca sambata?

Ho, ho, ho, sa sara cadourile!

2011-11-21T04:06:00.000+01:00

Prin tarile prin care ne aventuram noi, Sfantul Nicolae este mai important decat Mos Craciun. Cel putin pentru o anumita categorie de oameni, cei care au deja copii. Despre copii, nici nu mai vorbesc; cum stau ei cu orele in fata casutei lui Saint Nicolas doar pentru doua minute maxim pe picioarele Mosului, o intrebare, un raspuns, cinci poze si pe-aici ti-e drumul, altul la rand, va rog, caci uite ce coada mare este, iar Mosul este deja obosit, ca sa nu mai vorbesc de caldura asta insuportabila care i-a facut obrajii sa se confunde cu haina de-o poarta.

Am fost ieri in mall. Singura, pentru o repriza de shopping rapid, cat Degetzica si-a facut somnul de frumusete pazita de Printzul Consort. Acolo, aglomeratia de pe lume: mi-a luat mai mult de 15 minute sa gasesc loc de parcare. Am batut parcarea, atat cea descoperita, cat si cea acoperita, de nenumarate ori. As fi vrut sa fug, dar pentru asta trebuia sa opresc masina undeva si sa ma duc la casa, sa platesc. Nu puteam sa fac asta, ca nu aveam unde sa las masina, iar eu n-o las aiurea nici daca stiu ca dau 30 de ture. Pana la urma am reusit sa ma strecor in imparatia minune, cea in care copiii stau la coada la Mosu' intre garduletele facute labirint pentru a intra cat mai multi oameni, pardon, copii, pe metru patrat. Ca deh, este mall, iar spatiul costa, asa cum banuim, mult.

Prinsa in inghesuiala, m-am felicitat ca am lasat perfectiunea familiei si pe tatal ei acasa si mi-am facut cruce cu limba in gura ca locuiesc intr-o tara in care livreaza toti Amazonii. Inclusiv jucarii, asa ca mi-am vazut de ale mele, dar m-am gandit sa las aici niste idei caci perioada asta, dupa doi ani, mi se pare foarte dificila in ceea ce priveste alegerea jucariilor: sunt prea mari pentru animale de plus, pentru zornaitoare, s-a terminat si raiul cu jucariile de tras si de impins, dar prea mici pentru Monopoly, Risk si alte jocuri ce ne faceau noptile albe pana acum cativa ani. Si parca nici jocuri cu litere si numerele, tablele magnetice sau negre ca taciunele, nu merg, nici cele de ghicit capitale si tari, iar de jocurile ce presupun arme sofisticate, costume de roboti sau altele asemenea nici nu vreau sa vorbesc.

1. Jucarii din "viata practica". Sunt o multime, incepand de la linguri, lingurite si furculite si pana la bucatarii care de care mai sofisticate (am vazut inclusiv bucatarie de restaurant), trecand prin mese de calcat, uscatoare de rufe, pamatuf de praf, aspiratoare, sucitor, "facator de ravioli", mojar si pistil, placa de spalat rufe (asa cum avea bunica) si multe, multe altele. Singurele probleme pe care le-am gasit la ele este spatiul - iti trebuie ceva loc ca sa reproduci viata voastra, fie ea si in miniatura si pretul - cele mai frumoase sunt cele din lemn, dar sunt si mult mai scumpe decat suratele lor de plastic, mai colorate si mai pline de "vino incoace" pentru copii. Un site de unde puteti cumpara astfel de jucarii minunate, din lemn, este acesta (livrarea se face si in Romania) si, bineinteles, clasicul, dar deloc imbatranitul Amazon (.co.uk sau .de) cu produse similare, uneori identice si cu preturi excelente.

2. Micile jucarii interactive, care fac mai mult decat sa reproduca zece melodii diferite la apasarea pe un buton. Noi o avem pe aceasta, varianta de pe Amazon fiind aici si face aceleasi lucruri. Am cumparat-o pe un pret de nimic de la o brocanta acum o luna si nu m-am gandit nici un moment ca va fi un hit, dar de atunci Degetzica se joaca zilnic cu ea. Este o jucarie gen laptop, cu vocea lui Winnie si a prietenilor lui si cu 20 de placute fata-verso (deci 40 de activitati) aranjate pe mai multe nivele de varsta (intre 3 si 6 ani), cu ajutorul carora copilul invata antonime (mare/mic, lung/scurt), invata sa citeasca ceasul, anotimpurile, invata despre fructe si legume si copacii in care cresc ele, invata literele alfabetului, invata sa numere, sa imperecheze obiecte, etc. Fiecare placuta poate fi interpretata si diferit fata de modul initial al jocului, in functie de fantezia parintelui si de dorinta copilului (Degetzica nu stie sa citeasca ceasul, dar ne uitam pe placuta si povestim ce fac Winnie si prietenii lui - se trezesc, se spala pe dinti, mananca, dorm de pranz, etc). De aici Degetzica a invatat anotimpurile si acum stie ca toamna frunzele se fac galbene si apoi cad, apoi vine iarna cand ninge si apoi primavara cand apar alte frunze.

Singura problema ce am avut-o este faptul ca pentru a se inscrie ca raspuns corect/fals, trebuie apasat direct pe niste stelue ce-s greu de vazut si de nimerit de manute mici si neobisnuite cu astfel de activitati.

3. Jucariile Leap Frog. Desi ideea tabletei pentru copii, cat o fi ea de castigatoare de premii, nu o diger prea usor, mai ales cand ma gandesc la copiii de 4 ani, varsta minima recomandata a producatorului, recunosc ca-mi place mult conceptul acestora, iar atunci cand Degetzica a primit un astfel de cadou de ziua ei am ramas cu gura cascata. Conceptul e simplu si minunat: pe o carte speciala (cu personaje Disney, cu masini, printese, cu Dora, ba chiar si cu Pocoyo) se aseaza acest Leap Frog, o vietate ciudata care este, de fapt, un cititor, exact ca cititorul de coduri de la supermarket. Iar cartea prinde viata: frunzele fosnesc, Winnie vorbeste, numara flori, spune culori, povesteste ce-i place sa faca, ce mananca, cum doarme. Mie cel mai mult imi plac ultimele doua pagini unde se pun intrebari, iar copilul este invitat sa rasfoiasca inca o data cartea si sa gaseasca raspunsurile: sa numere toti Winnie din paginile cartile sau toti Tigrisorii, etc. Degetzica are o pagina speciala pe care o "citeste" mereu: cea in care toti prietenii lui Winnie povestesc cate flori au in fata si ce culoare au. Am dus cartea in masina, gandindu-ma ca va fi utila in calatoriile lungi, dar n-a fost o idee prea buna: din cauza zgomotului, vocile nu se aud foarte bine, desi are mai multe nivele ale sunetului. Per total, cartea si cititorul sunt o investitie interesanta, cu potential, de care-i destul de greu sa te plictisesti, caci poti adauga oricand o noua carte in colectie, cititorul putand stoca 3 carti in acelasi timp, iar descarcarea lor durand foarte putin. In viitor, se poate up-grada la versiunea pentru scolari: Leap Tag, care-i un fel de creion ce se aseaza pe cuvant si-l "citeste".

Minusurile pe care i le-am gasit: instalarea foarte greoaie pe calculator (mi-a luat vreo 15 minute sa pun cartea pe cititor, timp in care mi-am jurat ca n-o mai fac a doua oara), limba: engleza sau franceza; din ce am cautat eu, nu am gasit si-n limba romana.

4. Daca jucariile de mai sus v-au atras, dar din diferite motive v-au ramas indepartate de inima si, mai ales, casa, nu disperati. Intotdeauna se gasesc jucarii simple, accesibile, pe care copiii le adora, desi noua nu ne spun nimic la prima vedere. Asa s-a intamplat cu o cutiuta muzicala de care Degetzica este indragostita si o cara dupa ea peste tot, iar acelasi efect l-am observat si la alti copii ce s-au jucat cu ea: sunt indragostiti de cele trei note ce se aud si rotesc la nesfarsit de manivela.

La fel, puzzle-ul cu animale este preferatul ei de cand l-a rezolvat pe cel de la Melissa and Doug si nu o mai intereseaza. La inceput, a fost foarte nedumerita si nu intelegea ca sunt trei forme in care se aseaza piesele. Apoi nu lipea animalele corect. Dupa ce i-am aratat o singura data cum se rezolva l-a facut fara greseala si de atunci mereu. Umbla cu piesele intr-o punguta si cu placa in mana si-l rezolvam oriunde: in camera ei, in baie, in sufragerie, pe picior de plecare, in hol.

Din pacate, Degetzica are toate jucariile de mai sus, asa ca pentru ea nu se aplica lista de mai sus. Din si mai pacate, jucariile pentru Saint Nicolas si Craciun le-am cumparat deja (sau le-am primit - de ziua ei am avut o invazie de jucarii, asa ca, profitand de neatentia ei, le-am sustras cu gandul sa i le dam la alta sarbatoare. Nu ma felicitati pentru idee, nu-i a mea, am tras si eu cu ochiul la Ada pe vremea cand nu aveam copii si iata ce-am retinut.) Din fericire, tot cautand poze pentru postarea asta, am dat peste atatea jucarii frumoase si interesante, ca am lista pana pentru la anul, daca nu si mai mult. Copiii vostri ce vor primi cadou de Craciun?

Ding Dong/Music Together

2011-11-18T04:35:00.000+01:00

Am aflat de Ding Dong de la o prietena. Daca pana atunci zilele ne erau punctate (si alergate) doar de The Little Gym si cursurile mele de franceza, dintr-o data primisem aproape pe tava inca doua activitati de copii, amandoua muzicale. Cum as fi putut sa ratez asa ceva, eu, mereu in cautare de ceva de facut cu fetita in lungile seri de iarna, cand te paste depresia ca aprinzi lumina de la ora 4 si-ti doresti sa fii oriunde, numai acasa nu? Niste incurcaturi in bucataria uneia dintre ele ne-a facut sa mergem intai la Ding Dong pentru o "sedinta de test". Joi dimineata, ora 11. Stiu, stiu ca nu este chiar in plina seara de iarna, dar locurile de dupa-amiaza se ocupa primele, caci dimineata copiii sunt la scoala sau la cresa, iar parintii la serviciu.

Ding Dong isi are sediul la parterul unui bloc vechi, asa cum sunt multe in Bruxelles, iar prin geamurile mari din livingul transformat in sala de muzica se vede o curticica interioara, inca verde. Livingul este decorat foarte simplu, adica mai deloc: un birou mare intr-un capat, iar in rest un mare spatiu mochetat pe care se intra in sosete sau descult. In hol este loc suficient pentru carucioare, iar copiii au cateva jucarii si un tobogan de plastic cu care sa se joace. Mariette, directoarea si cea care tine cursul, are vreo 45-50 de ani si initial mi s-a parut departe de tipul de educatoare, chiar si muzicala, pentru niste copii asa micuti (pana la 5 ani). A trebuit sa ne adunam cu totii in sala mare si s-o aud cantand ca sa raman impresionata de vocea ei calda si plina si de ce poate face cu ea si cu corpul ei: de la zgomote de artificii (ne invata si pe noi, dar la ea chiar vezi cum sar scanteile in aer), la alergat dupa taxi, imitat diverse animale sau dansat pe Zorba Grecul, parca si-ar lua vocea in maini si ar modela-o ca pe o plastilina, facand-o cand plina ca o butelcuta, cand subtire ca o lipie.

Initial, doar una dintre noi a fost impresionata de performantele Mariettei: in timp ce eu ii sorbeam miscarile din ochi si ma imbatam cu vocea ei, Degetzica gasise o scara de urcat si de coborat, plus inca vreo cativa copii de-o varsta cu ea ce faceau acelasi lucru ca si ea, asa ca nu prea a mai fost chip s-o aduc in cercul format de ceilalti. Ceilalti, mai mici si inca neumblatori pe picioarele lor, se uitau cu jind in jur, incercand mici miscari stanga-dreapta, dar fiind rapid readusi in peisaj de catre mamele lor.

Lectiile si toata conversatia se desfasoara in engleaza si, spre desosebire de The Little Gym, unde grupele sunt formate de copii avand aproximativ aceeasi varsta si care fac aproximativ aceleasi lucruri, aici grupele sunt free-style: avem un coleg de vreo opt luni, unul de zece, o fetita ce de-abia merge in picioare, vreo cativa copilasi de varsta apropiata cu Degetzica, plus o fetita evident mai mare, poate trei ani sau un pic mai mult. Ideea grupelor heterogene este de a crea un mediu cat mai asemanator celui din familie, unde copiii de aceeasi varsta sunt rari, in majoritatea cazurilor fiind spatiati cel putin la un an distanta. Nefiind vorba de abilititati fizice, lucrul acesta nu deranjeaza, ba dimpotriva, eu m-am suprins deseori privindu-i pe cei mici sa vad cum reactioneaza la muzica, dar si pe cei mari pentru a vedea progresul fata de Degetzica, de exemplu.

Pentru ca, trebuie sa recunosc, dupa prima sedinta am fost foarte sceptica: desi imi placea foarte mult sa aud engleza americana a catorva mamici si usurinta cu care rostogoleau cuvintele, nu era deloc ce ma asteptam eu; nu stiam nici un cantec din cele cantate acolo, desi aveam senzatia ca am ceva experienta in cantat nursery rhymes si, in plus, totul mi se parea mai mult legat de ritm si de voce, fara muzica instrumentala neaparat. Aaa, mie imi placuse, ma distrasem grozav, odata ce ma prinsesem ca pocniturile din buze si din degete sunt artificii si-i explicasem si Degetzicii asta sa nu mai sara ca arsa de fiecare data cand Madame Mariette pocnea din degete si din gura ca un dop de sampanie, m-am desfasurat de parca in aflam in cea mai hip discoteca bruxelleza: dansasem pe Zorba Grecul mai-mai sa-mi flexez glezna, iar la cantecul cu alergatul pe strazi si dupa taxi ma miscasem stanga-dreapta cu atata putere ca acum capul imi zvacnea doborat de o nemeritata durere de cap. Dar Degetzica... Dupa ce se plictisise de atata urcat si coborat pe scara, imi venise in brate, dar s-a speriat de pocnitura de mai sus si a inceput sa bazaie, la Zorba Grecul nu a putut tine pasul, asa ca a alergat pe langa mine, apoi de la atata alergat i s-a facut foame si a inceput sa miorlaie ba dupa tzitzi, ba dupa biscuiti... De-abia la partea in care copiii se joaca cu instrumentele muzicale, iar apoi incearca sa reproduca ritmul unei melodii s-a mai linistit, a uitat pentru moment de mancare si s-a bucurat sa se joace cu o mica tamburina, sa bata in tobite si intr-o toba mare si sa-mi ia din mana un trianglu ce scotea sunete de clopotei. Finalul este compus din doua cantece: un cantec de leagan, in care ne imbratisam noi doua, iar copilasii mai curajosi si cei obisnuiti deja se duc la Mariette pentru o imbratisare si un cantec de la revedere, cantat pentru fiecare copil in parte si pentru mamici.

La finalul primei ore m-am gandit sa-i mai dau o sansa si sa ne inscriem pana la finalul lunii decembrie. Astazi a fost a doua oara, iar surprizele au fost mari. In primul rand, acasa mi-am facut temele: am aflat ce experienta muzicala si educationala impresionanta are Mariette si am privit-o cu alti ochi, plina de respect. Apoi, am aflat ca muzica pe care o "preda" la Ding Dong este inscrisa in conceptul Music Together, un concept american, creat in 1987, conform caruia toti copiii sunt muzicali si ca interesul copilului pentru muzica depinde de participarea si de asumarea rolului de model de catre parinte, indiferent de abilitatea muzicala a acestuia. Astfel, cresterea muzicala a copiilor se realizeaza prin joaca, intr-un mediu asemanator celui familial, non-competitional.

Apoi, in pretul inscrierii am primit un CD cu cantecele cantate la curs. De fapt, sunt doua CD-uri identice, unul pentru masina si unul pentru acasa. (Daca vreti, puteti asculta cateva cantecele aici.) CD-ul primit are ca instrument banjo si sunt noua astfel de CD-uri, fiecare cu cate un instrument. In afara de CD, in pachet mai exista o carticica cu versurile tuturor cantecelor si o harta cu cresterea muzicala a copilului (ca un drum serpuit, fiecare etapa, de varsta si muzicala, fiind marcata pe drumul acesta, impreuna cu achizitiile facute).

In plus, la ora de astazi am inteles mai bine ce se intampla: de exemplu, astazi am continuat calatoria prin Africa si cantecul de joc cu instrumentele, de dans liber si cantecul de leagan au fost toate niste cantece din diverse tari africane. La finalul cantecului de leagan, cand vocea Mariettei se disipa in toate colturile clasei, eu aveam lacrimi in ochi, iar toti copiii mai mari au sarit in picioare ca s-o imbratiseze. Pana si Degetzica a vrut sa mearga la imbratisare, dar cand a ajuns in fata Mariettei timiditatea a iesit la iveala si nu a acceptat decat o mangaiere pe capsor. Am plecat de la Ding Dong plina de voie buna, cu vocea Mariettei inca in urechi, in timp ce pe retina imi staruiau sosetele groase, impletite din lana, pe care le poarta la curs. Nici n-am observat ca afara erau 7 grade, iar faptul ca am venit cu tramvaiul mi s-a parut dintr-o data o idee buna, in ciuda bombanelilor de dimineata cand de-abia am reusit sa bag caruciorul pe usa minuscula a tramvaiului bruxellez dotat nu numai cu usi mici, dar si cu scari inalte. M-am convins: Ding Dong este un cadou minunat pentru noi doua, o portie saptamanala de good vibes de care avem nevoie in iarna ce vine. Daca sunteti prin apropiere unui Music Together, nu ezitati, chiar daca pare scump (in Bruxelles, 181 de euro pentru 11 sesiuni a cate 45 de minute fiecare): face minuni pentru Zen-ul de mamica obosita, trista ca vine iarna si fara solutii de activitati pentru copiii intre unu si cinci ani.

Douazeci si sapte de luni - File de poveste

2011-11-13T03:03:00.269+01:00

Cand am plecat anul trecut din tara, un prieten mi-a spus sa am rabdare. Rabdare? Da, cu tara cea noua, caci acomodarea nu se face intr-o zi, o saptamana sau o luna, ai nevoie de cel putin sase luni pentru a nu te simti ca pe alta planeta, pentru a indrazni sa pleci la cumparaturi si fara sa pornesti GPS-ul sau pentru a invata ca daca vrei caldura, este suficient sa invarti robinetul caloriferului, chiar daca afara este vara si sunt 18 grade (da, nu va mirati, 18 grade am avut toata vara asta, in timp ce Romania dadea in clocot la peste 32-34 de grade). Asa ca, am vrut sau n-am avut ce face, am avut rabdare. Cu tara cea noua (iarasi noua), dar si cu acomodarea Degetzicii la tara cea noua, la casa cea noua, la plecari la Paris, veniri in tara, intoarceri, bunici aici, bunici acolo, dar se pare ca lucrurile incep sa se aseze pe fagasuri minunate, mai ales in ceea ce-o priveste pe Degetzica.

Desi nu am putea sa punem degetul pe o schimbare spectaculoasa, aparuta peste noapte, Degetzica infloreste sub ochii nostri, lasandu-ne mirati si plini de nostalgie fata de bebelusa nevorbitoare, neumblatoare si nestiutoare de acum 2 ani. Mi se pare ca a trecut atat de mult timp de atunci ca nici macar nu-mi mai aduc aminte cum era cand nu vorbea, cum vorbeam ca o moara stricata toata ziua sau atunci cand nu mergea si o caram in brate zile intregi. Cat de multe presupuneri faceam atunci, bazate pe simturile mele, fara sa am o confirmare verbala din partea ei! Cum ma mai chinuia indoiala daca am pus suficiente haine pe ea, cum ma chinuiau remuscarile cand mi se povestea ca a plans atunci cand lipseam de acasa (atat de rar, Doamne, ma intreb cum am rezistat) pentru ca nu stiam exact cauza pentru care a plans! Cat de usor mi se pare acum, cand vorbeste cat este ziua de lunga si-mi explica totul in doua limbi, ba chiar si in limbajul ei bebelusesc, din care mai tine minte cateva cuvinte!

Credeam ca atunci cand Degetzica va incepe sa vorbeasca, corzile mele vocale vor lua pauza sau macar vor munci la o turatie mai joasa, caci deh, timpul de vorbit se injumatatea. Nimic mai neadevarat, vorbim cot la cot toata ziua, ea repetandu-mi aceleasi cuvinte si de zece ori, daca vede ca nu-i raspund, iar eu facand, de multe ori, doua activitati cerebrale: raspunzandu-i ei, cu repetie, daca asa cere comanda si gandindu-ma, in acelasi timp, sa nu uit sa fac, sa dreg, sa schimb, sa vorbesc, sa scriu, sa studiez, etc. E o munca grea, cateodata seara nu mai sunt in stare sa scot nici un cuvant, dar rezultatele asa de tare ma uimesc chiar si pe mine, ca-mi vine sa-mi deschid gradinita mea si sa nu mai am de-a face cu sistemul belgian niciodata (cel putin nu la acest nivel incepator si neobligatoriu).

Degetzica intelege tot si vorbeste mult. Intelege din ce in ce mai bine in engleza, asa ca am schimbat conversatiile secrete in franceza, atunci cand explicatiile mele elaborate date Printzului Consort despre cum s-a speriat ea de un elefant ce a urcat pe ceas si cum a plans o dimineata au fost intelese pe deplin si planse pana la ultima lacrima. Desi multe cuvinte pe care le spunea initial in engleza sunt in romaneste acum, au inceput sa apara altele noi si mai abstracte si sa inteleaga din ce in ce mai clar ca oamenii vorbesc mai multe limbi. Astfel, imi cere water, imi spune ca-i este cold, cand suntem la stop imi spune go, green! si stie ca orange este portocala si portocaliu. A inceput sa retina si culorile in engleza, le avem deja pe green, orange, pink si blue. Surpriza mare vine, asa cum am mai spus, de la usurinta cu care retine cuvintele in franceza, cuvinte pe care le aude total accidental. Astfel, m-am trezit intr-o zi ca-mi spune "Au revoir, mon ami!" de era sa cad de pe scaun. Cand am intrebat-o de unde stie asta, mi-a spus ca de la Winnie si am crezut-o: are un mic computer de care nu se desparte si pe care l-am gasit in franceza, fiind cumparat de la o brocanta. De dimineata pana seara o aud spunandu-mi pardon, atunci cand ma atinge fie si c-o frunza, iar de multumit imi multumeste (iarasi) inzecit "tec iu" (thank you).

Ma abtin cu greu sa nu rad atunci cand o aud cum vorbeste: animalele spuse in engleza sunt declinate romaneste, astfel vorbim de pigul si de dogul, iar pluralul, prins cu urechea intr-un final, capata si el accente hilare: iepurele, tup tup pe limba ei, este numit la plural "doua tup tupe".

Acordul numeralelor unu si doi ii da de furca in continuare, pentru ca, desi spune corect ca o cheama Mimi si are doi ani sau ca vrea doi biscuiti, spune unul baiatul, doua baiatul, unu mamica, unu fetita, etc.

Propozitiile ii sunt in continuare scurte, din doua-trei cuvinte si se incep de obicei prin iete. Este foarte atrasa de enumerari si aici cred ca eu am avut un impact mare: pe cand mergeam la drumuri lungi, fie cu masina, fie in carucior sau in Manduca, am observat ca se calmeaza foarte repede daca ii povestesc ce vom face cand ajungem acasa sau cand vom merge nu stiu unde sau cand vom merge la petrecerea x. Asa ca cel putin o parte din drumurile noastre cu masina se desfasoara in felul urmator: ea plansa, in spate, ii este somn, dar nu prea stie cum sa adoarma singura. Eu, in fata, dar intoarsa pana la junghiuri musculare spre ea, ma apuc de povestit:

- Aaa, stii ce vom face cand ajungem acasa? Vrei sa-ti povestesc? O vad ca a devenit interesata, plansul a incetat o clipa si imi spune printre lacrimi ca da, vrea. Initial enumerarile-povesti erau simple: "ajungem acasa, facem dus, ne stergem cu prosopul, ne spalam pe dintisori cu periuta cu Tigrou, ne imbracam cu pijamaua, apoi papam tzitzi, apoi nani", dar marele avantaj la povestile astea este ca le poti lungi ca o peltea si o ora (sau pana imblanzesti plictiseala sau nervii sau plansul si da Domnul si adoarme), daca te tin nervii si esti un details-freak, asa ca mine. Asa ca acum povestile noastre au ajuns cam asa:

- Ajungem pe strada noastra...

- Da...

- Facem stanga sa intram in parcare...

- Da...

- Mamica deschide poarta cu telecomanda...

- Da...

- Intram si parcam masina langa masina lui madame...

- Da...

- Ne dam jos si aprindem lumina...

- Da...

- Mergem spre lift...

- Da... etc, etc, etc.

Conversatia are un efect linistitor asupra ei, niciodata nu mi-a raspuns cu nu la ce i-am povestit, iar cateodata vine ea cu adaugiri, daca i se pare ca am uitat ceva (de exemplu, nu am spus ca luam pasta de dinti de pe etajera). Fiind atat de plimbata si sucita si mutata, banuiesc ca Degetzicii ii face bine sa auda rutina, pe care ea o cunoaste foarte bine, dealtfel, povestita de mine, persoana de care ea inca depinde.

- Unde se pune, mamico, broasca? o intreb, incercand sa rezolvam un puzzle. Ce mananca ea?

- Nu stiu, imi raspunde abia soptit, rusinata, dar cand ma vede zambind, capata curaj si voce mai mare: nu stiu, mami, nu stiu! si ridica din umeri, cuvinte si gesturi pe care nu stim de unde si le-a insusit, pentru ca noi niciodata nu-i spunem ca nu stim, cu atat mai putin sa ridicam din umeri la intrebarile ei.

Devine pe zi ce trece mai independenta, dar am ajuns sa recunosc o potentiala criza inca dinainte de a lua fiinta, asa ca le evit cu gratie, oferindu-i alternative acceptabile, negociind sau lasand de la mine in cele din urma, motiv pentru care Printzul Consort ma apostrofeaza de fiecare data ca-i "prea rasfatata", desi nici el nu crede asta. De la 9 dimineata la 9 seara auzim n variante, pe m voci de "Mimi poate", "Mimi, singura", "Mimi a putut singura", "singura, nuuu, mami, nu ajut!", asa ca explic, pe doua voci si eu, una cristalina, clara si duioasa pentru copilul mic si una soptita, atintita spre urechea copilului mare. Caci eu, orgolioasa-orgolioaselor si controlatoarea universului meu si al celui inconjurator, las adesea si cu inima usoara de la mine, in timp ce el, blandetea blandetilor, calmul intruchipat, persoana iubita de toti si de toate (mame, fiice, laolalta), gaseste greu calea spre renuntarea de sine si mai greu spre empatie si intelegere, motiv mai intotdeauna de lacrimi degetzesti inodate in barba si de indemnuri strigate pe care le aud in ciuda castilor puse pe urechi: daddy, pleaca, daddy pleacaaaa!

Atunci cand operatia nu reuseste sau cand nu vrea/este obosita, Degetzica vine cu coada intre picioare si cu ambele picioare in acelasi crac al pantalonilor: Ajuta, mami, ajuta!. Dar nu ma plang, Degetzica isi scoate pijamaua, trage de capsele sau ariciul scutecului textil, se duce la olita, isi tine cu grija bluzele ridicate la spate ca sa nu cumva sa intre in olita si sa se ude, a invatat sa recunoasca fata si spatele pantalonilor, a chiloteilor, si-i pune singura, isi pune papuceii (sosete nu, nu intra si pace in piciorusele mici si grasute), trangand apoi de mine: Mami, zit (trezit)! Foame! Pipi!

Distractia ei preferata ramane in bucatarie, este dornica sa ma ajute, iar cand vede ca ma apuc sa fac mancare isi aduce repede scaunelul de la baie pe care se urca si de unde supervizeaza toata activitatea. Stie unde-s condimentele, stie cum arata sarea si piperul, dar nu vrea sa mi le dea, vrea sa puna ea din ambele, pe dovleac a pus atata scortisoara ca abia l-am putut manca, sareaza cartofii pe care-i dam la cuptor pana ii face iasca, iar eu trebuie sa-i iau pe ascuns si sa-i spal. Cum aude scartaitul masinii de spalat vase lasa orice activitate si vine sa "ajut, mami, ajut, da?", ia cate doua-trei farfurii odata si face echilibristica cu ele, iar canutele ei de apa sunt inventariate si urmarite cu privirea pana ajung in dulap.

Simtul mirosului i s-a dezvoltat foarte mult si, nu numai ca simte mult mai bine mirosurile, dar le poate si identifica. Imi spune cand ii miroase a portocala, a lamaie, a gaz de esapament, a detergent de podele, simte inclusiv mirosul de metrou pe care eu aici nu-l simt.

In afara de gospodarie, avem un program incarcat: ne-am facut prieteni noi cu care ne intalnim la o pasta, la o plastilina fait à main, desenam, coloram, ne jucam cu plastilina, de data asta in castelul propriu (un mare, mare hit, il recomand tuturor, mai ales daca aveti un kit mai rasarit, cu forme sau mulaje multe), adunam frunze dupa ploaie, cantam, dansam si povestim. Luna asta am povestit despre gradinita (i-am cumparat doua carti despre gradinita pe care le-am invatat pe de rost) si am povestit despre anotimpuri. Astfel, Degetzica stie ca o burtica mare si rotunda inseamna un bebe mic in interior, ca in primele zile la gradinita copiii plang pentru ca le este teama ca mamica nu mai vine dupa ei, ca mamicile vin intotdeauna dupa copiii lor atunci cand au promis, ca la gradinita este distractie multa, dar ca doamna nu permite nici unui copil sa-l bata pe altul, ca toamna bate vantul, frunzele se ingalbenesc si cad pe pamant si ca iarna ninge si noi mergem in Romania. Mergem de doua ori pe saptamana in doua locuri minunate, unde bebelusii si copiii stau cu urechea ciulita la muzica, fie ca-i vorba de muzica clasica, fie de bongo si Zorba Grecul (despre cele doua locuri voi scrie in doua postari separate, ca-s prea faine pentru a ramane neconsemnate).

Degetzica este buna si calda, imparte jucariile, din ultima mini-vacanta din Luxembourg a invatat ca se poate face schimb de jucarii, asa ca acum daca isi doreste ceva de la alt copil vine la mine si-mi spune "schimb, mami, schimb?". Este in continuare neatasata de jucarii, le da cu usurinta, uita de ele, nu ne cere niciodata o anumita jucarie, se joaca cu ce exista in jur (asta daca se joaca, de obicei este strans legata si lipita de mine) si nu a avut nici o problema sa inapoiem la ludoteca papusa si caruciorul ce-l imprumutasem pentru doua saptamani. Isi poarta papusile in duca (Manduca) (o esarfa de-a mea pe care i-o leg ca un wrap), le leagana si le canta "Nani, nani, puiul mamii" si "Mai, mai, puiul mamii", iar pe mine ma mangaie si-mi spune cu o voce mangaietoare "gata, mami, gata" si "mai, mai"si ma saruta din senin. Ii place s-o mangai usurel pe fata si-mi aseaza chiar ea mana "iete asa, mami, iete asa" .

Degetzica face foarte putine lucruri nepermise sau neacceptate, nu sare in strada (este singura fetita de pe strada ce merge muuult inaintea mea), nu pune mana la cuptor unde stie ca este un arsh cumplit si, in general, cere voie, mai ales daca suntem intr-un loc strain, unde nu intelege nimic din ce se vorbeste. Voie, mami, voie? ma intreaba pe picior de plecare spre jucaria ce i-a atras atentia, dar nu suficient de temerara sa se duca fara permisiune.

Noptile se impart in bucati inegale, topite in bucurie simpla. Prima bucata este la ea in pat, a doua este facuta obligatoriu la noi in pat si deja devenita regula, din moment ce si-a adus un iepuras roz si si-a insusit perna micuta pe care am dormit eu inca de cand aveam doi-trei ani si pe care am carat-o dupa mine peste tot: camin, apartamente inchiriate, ba chiar si pe celalalt continent. Daca inca sunt la calculator, aud intotdeauna o lovitura in bara patului, urmata de zgomotul clantei ce scapa mainilor micute si adormite, usa ce se deschide, iar apoi pasii moi si pufosi ai pijamalutelor. Buna, mami, imi spune cu o voce ca un clopotel, fortat ridicata si vesela si cu fetisoara schimonosita intr-un zambet larg. Treci, mai, si te culca! ii spun, inainte sa ma bufneasca rasul, recunoscand urarea si tonalitatea cu care o intampin dupa somnul de pranz.

Daca o intrebi, stie foarte bine cum il cheama pe Printzul Consort, pe bunicii din Romania si iti spune exact cum se numesc mamicile, taticii, ba chiar si fratii prietenilor ei. Numai pe mine nu stie cum ma cheama, asa ca eu sunt mamica Mimi, dar nici asta nu-i foarte sigur, pentru ca, in functie de dispozitie, Printzul Consort este mamica, iar taticul ei este Tibi, prietenul nostru, iar de cele mai multe ori, Printzul Consort este si mama si tata.

Nu m-am gandit niciodata ca asta ar putea sa fie o caracteristica a fetitei noastre, dar mi se pare extrem de sensibila. In timp ce aud de copii ce se uita la Toy Story si Madagascar in bucla si in fiecare zi, ea plange si-mi spune ca-i este frica atunci cand ii pun cateva melodii din Alba ca Zapda (cand se spala piticii, cand pleaca la munca, cand danseaza), iar prima reactie la primul ei teatru de papusi a fost una de frica (s-a dus pe nesimtite in spatele meu si m-a luat in brate, spunandu-mi ca-i este frica). Altminteri, teatrul a fost mai mult decat in regula: intr-o camera luminata, doar cateva minute, poveste simpla, doua marionete frumoase. La final a fost fericita, mi-a spus ca mai vrea, dar prima ei reactie a fost de frica. In plus, asa cum spuneam mai sus, desi i le aleg cu mare grija (nimic inspaimantor vizual, animale frumoase, colorate, melodii vesele, fara mesaje violente, chiar daca sunt in franceza sau engleza), are melodioare pe care nu suporta sa le vada, isi baga capul in bluza mea si-mi spune clar ca "mimi fica, mimi nu uita, mimi uoa-uoa". Ar trebui sa ma ingrijorez?

- Iete, mami, Caciunu' (Craciunul), imi striga astazi in supermarket, cu degetelul infipt intr-un munte de ciocolate cu imaginea lui Saint Nicolas. Iete, mami, zapada omu', mai ciripeste ea bucuroasa, vazand si un om de zapada, in timp ce eu clipesc des, a mirare si ma holbez la ce-mi arata.

- De unde stii tu, mamico, de Mos Craciun si de omul de zapada? las balta toate cumparaturile si chestionez copila ce este despartita de mine doar de doua ori pe saptamana, cale a patru ore de franceza si pentru care stiu sigur ca tocmai comandasem o carte cu Noel, carte ce va veni saptamana viitoare. Sa-si aminteasca de anul trecut? Nu se poate!

- Iete, Caciunu', calu', iha-iha, nu ma slabeste. Ooo, cado', mami, ocheste si cutia din bratele unui spiridus verde, in timp ce eu imi scormonesc memoria imbatranita de explicatii prelungite, dar in care stiu sigur ca n-am bagat nici un Mos Craciun si nici un om de zapada si nici un spiridus verde.

O iubesc, stii cum o iubesc?, il intreb pe Printzul Consort la sosire, cand Degetzica ii povesteste marea descoperire. Besc, mami, besc, imi raspunde de pe canapea si vine la mine cu buzele tuguiate. Sa vina sarbatorile, avem lucruri magice de descoperit!

Guerilla (pardon, gradinita)

2011-11-11T04:24:00.000+01:00

Luni a fost ziua de atac la gradinita aia-semi-privata, nu superba si de luat mintile, dar oricum, cea mai buna varianta din cele pe care le-am vizitat virtual sau real. Si cel mai greu accesibila, secretara fiind extrem de evaziva cand am vorbit cu ea. Din off mi se soptise inca de atunci ca nu cumva sa aman sau sa intarzii, asa ca mi-am pus ceasul sa sune la ora 7, la ora la care nici gainile nu cred ca se trezisera, la cat de intuneric era afara.

Am mai furat o jumatate de ora, dar la 7.30 a trebuit sa ma arunc din pat in cea mai mare discretie astfel incat mana Degetzicii, ce se afla de control pe sub bluza mea sa nu prinda de veste. Nu m-am mai trezit la ora asta de o vesnicie si-i multumesc celui care are grija de Degetzica, de Printzul Consort si de mine ca-mi permite un astfel de rasfat, dar stai, avem o treaba de rezolvat, nu-i timp de pierdut, asa ca imi pun de urgenta de cafea si ma gatesc ca pentru prima zi la job.

Ma dau cu parfumul "curaj pentru inima si minte" si ma gandesc ca poate ar fi trebuit sa imbrac un deux-pieces, sa-mi colorez unghiile si sa-mi coafez parul. Ei, lasa, ma consolez, n-or fi toate mamele Condoleeza Rice. In plus, eu stiu sa cant "Une souris verte" si "Mon ane, mon ane", in timp ce Condoleeza cred ca e departe de asta. Ma misc ca intr-un film, un film al unor nenumarate dimineti in care eram cu inima in gat de emotii pentru un nou examen. Bine macar ca Degetzica nu s-a prins ca am disparut din peisaj, sper ca Printzul Consort sa-i fie suficient pentru inca o ora. Nu reusesc sa inghit nimic, imi iau niste biscuiti la pachet si un strop de cafea in termos si ma arunc in masina.

Nici n-am iesit bine din parcare si am schimbat CD-ul pe care urlu cinci zile pe saptamana "The Wheels Of The Bus" pe unul cu Morcheeba. Il dau la maxim si ma gandesc ca nu-i mare branza, doar urc scarile spre secretariat, iar cand secretara ma zareste ii spun cat pot eu de mieros, de imbietor si de hotarat pentru ce am venit. Si nu plec pana nu obtin acceptul ei pentru un loc la gradinita. Cat de greu poate sa fie?

Evident ca in preajma scolii nu sunt locuri de parcare, dar nu-mi pierd speranta, merg inainte si gasesc unul accesibil pe o straduta laturalnica. Ha, cred ca este si asta un semn: contrar obiceiului, am parcat din prima. Ma uit la ceas si ma grabesc spre intrarea scolii. Este 8.30.

Urc scarile impreuna cu alti parinti. Majoritatea sunt cu copiii, viitorii colegi ai Degetzicii, sper. Tatii sunt scortosi si scrobiti, in costume inchise, mamele, desi imbracate pentru birou, mai calde. Aproape la fel ca mine. Ne strangem cu totii in micul hol de la capatul scarii, vedem biroul secretarei prin usa transparenta, dar nu ne dumirim ce sa facem mai departe, secretara nu ne arunca nici o privire, vorbeste la telefon. Un tatic nervos iese pe o alta usa si ii sopteste ceva printre dinti sotiei, in timp ce-si saruta fetita blonda si bucalata pe crestet. Aud "director", "stupid", "telefon", "nu este posibil" si un clopotel de alarma incepe sa-mi sune. Incerc sa trag cu urechea, dar nu apuc: directorul usuieste un grup de parinti si se retrage repede indaratul usii, in timp ce ne sopteste prin crapatura ca toate inscrierile se fac prin telefon, nu in persoana, asa ca nu are rost sa mai pierdem timpul pe acolo.

Pleaca aproape toti, raman doar eu impreuna cu familia cu fetita. Si incepem sa sunam. Si suna ocupat. O data, de doua ori, de trei ori, de cinci ori. Niciunul dintre noi nu reuseste sa prinda linia (una singura!) libera. Nu-mi vine sa cred ca m-am trezit cu noaptea in cap pentru nimic. Se pare ca nici lor nu le vine sa creada, comenteaza nervosi intre ei, in timp ce incearca sa atraga atentia secretarei de dincolo de usa inchisa. Si ferecata, se pare! Propun sa scriem datele noastre si ale copiilor pe o foaie si s-o strecuram pe sub usa. Ideea este preluata cu entuziasm de cei doi vecini de suferinta si transmisa prin semne secretarei, dar se pare ca aceasta nu este de acord, ne face semn sa folosim telefonul. Si ea face la fel, preia telefon dupa telefon si aproape ca nu-si mai ridica ochii spre noi.

Taticul se plimba in sus si-n jos in holul mic, cu telefonul la ureche. Mamica suna si ea, ba chiar si fetita a primit un telefon de jucarie cu care se joaca. Din conversatii inteleg ca si-au sunat mamele si le roaga sa sune si ele pentru a-si creste sansele. Wow, patru persoane suna pentru inscrierea la gradinita a unui singur copil! Sigur nu-i pentru admiterea la Princeton? Daca fiecare din cei 25 de copii are patru persoane ce suna pentru el, nu-i de mirare ca linia este blocata. As fi ras daca nu ar fi fost prea de dimineata, iar chestiunea asta asa serioasa n-ar fi privit-o direct pe Degetzica si al ei viitor luminos.

Cei doi se ridica si pleaca, iar eu raman singura. Ma hotarasc ca nu plec pana nu obtin un raspuns, fie el favorabil, fie nu. E 8.50, iar intr-o jumatate de ora trebuie sa fiu acasa pentru a prelua Degetzica si a-i da voie Printzului Consort sa plece la serviciu. Intre timp, pe scari se mai vantura alti parinti, toti cu telefonul la ureche. Niciunul nu vorbeste cu scoala, toti vorbesc cu rude (presupun) carora le povestesc grozavia. Si poate ii roaga sa sune pentru ei, cine stie? Ati reusi? Nu, dumneavoastra? Nici noi!

Nu stiu pe cine sa sun si cum sa fac, oricum n-am fost niciodata priceputa atunci cand a fost vorba de rugaminti si de "interventii". Revin cei doi si impreuna facem alte semne disperate secretarei, dar aceasta ne face semn ca nu se poate. Sunam si sunam si sunam. Nici un raspuns, linia este ocupata, iar din cand in cand mai intra mesageria vocala. La 9 fix capitulez: il sun pe Printzul Consort, ii dictez numarul de telefon si-i dau indicatii clare sa sune continuu pana ajung eu acasa, cand voi prelua comanda.

In masina, nu mai am chef de Morcheeba, asa ca drumul spre casa il fac in tacere. Si este o dimineata atat de frumoasa! Cronometrez, in 10 minute sunt deja in parcarea subterana. Plansetele le aud din lift si, in timp ce iau fetita in primire, ascult darea de seama a Printzului Consort care-mi povestea ce au facut cat am lipsit.

- Lasa asta, ai sunat?

- Da!

- Si?

- Si a sunat ocupat.

- Off, de cate ori ai incercat? il intreb, usor banuitoare ca a renuntat prea usor.

- De cateva ori, poate vreo patru.

- Aaa, prea putin, trebuia sa suni de mai multe ori. Hai, mai suna putin pana pleci, ma milogesc.

- Incerc, incerc, dar imi dai un sarut pentru ca am inscris fetita?

Da, am reusit s-o inscriem. Verbal, prin telefon. De fapt, inscris este un fel de a spune, ca nu ne-a spus nimeni ca avem locul asigurat sau ca suntem numarul x pe lista. Si nici n-avem nici o dovada, asa cum se face la toate universitatile serioase din lume. Ne-au luat doar o multime de date si ne-au spus ca ne trimit actele prin posta. Astazi este vineri si n-am primit nimic. Cat sa mai asteptam? Parem prea nerabdatori daca sunam sa-i intrebam de ele? Oricum, a fost greu. Sper ca pe masura ce creste sa fie mai usor.

Haideti la talcioc!

2011-11-08T15:35:00.001+01:00

Mama lui Luca este mamica cu ceva timp dinainte de el. Pe vremea aia mi se parea frumoasa, stralucitoare si inaccesibila, iar ce facea ea era minunat. Cu toate astea, n-am ajuns la nici o editie a Talciocului Urban ce avea loc atunci la Verde Cafe, desi mi-am dorit.

Apoi mama Talciocului a devenit mama lui Luca, iar mie mi s-a parut frumoasa, stralucitoare si accesibila si minunat ce facea ea (il crestea pe Luca asa cum ii spunea instinctul mai bine, iar ta-su ii era alaturi).

Acum, mama lui Luca se da de trei ori peste cap si se transforma iarasi: va fi mama lui Luca si a Talciocului Urban. Astfel, prima editie dupa-copil a Talciocului Urban are loc sambata, 12 noiembrie la Casa Margarit. (Se sopteste prin targ ca este o sora mai mare a lui Verde Cafe, dar de la distanta la care ma aflu nu se vede prea bine, asa ca trebuie sa cred targovetii pe cuvant.)

Si nu numai ca este prima editie dupa-copi, dar toti banii obtinuti din taxa de participare vor fi donati lui Bibi, baietelul ce se lupta cu o boala cumplita. In plus, s-au anuntat o multime de "vanzatori" ce pun la bataie lucruri minunate tot pentru el.

Asa ca nu uitati, incercuiti in calendar data de 12 noiembrie si mergeti cu copil, fara copil, cu catel si cu purcel sa cumparati ceva ce va va face cu ochiul, dar si sa dati un ban pentru Bibi. Pe strada Margaritarilor, numarul 7. De la ora 12 si pana la ultimul lucrusor de pe tarabe.

Nocturna la muzeu

2011-11-08T07:13:00.000+01:00

Toamna asta este una dintre cele mai frumoase toamne pe care le-am avut. Parcul la ora pranzului scaldat in culori aramii, soarele de dimineata ce intra din plin prin ferestrele imense ale dormitorului si care ne incalzeste ca intr-un acvariu, minutele petrecute pe iarba, raspunzand monosilabic la intrebari legate de pisici, nisip si alte lucruri importante la doi ani, piata de duminica dimineata, animata, plina de flori ambalate frumos cate zece sau cate douazeci (belgienii nu se incurca cu fire mai mici de zece), mirosuri si culoare, toate ma fac sa-mi doresc cat mai multe zile perfecte, pe care sa le gustam din natura cat de mult putem. Dar nici dupa-amiezele nu sunt de lepadat, cu toate ca se intuneca din ce in ce mai devreme. Dar ce conteaza, putem merge la muzeu, caci din septembrie pana in decembrie e nocturna in fiecare joi, cel putin sase-sapte muzee, prin rotatie, tin deschis pana mult dupa ora de culcare a Degetzicii, adica pana la 10.

Cum saptamana asta a fost vacanta de Tussaint pentru toata lumea (inclusiv pentru mine, eleva la franceza), am profitat si am mers la Muzeul Jucariilor, cel mai interesant din punctul de vedere al Degetzicii, desi eu tanjeam dupa unul de arta. Ei, lasa, ca la ala de arta ma duc "cu clasa", acum mergem sa-i facem placerea copilei, ca una avem si o iubim indeajuns incat sa ne jucam non-stop cu farfurioare de tabla si cu papusi anemice sau sa o ridicam si sa o coboram dintr-un autobuz de atatea ori, incat spatele sa ceara cateva zile de repaos.

Nu era deloc prima noastra vizita acolo, asa ca stiam la ce sa ne asteptam. Prima vizita a fost candva, in iunie, cand de-abia ne mutasem in Bruxelles. Am mers cu prietena americanca si cu baietelul ei si, desi ea a fost foarte incantata de locul ales, eu am fost putin jenata. Un muzeu al jucariilor la care exponatele nu sunt puse dupa geamuri de sticle suna foarte bine, un muzeu cu exponate cu care toti copiii se pot juca suna excelent. Realitatea a fost putin alta: jucariile cu care se joaca copiii sunt foarte multe, este adevarat si sunt de toate genurile, de la jocuri cu bile de lemn sau dominouri, pana la autobuze, masini sau cai in miniatura in care copiii se pot catara dupa dorinta si pana la spatii intregi amenajate cu bucatarii micute, cu masini de spalat, cu aragazuri, toastere, mese, scaune, tacamuri, am vazut pana si grilaj de intins rufe, dar toate (absolut toate) sunt vechi, murdare sau patate, rupte sau descompletate. Intr-adevar, este greu sa pastrezi impreuna toate cele sase felii de pizza din lemn sau tot serviciul de masa, mai ales la asemenea trafic de copii, mai inteleg si ca-i vorba de un muzeu, deci nu au cum sa fie jucarii noi, dar eu cred ca putina atentie din partea celor ce se ocupa de muzeu n-ar strica. Dupa cum arata, este clar ca jucariile astea nu s-au sters sau spalat niciodata, hainutele papusilor nu au fost niciodata reparate, iar partile lipsa sau rupte nu au niciodata inlocuite. In plus, tot locul are un miros de vechi, de statut, de prafuit. Deci, dupa prima vizita, impresia a fost usor dezastruoasa, desi Degetzica a fost foarte incantata si s-a jucat pana la epuizare, cand mi-a adormit in brate.

Ei, altfel au stat lucrurile la a doua vizita. Sa nu credeti ca s-a schimbat ceva, nuuu, jucariile si locatia (este o cladire veche, intinsa pe mai multe etaje) sunt in acelasi stadiu deplorabil. Insa, dupa ce am vazut gradinitele pe care le-am prospectat pentru Degetzica, dupa ce am vazut jucariile si dotarile de acolo, mi-am dat seama ca aceasta este o stare de lucruri, in Belgia nicaieri nu-i mai bine, iar oamenilor li se pare normal lucrul acesta.

Degetzica s-a bucurat tare mult de tot ce era pe acolo; copiii pot face o lume din nimic, asa ca pe ea nu a deranjat-o ca papusile erau toate murdare si dezbracate sau ca nu am reusit sa facem o mancare ca lumea pentru ca ne lipseau bucati de vegetale. Asa ca am gatit pizza si ciorba de legume, am bagat si scos rufe din masina de spalat, am pus tot ce-am gasit in toaster si ne-am mirat de ce nu iese paine prajita si cate si mai cate. S-a suit si a coborat de zeci de ori dintr-un autobuz si dintr-o masina de tabla, iar la ultimul eraj a descoperit o bucatarie de restaurant, mai bine echipata decat cea de la parter, in care s-a jucat mai bine de o jumatate de ora. Aaa, si a fost foarte interesata si de un trenulet (functionabil!) pe sine la care ne-am uitat minute intregi pana cand pentru mine a inceput sa fie dificil s-o tin atata in brate si sa-mi si sucesc gatul dupa trenulet si sa inventez situatii prin care trece acesta, desi el, amaratul, nu facea decat sa urmeze un traseu lung, intotdeauna acelasi, pe langa niste gari amarate, stalpi de telegraf ametiti de atata nemiscare si case si restaurante mai de soi, dar, bineinteles, in nota locului, toate extrem de prafuite.

Muzeul organizeaza, cam la fiecare jumatate de ora, si o sesiune de povesti in schimbul unei taxe suplimentare. Pentru ca am fost indusa in eroare de denumirea "Teatru de marionete" am incercat si noi (domnisoara cu clopotelul pe post de megafon, iar mai tarziu si taietoare de bilete si povestitoare, nu a suflat o vorba despre faptul ca nu este deloc pentru copilasi atat de mici). Am iesit dupa primele cinci minute in care Degetzica a inspectat sala, dar n-a fost convinsa sa se aseze langa ceilalti copii. Era o povestitoare ce spunea povesti, mie mi-a placut mult, imita zgomote, facea atmosfera, copiii mai mari erau toti in primele randusi si pareau foarte prinsi, dar Degetzica, neintelegand limba si lipsind partea vizuala, nu a fost atrasa in nici un fel si a inceput sa intrebe cu vocea mare pe care numai copilasii o au, daca are voie sa se urce intr-un tramvai mare de tabla asezat acolo nu se stie de ce.

A fost frumos, perfect pentru o dupa amiaza de toamna cand se intuneca la 5, iar pe mine ma apuca depresia ca n-am facut nici o activitate "frumoasa si speciala" cu copila. Degetzica s-a lasat cu greu dusa acasa dupa aproape trei ore de joaca, dar nici mie nu mi-a displacut, muzeul are si exponate vechi, de colectie si m-am bucurat sa revad unele din jucariile copilariei. Va mai amintiti broasca de tabla, verde, cu cheita, ce sarea pana-si dadea arcul? Eu nu, dar mi-am reamintit-o acolo. Si, in plus, bauturile (pentru adulti) au fost gratis, incluse in pretul intrarii.

Invazia like-urilor

2011-11-06T04:47:00.001+01:00

Am inceput sa ma impiedic. De like-uri. Sunt peste tot: pe site-urile pe care intru pe obicei, pe cele unde pun mouse-ul pentru prima oara, pe faimoasa retea de socializare care (inca) imi mananca ore din viata, desi imi promit s-o tai din radacina in fiecare zi, dar mai ales, pe bloguri.

Pana acum credeam ca a da like la pagina unui magazin sau la imaginea unui produs sau la un producator e mai mult un moft, sa vada "altii" pe unde ai fost sau ce smecherie ti-ai (mai) cumparat. Apoi m-am mai imblanzit, crezand ca like-ul care pe mine nu m-a costat decat un click si o secunda din viata ii va aduce "destinatarului" o informatie sau o bucurie: un produs apreciat, o prietenie ca de la laptop la laptop, o idee celebrata. Acum sunt agasata, in perioada concursurilor ma trezesc cu o multime de cereri de prietenie de la niste oameni pe care nu i-ai vazut in viata ta. Ce vor toti acestia? Ca doar nu sa te invite pe la ei... Ati ghicit: un like. Strangi din ochi, clipesti, iti stergi ochelarii si mai privesti o data poza mica din stanga ecranului. Nu, hotarat lucru, nu-i cunosti. La fel sunt si cei pe care-i cunosti, dar care-si doresc atat de mult sa castige vacanta, masina, sedinta de epilat cu raze lumina, nimicul ala pretios incat imi spun asta cel putin o data la doua zile. Apoi urmeaza avalansa de mesaje: unii se scuza, dar "stii, am mare nevoie de un like pentru... si, uite, iti dau unul la schimb...". Nu intelegi ce cauti tu in conversatia asta, ai deja 49 de mesaje primite, te faci ca nu le vezi, apoi, intr-un tarziu, descoperi butonul salvator ce te aduce inapoi in lumea ta.

In ultima vreme, pe bloguri s-au scos tarabele. Se vand like-uri. Aaa, am spus vanzare? Nuuu, gresit, este concurs, nu vanzare. Ai, n-ai treaba cu domeniul/produsul, iti faci pagina blogului pe Facebook si-o pui de-un concurs. Astfel, aveti succesul asigurat, si tu si cel ce te-a rugat pentru sustinere sincera: tu ai trafic de la toti cititorii atrasi de mirajul lucrurilor gratis, iar celalalt contabilizeaza like-urile. Urmeaza dansul in care like-urile se dau si acolo si acolo si acolo, apoi se lasa dovezi pe pereti ca s-a dat like si acolo si acolo. Se fac corecturi, se explica proceduri pentru ca nimic sa nu tulbure ordinea "dat si primit like". Creativitatea lipseste cu desavarsire, mintile nu sunt tulburate de nici o intrebare, de nici un detaliu, ci doar interesate de manualitate, concursurile sunt trase la indigo, unul dupa altul pe acelasi blog sau pe bloguri vecine. Si apoi in cate feluri originale poti cere (si apoi primi) click-uri? Comentariile cu "like, like, like" se succeda cu repeziciune, blogul a pierdut de mult ordinea participantilor, asa ca se impune o postare cu numerele de pe tricou si apoi postarea finala, fie numele Random-ului laudat.

Si pentru ce are loc toata aceasta sarabanda? Pentru popularitate, veti spune. Pentru a ne lauda apoi cu numarul de persoane ce nu numai ca ne cunoaste produsul, dar il si place suficient de mult incat sa scrijeleasca cu mouse-ul o urma pe perete. Asa o fi; am vazut si eu ca numarul de like-uri din portofoliu a ajuns sa fie raportat ca analiza financiara anuala, dar cat din popularitatea marcii/produsului/firmei este reprezentat de aceasta cifra in condiile in care numarul creste ca din apa din invitatii agasante la concursuri lipsite de originalitate si mesaj? Si cat de mult ajuta (iarasi, la popularitate sau la orice altceva ce nu-mi trece prin cap) incercarile usor disperate de a muta anumite discutii de interes pe paginile cu pricina? Sau postarea de filmulete amuzante sau poze caraghioase? Sau intrebarile de genul "ce-o sa te faci cand vei fi mare?" la un negot cu, sa zicem, ciorapi? As vrea sa-mi explice si mie cineva care se pricepe la asta, ca poate imi scapa mie ceva, ca absolvent de facultate cu nimic de-a face cu economia.

PS. Nu ma intelegi gresit, imi plac concursurile. De la "The Weakest Link" pana la cele de gatit, vopsit garduri, innodat codite de cirese cu limba. Dar imi plac cele unde ai ceva de spus, unde iti muncesti mintea, inima sau mainile pentru un raspuns, unde faci ceva mai mult decat trei click-uri pentru a castiga. Sau, de partea cealalta, a organizatorul, atunci cand dai ceva fara sa astepti nimic in schimb. Acela-i concurs, restul este troc.

PPS. Cele mai frumoase concursuri din blogosfera mamiceasca sunt facute de Diana. Nu vrea like-uri (nici macar atunci cand da ceva de la altii), vrea doar un colt de mare, un varf de munte, o frantura de prajitura, ceva ce se poate pune pe inima si respira asa o jumatate de ora. Diana da si primeste fericire, de-asta-mi place, chiar de nu particip.

So, cum faceti? De 3 ori like sau mai elaborati?

Cum se petrece integrarea

2011-11-02T02:00:00.001+01:00

In asteptarea gradinitei (nu se stie care, nu se stie cand, nu se stie nici macar daca nu iau taurul de coarne si ma fac antreprenor de gradinite minuscule, ascunse in apartamente mirosind a dovleac si mere coapte, presarate cu scortisoara), incercam s-o invatam pe Degetzica cateva fraze in franceza, sa nu moara de sete sau daca moare, sa nu aiba chiloteii uzi. Asa ca, dupa gradinitele pe care le-am vizitat impreuna si care au pregatit-o oarecum pentru ce se va intampla candva, i-am adaugat si povestea cu Madame care nu intelege nici romana, nici engleza si careia ii va cere cate ceva in franceza. Bineinteles, toate directoarele si educatoarele cu care am vorbit ne-au spus ca nu-i nevoie s-o invatam nimic, ca va prinde totul din zbor, dar am spus ca macar apa sa stie sa ceara, din moment ce nu stau cu canile de apa la vedere, ci ele sunt ascunse din rucsacelul de pe hol.

- Hai, vrei sa spui dupa mine? Uite: "Madame, l'eau!"

- Madame, apica!

- Mamico, Madame nu intelege ce inseamna apica, Madame stie de l'eau, asa se cheama ea aici, la Bruxelles.

- Madame, apica, tipa Degetzica din toti plamanii prin casa.

- Madame ai spus foarte bine, mai trebuie acum sa spui si l'eau.... Madame, l'eau!

Dupa vreo doua zile, Degetzica invatase ca nu-i mare filosofie nici cu Madame asta si poate fi imblanzita rapid cu formula magica. "Madame, lo, Madame, pipi-caca!" striga din toti rarunchii atunci cand o intrebai ce-i va spune Madame-i la gradinita.

Zilele trecute, 15 grade si soare stralucitor. Dupa Little Gym ma gandesc sa gasesc un parc in micul satuc in care ne gaseam ca sa petrecem afara timpul pe care-l mai aveam pana la masa de pranz. Intreb in stanga, intreb in dreapta printre instructoarele de la Little Gym, toate ma trimit la parcuri din Bruxelles la care ajungeam cu masina, tocmai ceea ce incercam sa evit.

Banuiesc ca instructoarele sunt toate venite din Bruxelles si astfel, putin cunoscatoare ale zonei, asa ca iau la rand magazinele din micul complex comercial, sperand sa dau peste localnici, buni cunoscatori ai locului si care-mi pot raspunde la intrebare. Intru intr-un magazin de nimicuri, doamna la 60 de ani nu-mi poate raspunde, a trecut de mult de perioada in care avea grija de vreun copil. Langa, un coafor, intrauntru, un tip tatuat si o domnita vopsita mov par ei insisi niste copii, chiar daca maturizati inainte de vreme. Incerc si la curatatorie, dar ghinion, avea clienti: o doamna in varsta tare, adancita in conversatia cu vanzatoarea si care se tinea stans cu mainile de tejghea. Nu parea pe picior de plecare, dar nu mai puteam da inapoi, mai ales ca Degetzica isi facuse o intrare fulminanta, direct pe burta, dupa ce se impiedicase de un prag. Ridic Degetzica, o scutur de praf si ma asez resemnata la rand. Degetzica, scapata din stransoare, se scutura din bratele mele ca un pui proaspat iesit din ou si tinteste direct la picioarele vanzatoarei.

- Madame, lo, Madame, pipi-caca, Madame, loooooo! aud exercitiile de dictie ale Degetzicii de dupa tejghea. E prea tarziu sa ma strecor nevazuta pe usa, babuta isi intoarce deja proteza spre mine.

- Madame? ii aud vocea aspra si inghet...

Zece minute mai tarziu ne facem bezele, fiecare din masina ei, invitandu-ne una pe alta la iesirea din parcare. Ia uite ce conduce babuta, ma surprind admirandu-i buburuza rosie ca focul, in timp ce Degetzica imi striga din spatele masinii noastre prafuite si plina de resturi de biscuiti, stafide sfaramate si caju aruncat care-ncotro "Madame, lo, pa(r)c!".

Despre gradinitele din Belgia

2011-10-30T03:02:00.001+01:00

Acum cinci luni, cand am ajuns in Bruxelles, ideea de cautat gradinita pentru Degetzica era printre ultimele pe lista, asa cum au constatat si mamicile cu care ma intalneam in parc si care ma chestionau zilnic de parca venea sfarsitul lumii. La vremea respectiva credeam ca ce-i mai greu este sa gasesc o gradinita cu mancare pe placul meu, adica bio, fara sare in exces, fara zahar si produse zaharoase si care sa inteleaga ca masa de pranz poate fi compusa foarte bine din felul doi si supa (in ordinea aceasta), iar desertul este doar o gaselnita inventata de adulti pentru santajul emotional al copiilor, nicidecum necesar in ecuatia sanatos plus echilibrat. Ultimele doua saptamani in care am vizitat gradinite (ori real, ori virtual, ori amandooua) m-au convins ca gresesc.

Iata cum stau de fapt, lucrurile. Vreau sa precizez ca tot ce scriu aici se refera la gradinitele francofone pe care le-am vizitat in Bruxelles, despre cele flamande nu am nici o informatie in afara de faptul ca sunt mai bune decat cele francofone, dar au un mare dezavantaj: limba. In Belgia, spre deosebire de Romania, copiii pot intra la prima grupa de gradinita pe tot parcursul anului scolar, cu conditia sa aiba doi ani si jumatate impliniti si sa fie fara scutec. Unele gradinite (mai ales cele cu putini copii sau cele care nu au multe de oferit) accepta scutec la somn, dar nu-i o regula. In plus, aici educatoarele nu duc copiii de la prima grupa pana la ultima, ci copiii schimba educatoare in fiecare an, lucru care face si mai dificila acomodarea, din punctul meu de vedere.

Majoritatea gradinitelor (ecoles maternelles se numesc aici) au site. Daca te obosesti sa-l consulti poti afla cateva lucruri utile si o multime neutile. Lucruri utile, dar care sunt pe toate site-urile de gradinite, sunt: orarul (de adus, de luat copilul, pauzele de masa, cat dureaza, ce se serveste, somnul, serviciul de garderie (after-hours), perioadele de vacante plus cele in care au loc activitati speciale - vizite la ferma, muzeu, spectacole). Cele neutile sunt multe si le citesti doar din trei in trei cuvinte: misiunea si viziunea, valorile fundamentale, regulamentul de ordine interioara, etc. Spun ca sunt neutile pentru ca, in afara de regulament, celelalte sunt vorbe goale de multe ori si nu corespund cu realitatea de pe teren, lucru constatat pe propria noastra pielicica (a mea si a Degetzicii). In plus, de obicei veti mai gasi cateva albume asa-zise reprezentative pentru activitatile copiilor, dar majoritatea sunt cu sarbatorile de Noel sau de Paques, deci nu sunt chiar asa reprezentative pentru viata de zi cu zi in gradinita. Majoritatea au si poze cu colectivul si de obicei, la fiecare educatoare scrie si clasa de care se ocupa.

La telefonul de contact raspunde, mai ales daca-i vorba de o gradinita mica/medie chiar directorul/ directoarea, aceasta fiind si persoana cu care vei avea rendez-vous pentru prezentare. Poate parea ciudat la inceput (mie mi s-a parut dubios cum un director are atata timp pentru a prezenta tuturor parintilor interesati scoala si sa le raspunda la intrebari), dar apoi am aflat ca educatoarele sunt platite doar daca au norma intreaga de copii, deci este in interesul lor sa aiba cati mai multi copii. La o singura scoala din cele pe care le-am vazut, intalnirea a fost cu educatoare ce se ocupa de prima grupa de gradinita si a fost in pauza de masa a acesteia (o idee nu tocmai buna).

Toate, dar toate persoanele cu care am avut intalnire, nu se asteapta ca intalnirea sa dureze mult. De fiecare data, eu m-am dus cu o lista cu ceva mai mult de 20 de intrebari, iar raspunsul la acestea, plus eventualele explicatii, plus vizitarea gradinitei au durat aproximativ o ora. Mie, care am de gand sa-mi duc Degetzica acolo zi de zi, nu mi se pare mult, dar mi s-a parut ca majoritatea a devenit nelinistita dupa o anumita perioada de timp si au avut tendinta sa treaca foarte usor peste anumite intrebari/lucruri mai dificile, ceea ce ma duce cu gandul ca aproape nimeni nu cere atat de multe explicatii.

Ca sa incep cu lucrurile mai putin placute, gradinitele sunt uratele si neingrijite. Se vede ca sunt vechi si ca nu s-a facut nici o reparatie capitala de mult timp: peretii au pete, vopseaua este sarita din loc in loc, caloriferele sunt pline de praf si fara robinete. Locurile de joaca de afara sunt pe beton, doar la una singura am vazut si un loc de joaca pe iarba, dar oricum, intr-un program de la 9 la 11.30 au o singura pauza, de 15 minute, in care-i scoate afara. Oricum ar fi, la un lucru sunt campioni: scot copiii afara pe orice vreme, pentru ca, si daca ploua torential, copiii sunt tinuti afara sub un acoperis construit in acest scop.

Sala de clasa variaza foarte mult ca marime, dar toate sunt foarte, foarte aglomerate. Acolo au si masute si canapele unde mananca sau fac activitati de grup, gen cantat, povestit, acolo au si casute in care se joaca de-a "oamenii mari", acolo au si bucatarii in miniatura, acolo au si un covor/saltea pe care-i strange ca sa le faca prezenta, tot acolo sunt si sevaletele cu foi pentru desenat sau cu un fel de tabla neagra pe care deseneaza cu creta, in concluzie este o mare de jucarii si obiecte in sala. Pe mine ma lua cu ameteala numai cand trebuia sa ma uit la toate astea, plus ca mai sunt si jucariile efective care sunt peste tot. Cele mai multe jucarii sunt murdare si vechi, indoite, cu piese lipsa, papusile sunt dezbracate, cu ochi lipsa, iar cele care sunt din carpa sunt extrem de patate.

Toaletele sunt in asa fel asezate incat ori sunt intr-o parte a cladirii foarte aproape de o usa (pentru a mai schimba aerul, cred), fie sunt intr-o cladire separata la care se ajunge prin curte (imaginati-va asta iarna). Sunt curate, dar la mai toate miroase a numarul 1 de la o posta. Au wc-uri mici, dar nu au colac de wc, copiii se aseaza direct pe portelanul vasului. Hartia igienica este pusa undeva sus, ca sa nu se joace cu ea, la fel, sapunul lipseste si se scoate doar cand copiii se duc la toaleta. Aaa, si la toaleta sunt dusi toti odata, cu randul, metoda care-i eficienta (noi am testat-o cu Degetzica in concediile in care vizitam mult si ne mai opream la cate o cafenea/restaurant pentru o pauza), dar care evident ca dimineaza eficienta educatoarei, nevoita sa se ocupe de 20 de copii dintr-o data. Caci nu v-am spus, norma belgiana prevede 1 educatoare la 25 de copii, inclusiv la grupa mica. Doar la grupa de incepatori (copii intre 2,5 si 3 ani) mai gasesti cateodata un ajutor de educatoare pe langa cea principala, asta daca nu ai ghinionul ca grupa de incepatori sa fie laolalta cu grupa mica, caz in care este doar o doamna la 25 sau mai multi copii.

Somnul de pranz este doar pentru grupa mica de gradinita, de la grupa mijlocie nu mai doarme nimeni, asa este regula. Acesta se desfasoara de obicei ori in clasa (sala diferita pentru somn, ooo, visele acestea sunt de mult uitate!), ori intr-o incapere folosita si pentru alte scopuri. Cea mai nepotrivita "locatie" mi s-a parut sala de sport si-mi imaginez praful in care trebuie sa doarma copiii la pranz, caci fiecare clasa are cate 50 de minute de psiho-motricitate de doua ori pe saptamana. In conditiile acestea, este evident ca nu exista patuturi, toate gradinitele belgiene pe care le-am vazut folosind niste targi de plastic acoperite cu o plasa, inalte cam de vreo 15-20 de centimetri. Pe ele se asterne un cearsaf (in conditiile bune, in cele rele nu exista nimic), iar o saltea care sa mai atenueze frigul ce se simte prin gaurele nu-ti este permis sa aduci pentru ca targile trebuie sa fie la fel pentru toti copiii, nu se pot face diferente. Copiii se culca imbracati cu hainele de strada si se invelesc cu o paturica, a scolii sau adusa de acasa, dar detaliile acestea nici nu mai conteaza pentru ca socul cel mare acum urmeaza: pe langa faptul ca nu se schimba hainutele, sunt culcati si incaltati cu pantofii de strada, aceeasi cu care au fost mai devreme la toaleta, aceeasi cu care au venit la gradinita si cu care vor pleca acasa dupa amiaza. La raspunsul meu socat ca nu-i deloc o practica igienica mi s-a raspuns ca paturicile se spala des si ca nu pot avea pretentii de la o educatoare sa descalte si sa incalte 25 de copii, iar o doamna directoare mi-a motivat ca "inainte" ii culcau in sosete, dar au avut alarma de incendiu si copiii nu au vrut sa iasa din incapere pentru ca erau fara pantofi si educatoarele au fost nevoite sa-i care pe toti in brate. Asa o fi, dar eu raman la parerea mea ca-i un obicei extrem de neigienic si, desi nu avem de gand s-o lasam pe Degetzica sa-si doarma somnul de pranz la gradinita, nu as putea s-o duc la o astfel de gradinita cu inima impacata, asa ca am spus pas.

Dupa ce ti-ai inghitit cuvintele atunci cand ai aflat ca regula "fara pantofi in dormitor" pe care te-ai chinuit cu greu s-o instaurezi si apoi pastrezi nealterata inca de cand piticul sau pitica au facut primii pasi, este incalcata (sau incaltata) zi de zi la gradinita, aduci vorba despre meniul zilnic. Aaaa, dar nu trebuie sa va ingrijorati!, auzi si speri ca macar aici sa ai mai putin de comentat, nu de alta, dar incepi sa te simti neplacut si tu, cu atatea nu-uri si "da, dar..." rostite. Meniul este alcatuit de un nutritionist si colaboram cu un traiteur local pentru a avea mancare proaspata in fiecare zi. Va este prezentat la inceputul lunii si pe el aveti desene simpatice care sa va ajute sa va dati seama usor ce va manca fiica dumneavoastra in fiecare zi. Suna bine, te gandesti, dar cum paza buna trece primejdia rea, ceri sa vezi un astfel de meniu. Si vezi si-ti vine sa te ridici si sa pleci: toate mesele au desert, iar la desert variantele sunt: fruct, iaurt cu zahar (se adauga zahar intr-un iaurt natur, am aflat ulterior si n-am sa inteleg in veci de ce), clatita cu ciocolata, gaufre simpla sau cu ciocolata, muffin cu ciocolata, etc. cu ciocolata. Cand vezi grozaviile astea ce se dau la copii de 2,5 ani, faptul ca scoala "insista" ca martea si joia gustarea de la ora 10 (adusa de acasa) sa fie "sanatoasa" ti se pare o gluma buna. Te lamuresti ca asa este cand, intre mancarea aceasta "sanatoasa" este enumerat un produs lactat cu ciocolata ca deh, este produs lactat, deci sanatos. In aceste conditii zau ca faptul ca primesc carne in fiecare din cele cinci zile ale saptamanii sau ca friptura de porc este prezenta in fiecare saptamana, alaturi de cea de miel, nu mi-au mai provocat nici macar o zbatere de pleoapa.

Aaa, nu va place mancarea? Ne pare rau, nu se pot face meniuri personalizate, toti copiii mananca acelasi lucru, dar puteti alege sa-i dati de acasa sandviciuri. Aaaa, vreti sa manance ceva cald la pranz, nu sandviciuri? Ne pare rau, nu puteti sa-i dati mancare gatita de acasa si s-o incalzim aici, ce ar insemna sa incalzim mancarea a 25 de copii? Pe ei cine-i mai supravegheaza daca educatoarea incalzeste mancarea? Acesta a fost raspunsul (usor jignit) pe care l-am primit atunci cand m-am declarat nemultumita de calitatea meniului. Alte mamici, mai experimentate decat mine in arta gasirii gradinitei perfecte, mi-au spus sa zic merci ca mancarea nu-i facuta de Sodexo si livrata rece/congelata la gradinita, reincalzirea acesteia facandu-se apoi local.

Incercand sa trec dincolo de calitatea mancarii si de locul unde se face somnul de pranz, am ajuns si la educatie. Si spun educatie pentru ca peste tot am fost atentionata ca scoala este scoala si aici exista program fix, activitati de facut in fiecare zi, nu mai este ca acasa, unde ne permitem sa pierdem timpul. Hmmm, de ne-ar vedea pe noi acasa cum alergam de dimineata pana seara ba in parc, ba la gym, ba la intalniri cu prietenii, ba sa pregatim mancare, ba sa avem o activitate creativa, nu cred ca ar mai putea spune ca pierdem timpul. Nu exista o acomodare pe o perioada de timp (o saptamana, doua), iar la o scoala au vazut precizat pe site, la regulamentul de ordine interioara, ca daca ti se agata copilul de gat si nu te lasa sa pleci la treburile tale de adult important si ocupat si, in plus, nu ii lasa nici pe ei, educatorii importanti si ocupati sa-si faca treaba, trebuie sa chemi pe cineva sa-ti smulga copilul din brate si tu sa pleci. Cum ai putea sa faci asta, nu stiu, eu m-am cutremurat si mi-am promis sa sun pentru un rendez-vous doar ca sa le pun aceasta intrebare privindu-i in ochi.

Reguli, reguli, reguli sunt peste tot: copilul trebuie sa-si puna singur hainuta, sa se incheie la ea, sa-si puna pantofii, sa se incheie la ei, sa mearga singur la toaleta, sa-si recunoasca numele si fotografia (fotografia da, dar numele? la varsta asta?), sa faca ce i se spuna si cand i se spune. Inteleg ca educatoarele sunt depasite de situatie si incearca sa stimuleze independenta, dar modul heirupist in care se face asta nu mi se pare de bun augur pentru copii, mai ales de la o scoala ce promoveaza ca principiu de educatie "stimularea copilului pentru a face lucrurile in ritmul propriu". Un lucru bun este ca nu exista pedepse (nici pus la colt, nici time-out, la altele mai rele nici nu ma gandesc), sau cel putin nu mi le-au marturisit mie si nici recompense (se pare ca aici nu exista obiceiul recompensarii cu stelute, buline, smileys si altele asemenea).

Lucruri bune? Putine, dar ajungi sa te legi de orice vorba buna, de orice zambet sau privire atenta, chiar daca apar printre picaturi: o educatoare atenta ce si-a dat jos palaria din costumatia de Halloween pentru a nu o speria pe Degetzica, o alta ce a observat imediat ca baietelul venit din pauza de masa are nasul julit, o directoare mamoasa ce ne-a raspuns la toate intrebarile si care ne-a spus ca ne incurajeaza sa facem o tranzitie blanda de la casa la scoala pentru Degetzica, daca timpul si resursele ne permit, o bucatarie proprie a unei gradinite la care poti avea si anumite cerinte legate de mancarea copilului (gradinita este semi-privata, numarul de cereri este mare, nu stim daca primim loc), o fetita de la locul de joaca regasita intr-o grupa de incepatori... Mai cautam? Mai cautam! Pana una-alta, sistemul belgian imi lasa un gust amar si ne loveste acolo unde ne doare mai tare: in educatia Degetzicii.

Mai mult decat o afacere

2011-10-28T02:52:00.000+02:00

Ne-am facut un obicei din a manca cateodata la restaurantul tailandez. L-a descoperit Printzul Consort intr-o seara, s-a codit putin pana a intrat, iar cand a intrat, a vrut sa iasa. N-a mai apucat, l-au invitat sa ia loc si asa s-a trezit ca a comandat o bere tailandeza, o supa si un fel principal. Comunicarea nu a mers din prima, s-au incurcat intre franceza si engleza, doamna ce l-a servit nu le stapanea pe niciuna prea bine, asa ca acasa a venit cu un sufertas cu o mancare usor imposibil de mancat. Si rece. Si cu noodles si cu orez, desi comandase doar noodles.

Eu, cea ramasa acasa cu copila, dar beneficiara sufertasului, am aruncat mancarea la cos si i-am spus sa-i uite. El nu, ca le mai da o sansa. S-a dus din nou in saptamana urmatoare si a venit acasa incantat. Il servise patronul, un francez blond ce vorbea impecabil si franceza si engleza, iar mancarea fusese delicioasa. Asa ca in vinerea urmatoare am iesit in trei la restaurantul tailandez, o adevarata piatra de incercare pentru familia noastra marita, obisnuita numai cu terase unde Degetzica putea alerga sau tipa dupa dorinta. Restaurantul este minuscul, coatele ti se izbesc de cele ale persoanei de la masa vecina, iar scaunul Degetzicii, de lemn si cu pernuta cu motive orientale, ce-i drept, o tinea la inaltime de un catel mic si alb, altminteri foarte prietenos. La toaleta, o tabla mare, neagra si cu rama groasa, de tablou, se sprijina de perete. Degetzica a daramat-o cu o fluturare de gene si, daca nu eram acolo, tot monstrul ar fi cazut pe ea.

Ca sa pastram viu interesul copilului si sa nu inceapa o distractie cu multi decibeli si tropait pe sub mese (caci printre mese nu era pic de loc, dupa cum am precizat in tabloul precedent), am cautat sa o binedispunem loco: i-am povestit despre minunata supa ce va veni, despre bucataria ce se vedea printr-o usa deschisa, despre doamna de la bucatarie care ne pregatea mancarea, en fin, cate in luna si-n stele, astfel incat atunci cand supele aburinde ne-au fost aduse, copila era mai mult decat dornica sa le guste. Si i-am dat. Morcov "nu bun", scuipat. Ceapa "nu buna" nici ea, pusa delicat pe servetel. Ciuperca smechera, adusa tocmai din Tailanda, nu serveste. Norocul si salvarea noastra au fost ceea ce credeam la vremea respectiva ca sunt bamboo sprouts pe care Degetzica i-a gasit inimitabili si deliciosi, incat a ras unul si inca unul si inca unul, iar la final nu mai contenea sa ne ceara "supa bambu". Si am plecat. Cu burtile pline si cu fetele lucind ca lunile pline de la berile tailandeze (nuuu, mamele ce alapteaza nu beau. Never-ever!). Fericiti, cu alte cuvinte, eram.

Dupa inca vreo saptamana, am primit mancarea la pachet, acasa. Mult trambitata "supa bambu" pentru care copila nici n-a vrut sa se atinga de iaurtul cu ovaz pe care i-l pregatisem, s-a dovedit un fiasco: nici urma de bamboo sprouts in ea. Am incercat sa-i dam noodles pe post de bambus, dar nu i-a inghitit, Degetzica culcandu-se cu "supa bambu" in minte, iar eu crezand ca ori am fost (din nou) victimele unei neintelegeri lingvistice, ori oamenii o fac special, punand la pachet supele ramase nevandute peste zi.

Zilele trecute am fost iarasi pe acolo, sa ne lamurim. Eram convinsa ca vom primi o supa "ca la carte", dar n-a fost asa. Luandu-mi inima in dinti, l-am intrebat pe baiatul ce ne servea de ce supa nu mai este aceeasi cu cea pe care o mancasem acum cateva saptamani. S-a scuzat politicos, a spus ca nu stie, dar se duce sa intrebe la bucatarie. A revenit in cateva minute sa ne spuna ca in supa pe care noi o comandasem nu se pun niciodata bamboo sprouts. Nu se poate, am mancat asa ceva acum ceva vreme, ma tineam tare, in timp ce Printzul Consort imi facea semne pe sub masa ca s-o las balta, ca n-am avut dreptate. De fapt, noi n-am apucat sa mancam, caci fetita a mancat tot, dar noi i-am furnizat din supa toti vlastarii aia micuti...

Din usa bucatariei ne privea o tanara care, vazand ca discutia se prelungeste, a venit si s-a prezentat. Era bucatareasa ce prepara toata mancarea micutului restaurant, aproape o copila, imbracata intr-un frumos costum negru si cu o boneta neagra pe cap. Cu o engleza bunicica a inceput sa ne explice despre fiecare supa in parte, ce pune in fiecare si cum se armonizeaza ingredientele intre ele. Ne-a spus ca nu pune niciodata bambus in supe, ca pe langa faptul ca bambusul este un ingredient chinezesc ce nu se foloseste in bucataria thailandeza, sunt si amari si nu merg cu restul ingredientelor. Si am tot sucit problema pe toate partile, caci eu eram sigura ca mancasem ceva ce nu era in supa de astazi si nici in cele de saptamanile trecute, iar ea isi stia bine treaba (si pasiunea, din cate mi-am dat seama dupa cum vorbea). Si, intr-o strafulgerare, si-a dat seama ca vorbeam de vlastari de fasole pe care, intr-adevar, nu-i mai are de vreo doua saptamani, caci asteapta un transport din Tailanda care a tot intarziat. Ufff, stiam eu ca n-am innebunit...

Pe la mijlocul mesei, tocmai cand mancam mai cu spor niste creveti deliciosi cu legume, totul muiat intr-un sos dulce-acrisor, iar Degetzica era cu mainile pana la cot in bolul cu orez, vedem un camion oprit in fata restaurantul, cu luminile de avarie pornite si facem o gluma ca a venit transportul din Tailanda. Nici nu spunem bine Tailanda ca micuta bucatareasa vine la masa noastra sa ne arate camionul si sa ne anunte fericita ca i-au venit vlastarii care facusera atata valva. Wow, atata atentie mai rar...

Pana la sfarsitul mesei si micuta bucatareasa si baiatul ce ne servea trecusera de atatea ori sa ne intrebe daca totul este in regula, daca mancarea este pe placul nostru sau daca mai avem nevoie de ceva, ca incepusem sa ne intrebam cum sa facem sa disparem neobservati si sa aparem data viitoare intr-o noua prezentare, eventual in costume de Halloween. Dar ne-am dat seama ca nu avem nici o sansa: un dovlecel ce va striga din usa "supa bambu vreau" ne va da de gol cu siguranta. Un lucru e sigur: Papou, arabul-pizzar, are concurenta; asa atentie acordata unei intrebari din partea unor clienti mai rar gasesti. Chapeau, Thai Orchid!

Calea spre intarcare

2011-10-24T02:07:00.000+02:00

- Noi vom alapta, nu-i asa? ma intreba Printzul Consort, mangaindu-mi sanii, in asteptarea marelui eveniment.

- Noi incercam si facem tot ce se poate, ii raspundeam asa cum invatasem la cursurile corporatiste, a caror amintire inca ma bantuia, desi eram in concediu prenatal de mai bine de o luna.

Am pornit in alaptare crezand ca vom avea parte numai de lapte si miere. Nu citisem si nu stiam prea multe, dar imi inchipuiam ca mare filosofie nu are ce sa fie, caci ce-i mai natural decat sa iei cu miscari blande copilul, sa-l ridici la san si sa i-l oferi in cel mai Kodak moment al proaspetei vieti in 3, 4 sau cati veti fi? Realitatea mi-a lovit momentul Kodak in moalele capului si a fost nevoie de cateva saptamani de fiere pentru a ajunge la acea miere despre care vorbeau toate site-urile din domeniu, plus o armata de mame virtuale, majoritatea de pe alt continent: dureri, dureri, sange, iarasi dureri, rece, cald, sfaturi ce proslaveau varza si pungile cu legume din congelatorul propriu laolalta cu dusurile calde, relaxarea si, evident, pusul copilului la san.

Apoi laptele a inceput sa curga in valuri in gurita Degetzicii, picuri grei de miere se strecurau din inima mea in inima ei, iar fericirea ne zambea cu gura pana la urechi.

- Si, cat mai aveti de gand sa continuati? m-a intrebat pediatra, la controlul de la sase luni.

- Nici nu ma gandesc sa incetam, acum ca am descoperit "calea". Incercam sa ajungem la un an, sa vedem daca reusim, i-am raspuns sincer, desi stiam ca voi reusi, greul fusese trecut.

La un an lucrurile au fost mai simple:

- Mai alaptati?

- Da.

- Pana cand?

- Nu stiu, vom vedea.

Nu, nu spuneam adevarul, dar ma saturasem de intrebarile lipsite de delicatete si figurile uimite ale celor care ma vedeau alaptand un bebelus de un an. Intre timp citisem o multime despre beneficiile alaptarii peste varsta de un an si citisem si recomandarile OMS-ului de a alapta cel putin pana la doi ani si apoi atata vreme cat mama si copilul doresc si se simt confortabil. Si cum, inca mai ai lapte?, E fetita mare, e rusine!, Are dinti deja, cat o mai alaptezi? auzeam cel putin o data pe luna de la oameni de pe strada, rude sau chiar medici. La povestile cu laptele care se face apa dupa 6, 9, 12 luni (dupa 18 luni nu-ti mai spune nimeni ca laptele este doar apa, banuiesc ca toti cei de mai sus cred ca izvorul de lapte-apa a secat deja) nici nu ma mai chinuiam sa raspund, la fel nici la cele care sugerau ca o "facem" ca animalele sau ca o voi alapta pana cand va merge la gradinita, scoala sau, fantezist-exagerat, pana cand se va marita. Si apoi, chiar nu vedeam de ce m-as opri: Degetzica, dupa fervoarea cu care-mi cauta decolteul, era clar fericita de decizia luata, eu, dupa aceeasi fervoare, eram convinsa ca ea are in continuare nevoie de alaptare, atat nutritional, cat si pentru confort.

In plus, invatand supravietuirea in viata de dupa copil mai invatasem ceva: sa nu ma leg la cap fara sa ma doara. De ce mi-as fi dat calmul si pacea alaptarii de dimineata, cand Degetzica doar se intindea ca sa-mi dea la o partea pijamaua si apoi prindea sanul, in timp ce eu inca ma agatam de-un vis pe zgomotul papucilor tarsaiti pana la bucatarie si al sticlelor de lapte izbite una de alta in frigider din cauza de prea putin somn? De ce sa fi dat deoparte singura hrana pe care Degetzica o ingurgita dupa trei zile de febra? De ce sa ma ignor ca solutie perfecta pentru copilul meu pentru a alege una pe patru picioare, cu barbita, cu pete sau cu blana creata sau una imbogatita cu n-spe vitamine si minerale, la punga sigilata si cu termen de garantie?

Dupa ce am plecat din tara, lucrurile au devenit mult mai simple. Prietena mea alapta o fetita mai mare decat Degetzica, asa ca sesiunile de alaptat le petreceam de multe ori la dublu si dandu-ne mancare una alteia peste capul copilelor. Americanca proaspat aterizata si cu care m-am imprietenit alapta si ea oricand si oriunde un baiatel de varsta Degetzicii, deci alaptam impreuna in parcuri, fara sa ne simtim o minoritate (desi eram). Desi as putea numara pe doua degete numarul copiilor alaptati si pe degetele de la o mana numarul copiilor hraniti cu biberonul pe care i-am vazut, aici nimeni nu s-a legat de faptul ca inca alaptez. Nici macar farmacista nu a comentat (nici macar prin expresia faciala - am devenit experta in citit gandurile oamenilor in functie de schimbarea fizionomiei) atunci cand, la intrebarea ei legata de cele doua presupuse alaptari, i-am spus ca alaptez de mult mai multe ori pe zi si ca, din pricina asta, nu stiu numarul.

Intre 20 si 24 de luni, Degetzica a trecut printr-o perioada dificila ce a corespuns cu foarte multe schimbari (Degetzica a fost un copil foarte plimbat si mutat dintr-o casa in alta, dintr-o tara in alta) si foarte multe achizitii (verbale, control sfincterian), dar care a venit la pachet cu supt intens din partea ei si iarasi dureri, oboseala si plictiseala din partea mea. Atunci cand cerea din zece in zece minute au fost singurele momente cand as fi vrut sa renunt. Au fost singurele momente in care Printzul Consort m-a intrebat daca n-ar fi bine sa... N-am facut-o din teama, n-am stiut cum, toata lumea imi propunea metode cu care nu puteam fi in nici un fel de acord. Acum Degetzica are 26 de luni, suntem in "lunile de miere" ale alaptarii, iar eu ma bucur in fiecare zi ca teama de atunci m-a facut sa am rabdare. N-a fost usor, m-am revoltat, m-am rastit, am strigat, m-am ridicat si am plecat in alta camera sa pot plange departe de ochii ei, dar nu regret nici un moment. Acum vad drumul clar, atat de clar incat i-am dat haturile trasurii Degetzicii, iar eu ma relaxez privind in zare. N-am decat un regret: timpul zboara, nici nu-mi voi da seama cand vom ajunge la finalul calatoriei.

In concluzie, articolul acesta nu va ofera calea spre intarcare. Nici nu va ajuta sa localizati senzatia aia de "pana aici" si nici nu va ajuta sa nu va simti singura. Nu le avem, nici calea, nici senzatia. Noi am ales sa continuam. Este drept, la un moment dat, dupa 18 luni, iti dai seama ca daca n-ai facut-o pana acum, nu vei mai putea s-o faci. Iti dai seama ca intarcarea unui copilas de un an nu are nimic de-a face cu cea a unuia de doi. Caci nu poti sa te opresti pur si simplu. Caci el stie, te intreaba de ce nu si-ti spune ca el vrea. Acum! Caci nu stii cum sa nu ranesti sufletul mic ce se agata de tine si-ti arata cat de mare poate face gurita pentru ca i-ai spus ca altfel te doare. Caci nu stii ce acorduri fine s-au facut intre tine si el in cei peste doi ani de alaptare si-ti este teama ca le poti rupe fara sa le poti innoda vreodata. Caci povestile cu "sa ne luam la revedere de la tzitzi, caci ea pleaca in seara asta si nu se mai intoarce" ti se pare ca-i jignesc inteligenta. Caci pictatul sanilor cu smacuri gretoase, iuti, piperate sau amare iti jigneste tie inteligenta. Caci atunci cand ti-a spus "nu mai e laptic, mamica" ti s-a impaturit inima in doua de teama ca ar putea fi adevarat. Caci poate bea linistit o cana de lapte de oaie, ca apoi sa vina la tine si sa-ti ceara "tzitzi". Si numai la sanul tau se opreste o clipa, il saruta si apoi spune "miami", la cana cu lapte niciodata. Caci nu stii si nici nu-ti doresti sa afli vreodata cum s-ar comporta puiul tau daca ai pleca pentru cateva zile de langa el, urmarind prin asta intarcarea.

Noi am ales sa nu ne fie prag nici unu, nici doi. Douazeci si sase de luni, trei saptamani si o zi - astazi. Da cineva mai mult?

Eu despre ce scriu?

2011-10-21T05:55:00.000+02:00

Cursurile de franceza s-au dovedit o idee buna, dar plictisitoare. Asteptam cinci minute pana cand colegul din Egipt reusea sa ne transmita ca Facebook-ul dezinformeaza puternic, doua minute pana cand cel chinez citea o fraza, iar accentul rus si cel frantuzesc faceau o asa casa impreuna incat devenea aproape imposibil de discutat cu persoana in cauza. Dupa trei saptamani si exercitii de imperecheat animale si insusiri, intr-o pauza i-am cerut pofesorului exercitii suplimentare. La finalul cursului acesta m-a luat deoparte si m-a intrebat daca nu vreau sa schimb nivelul, sa trec la unul superior. Ooo, ba cum sa nu!

Formalitatile au fost rezolvate rapid (thumbs up pentru directoarea secretariatului care mi-a schimbat cartea si caietul, desi scrisesem pe ele cu pixul si mi-a mai restituit si diferenta de bani), iar la urmatoarea ora ma aflam deja intr-o cladire noua, cu o clasa noua din care nu cunosteam pe nimeni si cu o profesoara cu un stil de predat diferit de cel al primului profesor cale de vreo 15-20 de ani. Prima ora a fost bulversanta, dar apoi, cand am inceput sa-mi fac acasa tema pentu acasa (pana atunci mi-o faceam cu cateva minute inainte de inceperea cursului) si sa am emotii gandindu-ma daca ma voi descurca sau nu, mi-am dat seama ca-i tare bine sa fii printre "ai tai" si sa simti competitia cum musca.

Din a doua ora am aflat ca aici, spre deosebire de nivelul precedent, fiecare dintre noi trebuie sa sustina o prezentare de cincisprezece - douazeci de minute despre un subiect la alegere. Poate fi orice, din orice domeniu, atata timp cand nu este jignitor, rasist si este prezentat intr-o maniera argumentata, fara judecati gratuite si fara sa-i lezeze pe ceilalti. Dupa prezentare, urmeaza o dezbatere cu intrebari si raspunsuri de la cei din sala, inclusiv profesorul. Majoritatea de pana acum a avut prezentari interesante, unele mai elaborate, altele facute pe genunchi, in drum spre curs: un mars de protest in Utah, o prezentare despre Steve Jobs, o propunere legislativa ce vizeaza cresterea taxelor pentru produsele ce contin grasimi saturate pe motivul ca ar fi daunatoare sanatatii, o discutie despre o piesa de teatra despre doi fizicieni ce au luat premiul Nobel, etc.

Intrebarea mea ar fi: eu despre ce povestesc? Initial m-am gandit sa scriu despre o persoana ce a devenit cunoscuta in toata lumea datorita unor performante (de exemplu Nadia Comaneci, Gheorghe Hagi, Ilie Nastase). Apoi m-am gandit la ceva mai putin cunoscut ca cei trei de mai sus si anume un produs pe care foarte multi il folosesc, dar habar nu au ca este (sau ca a fost la origini) o marca romaneasca. Aici singurul exemplu pe care l-am gasit a fost BitDefender.

Dupa discutiile aprinse din seara aceasta, in care am fost numita freak de o poloneza pentru ca nu-i dau Degetzicii bomboane si ciocolata si astfel copila va fi ostracizata de ceilalti copii de la gradinita pe motivul ca-i diferita, poloneza avand implantata adanc in creier ideea ca nu trebuie sa iesi din rand cu nici un chip, din moment ce nici argumentul mahomedanului ce nu consuma carne de porc si care pune astfel de restrictii la gradinita copiilor lui nu a convins-o, am vrut sa scriu despre zahar si dulciuri si de ce n-ar fi bine sa consume astfel de produse copii (mai ales cei mici). Sau despre cat de bine sau rau este sa fii diferit. Dar mai bine nu, un gest final de-al ei ramanandu-mi o amintire dureroasa si care ma va face sa nu ma uit spre locul ei prea des de acum incolo. Si astfel intrebarea ramane: eu despre ce sa scriu?

Douazeci si sase de luni - File de poveste (a doua parte)

2011-10-19T03:52:00.001+02:00

De cand timpul meu a inceput sa se imparta in mai multe decat de obicei, nu mai reusesc sa scriu filele de poveste intr-o singura parte. Nu mai reusesc si din alt motiv: de fiecare data imi amintesc ca am uitat aia, ca nu am spus cealalta, ca ar mai fi si asta si asta si siguuur a mai ramas ceva de notat. Si-mi pare rau pentru ca eu vreau sa notez tot, tot, ca din cuvinte uscate si monocolore sa reproduc mai apoi mirosuri si texturi si pielea ei fina si alba si zambetele pe care mi le arunca si privirile pline de drag sau ghidusie, felul cum lasa imediat orice ar face ca sa ma pupe pe mine pe pantof cand aude ca am dat cu piciorul intr-o piatra (in seara asta m-a pus sa ma las in genunchi sa-mi sarute spatele - ii spusesem ca ma doare) si gestul palmutei ei pe saltea, gest care-mi arata locul meu langa ea in fiecare seara, ca sa vina apoi sa-si impleteasca manutele pe dupa gatul meu si sa-si topeasca fata in a mea.

Aaa, si revenind la somn: acum cateva zile, intr-o zi de 13, a fost prima seara in care a adormit fara mine, fara sa suga, ci cu 200 de mililitri de lapte de oaie si cu mult "oa-oa" caci ma voia acolo, atunci si nu dadea doi bani pe lectiile mele de franceza. Am simtit cum mi se desprinde o bucatica de suflet si am vazut-o cazand si spargandu-se in farame mici. M-am sprijinit de perete, am baut un pahar de apa, mi-am soptit ca si maine e o zi sa ma gandesc la asta si am plecat la culcare. Fetita a dormit dusa pana dimineata, dar de atunci senzorul de proximitate s-a activat cu si mai mare precizie si la maxim zece minute de cand m-a desprins din imbratisarea calda si am plecat spre ale mele s-a trezit. Asa ca programul meu de luna trecuta - somn pe unde apuc&trezit la ore imposibile continua: adorm cu ea la pranz, iar apoi fac jumate de noapte alba, mutand ora culcarii pe la 4-5 sau adorm langa ea seara, ma trezesc dupa vreo 2-3 ore si ajung sa adorm din nou pe la 5-6.

A doua zi doua manute mici trag de mine si numai ce aud "mami, dica" (ridica-te). Nu pot, mamico, imi este somn, hai sa mai dormim un pic... ma tangui eu, fara efect, caci Degetzica striga "nuuuu, zit" (s-a trezit). Dar asta se intampla numai dupa ce s-a saturat de supt, caci dimineata, la trezire, suge de atatea ori ca nici nu mai stiu si fereasca Dumnezeu sa ma asez pe burta sau sa ma intorc cu spatele la ea, ca-i jale. Nuuu, mami, nuuu.... imi spune, iar de cand este mare prietena cu Printzul Consort, il zgaltaie si pe acesta sa o ajute: "daddy, mami...nu tzitzi". Oricum ar fi, am ajuns si la momentul acela in care ea suge de mai putine ori pe zi, dar inca nu am un numar clar, deci suntem tot dincolo de 5-6 ori. Secretul este sa nu stau la calculator, caci indata ce ma vede ca scriu sau citesc ceva, se cere "hopa" si apoi imediat vine si "tzitzi". Si asa am aflat ca atunci cand este cu Printzul Consort nu vrea niciodata in brate, in timp ce atunci cand este cu mine, o aud una-doua ca vrea "hopa, b(r)ate", inclusiv atunci cand ma spal pe dinti sau cand facem mancare.

Ei, dar treaba in bucatarie a devenit noul ei hobby. Cum ma aude ca mergem in bucatarie sa pregatim pranzul, se duce repede si-si aduce scaunelul care o aduce mai aproape de lumea minunata a blatului pe care se pregatesc tot felul de mancaruri delicioase. Si de chiuveta si de apa, marea ei pasiune. Spala legume cu o dedicatie de invidiat, minute intregi, timp in care eu trebuie sa fiu doar atenta sa mai strang din cand in cand apa de pe jos si de pe mobila. Apoi imi cere servetel sa le stearga de apa, le imbrobodeste bine si se enerveaza cand ii spun ca este timpul sa le punem in tava. Aseaza ciupercile pe pizza sau feliile de cartof in tava, presara sare din belsug, azvarle cu ghiotura condimente caci nu este de acord ca eu sa pun pe fanta, iar ea doar pe cele mici, pune cascaval ras doar intr-un singur loc, astfel incat trebuie sa rotesc tot timpul tava ca sa acopere tot, iar la final isi inmoaie degetele in sosul de rosii si-mi cere cu scarba sa o sterg. Bagam la cuptor si asteptam, ea intreband din doua in doua minute "gata, mami? gata? arde?" si eu raspunzand ca o moara stricata "inca putin, mamico." Cand este gata, incepe sa planga cand ii spun ca frige si joaca sarba in jurul mancarii pana se raceste. Mananca cu mare pofta, cu manutele, lingurita sau furculita si-mi spune "bun, mami, bun, miami (yammy)". E bun, draga mea, caci este facut cu dragoste de noi doua, cum sa nu fie bun?

Luna aceasta am reusit o mare performanta: sa iesim cu copilul la restaurant si nu la orice restaurant, ci la unul mic si inghesuit si unde se mai si vorbea in soapta (hmm, n-am mai fost de mult la restaurant, asa se vorbeste acum, in soapta?). Printzul Consort a ales un restaurant din apropiere, la care am mers pe jos, proprietarii il cunosteau, ne-au servit personal (de fapt, nu existau chelneri, ei servind toate mesele), mesele erau atat de apropiate incat am facut conversatie cu vecinul, Degetzica a avut scaunul ei de masa din lemn, cu pernuta cu dragoni (era un restaurant thailandez) si, in cea mai mare parte, s-a comportat exemplar. Dupa o bere chinezeasca si un coctail portocaliu si dulce mi s-a parut cea mai frumoasa iesire in familie din ultimul an si chiar asa a fost. In plus, a fost asa cum cred eu ca este sa traiesti intr-o comunitate mica: lumea se cunoaste, iese la masa vineri seara la restaurantul de peste drum, discuta, mananca...

Bineinteles ca in fata atator mancaruri aburinde si frumos mirositoare, iaurtul cu cereale adus de acasa a fost tratat cu maxim dispret, asa ca a trebuit sa gasim o solutie de compromis. Oricum, pe unde ne ducem, eu comand intotdeauna ceva ce ar putea manca si ea si asa a fost si acum: Degetzica a mancat cu lingura de portelan, cot la cot cu mine din supa de legume, cu accent pe vlastarii de bambus (prima data cand mananca) si pe rice noodles. Asta pana cand proprietarul restaurantului a vazut cum manuieste Degetzica lingura de portelan si s-a grabit sa ne aduca o lingura de inox. Felul doi a avut la fel de mult succes, orezul (simplu de data asta, eu aveam ceva creveti cu sos si ei nu i-am dat pana acum creveti) fiind mancat cu mana, direct din bol. Per total, a fost asa de bine ca ne-am facut curaj si peste inca o saptamana am mai incercat o iesire, de data asta la Papou, arabul la care zambetele sunt pe bani, dar care face pizza buna. Aici Degetzica a fost in elementul ei, cunoaste localul din atatea dati cand am venit sa luam pizza pentru acasa, asa ca a mancat pizza cu doua maini si cu toate hainutele din dotare.

Acasa, jucariile nu o intereseaza prea tare, daca nu-i ceva sa facem impreuna. Mai ia uneori cutiile si le rastoarna, dar doar pentru amuzament. Preferatele raman cartile (acum are una cu culori si una cu activitati pentru 2-3 ani pe care le deschidem zi de zi), cuburile moi din care construieste trenuri si turnuri si omizi, Lego, cestile si ceainicul pentru jocul cu ceai/cafea si bebelusii pe care-i scoate la plimbare, pana acum in carucior, acum in "duca" (Manduca), adica o esarfa legata ca un wrap. Si, bineinteles, tot ce facem noi este imitat pana la detaliu si, daca este posibil, cu instrumente de adulti, nu de copii.

In toata "educatia" noastra de pana acum nu am pus niciodata accent pe maniere, nu in ideea in care sa-i atragem atentia de n-spe ori pe zi ce sa spuna, cum sa spuna si cui sa spuna. Am considerat ca este prea mica pentru "dresura" asta, in plus, mie se strange sufletul cand aud mamici care insista ca puii lor de 1.5-2 ani sa spuna multumesc si te rog si buna ziua si mai stiu eu ce alte "manierisme". De fiecare data cand le aud imi vine sa le strig "dar este prea mic/mica...". Sunt de acord ca pentru a avea copii educati este bine ca manierele sa se invete din frageda pruncie, dar cred ca la varsta asta este mai important exemplul personal decat "urecherea" verbala a copilului ce nu a spus multumesc cand i-ai dat o amarata de jucarie. In plus, copiii sunt excelenti imitatori, asa ca putem sa sadim manierele tot intr-o joaca, fara sa facem din asta un calvar al lui "cum ai spus/cum se spune". Asa ca am fost placut surprinsi sa vedem ca ideea noastra a fost buna atunci cand Degetzica a inceput sa spuna de la sine putere "thank you". Spune constant, de fiecare data cand primeste ceva, la fel cum spune "pardon" atunci cand se loveste de noi sau de ceva.

Toilet trainingul este incheiat, desi inca primeste scutec textil noaptea, dar este mai mult o chestiune de obisnuinta, decat de necesitate. Olita de voiaj este minunata, atat de minunata incat sunt zile in care iesim din casa cu ea legata de gat si negociez scoaterea ei cale de trei strazi si 15 minute. Stie ca scutecele textile sunt pentru nani, in timp ce chiloteii sunt pentru zi, la fel de bine cum a retinut ideea ca avem hainute "de afara" si hainute "de casa". Dimineata, daca mai intarzii in pat cateva minute, deschide sertarele comodei si incepe sa eticheteze: body nani, pantaloni afara, sosete, chilotei Mickey, body casa, etc. Daca tot nu ma dau dusa, ma ameninta cu "olisa (olita)", iar dupa ce-i desfac scutecul, calea ii este libera spre experimentare: isi da pijamaua jos, isi alege si-si pune chilotei (in 3 cazuri din 5 cu spatele in fata,dar incerc sa ma abtin s-o corectez daca s-a imbracat deja si nu are un disconfort evident), isi pune pantalonasi si capituleaza de-abia la sosete in mana pe care nu reuseste decat sa si le agate de varfurile degetelelor.

Pe partea motorie, lucrurile merg bine. Degetzica este foarte activa, cazaturile s-au redus, dar tot se intampla de cateva ori pe zi, si in casa si afara pentru ca totul se petrece in mare graba si viteza. Afara nu se merge, se alearga, de mana mea se sare non stop ca un iepure scapat in lanul cu lucerna, orice bordura, orice margine ingusta este ridicata la rangul de barna si batuta in sus si-n jos, rampele se urca si se coboara de nenumarate ori, iar scarile nu mai au nici un secret: le urca si coboara fix pe la mijloc, fara nici un fel de ajutor, fara sa se tina de nimic, ba mai cara si vreo papusa sau vreun carucior dupa ea. Face echilibristica - a descoperit ca daca se sprijina cu burtica peste marginea cazii, se poate apleca inauntru ca sa adune ceva de pe fundul ei. Sau ca poate sa se dea jos de pe scaunelul unde-si spala mainile. Urcatul si coboratul din scaunul de masa nu mai prezinta nici un secret de cand i-am luat scaunul asta superb. Desi are inca bara de protectie, Degetzica il escaladeaza cu gratia unei maimutici si foamea unui urs. Nici n-am apucat sa ies din bucatarie, iar in incapere inca nu s-au stins ecourile strigatelor meu vesele de "la masa, cine merge la masa?" ca Degetzica este deja instalata comod in scaunul ei rosu si ma intreaba "arde, mami, arde?". Degeaba ii spun ca-i periculos, ei ii place riscul si toate activitatile se fac obligatoriu in scaunul acela, indiferent ca vorbim de colorat, pictat, jucat cu micul computer pe care i l-am cumparat sau mancat.

Am schimbat ora si instructoarea la The Little Gym si bine am facut caci Julie, noua instructoare, este foarte atenta cu copiii, ii stie pe fiecare dupa nume (Degetzicii i-a invatat numele din prima lectie), vorbeste si-n engleza si este foarte buna la atras atentia copiilor spre ceea ce face, incat copiii o urmeaza de drag si vor sa-i arate de ce sunt ei in stare. Asa ca Degetzica are o ora intreaga de joaca organizata, iar dupa gimnastica de-abia o pot lua de acolo.

Iar eu? Ce mai fac eu? Eu profit... De soarele cald de septembrie, de o baie in mare (se pare ca am inceput sa ma calesc, initial mi se parea asa rece), de week-end-urile cu Printzul Consort, de piata de duminica (sunt indragostita de ea, imi alunga deprimarea), dar mai ales de fiecare zi cu ea. Iesim in parc, mancam afara sau facem picnic pe balconul scaldat in soare, ne intindem in iarba, ii arat frunzele si-i povestesc despre a treia toamna din viata ei, dar prima in care este pe deplin constienta de frunzele care umplu parcul, ne dam impreuna pe toboganul mare pentru a invinge "fica (frica), mami, Mimi fica", desenam mare si soare si picaturi de ploaie, dar si cazi pline de pesti portocalii si fetite crete ("iete, Mimi..."), pictam cu degetele pe foi albe, dar si pe mese lila (recunoasteti obsesia?), vizitam gradinite si seara la lumina lunii, dar si diminetile cand sunt pline de copii galagiosi, ne plimbam cu autobuzul si metroul si ne iubim si ne dorim si ne cautam zi si noapte, noapte si zi. Terapie de suflet, va spun, cine nu are copil, sa-si faca.

A venit, a venit frigul!

2011-10-16T02:17:00.000+02:00

Nu mai este nici un secret pentru nimeni, mai ales dupa cat m-am vaietat eu in plenul virtual, ca in Belgia este frig. A fost frig toata vara si bineinteles ca toamna nu avea cum sa fie altfel. Bine, a venit vara vreo saptamana-doua din septembrie, timp in care ne-am dus la mare si am facut chiar si baie, dar apoi ni s-a infundat: ploaie, innorat, ploaie, 14 grade, iarasi ploaie, iarasi 14 grade, apoi 12, apoi 10.

Mall-urile, care aici se inchid la 7 seara (duminica fiind, evident, inchise), gemeau de oameni, iar parcarile erau supraaglomerate. Dupa ce petreceai 20 de minute cautand un loc de parcare si ajungeai pe la nivele cu minus pe unde n-ai calcat in viata ta, patrundeai intr-o masa de oameni care se calcau pe picioare si de care nu stiai cum sa mai scapi. N-aveai unde sa scapi, mall-urile fiind niste aglomerari putin mai mari decat un magazin mai rasarit de la noi. Asa ca degeaba au ele parcari cu cate 3 sau 4 nivele, daca tot mall-ul nu are decat un parter amarat si un etaj, nici acela foarte intins. Asa ca il luai talpasita, plateai parcarea si veneai acasa.

Acasa, frigul de pe lume. Sau de pe lumea ta, cea mai friguroasa dintre lumile posibile, facuta si mai friguroasa de catre proprietara care a promis termopane pentru toamna asta, iar apoi si-a dat bolnava toata familia compusa din copil si doi caini doar pentru a nu raspunde la telefon. O suni. Bineinteles ca nu raspunde, ii lasi un mesaj in mesageria vocala pentru ca o stii doamna de cuvant, ce suna imediat ce-si asculta mesajele. Nu se intampla, asa ca mai suni o data a doua zi, de data asta cu o voce vizibil ingrijorata: sa nu fi patit ceva si banii de termopane sa se fi dus pe plata spitalului. Pentru ea, copil sau caini, ce mai conteaza, in Belgia sanatatatea costa. Un nou mesaj in mesageria vocala si astepti, mai ales ca Printzul Consort iti spune, tremurand si el, c-ai exagerat si ca trebuia s-o mai lasi cateva zile. Uiti povestea, dar ramane tremuratul. Asa ca mergi la IKEA, strangi din dinti si platesti cea mai scumpa plapuma pe care o au, garantata 25 de ani si care-ti promite caldura ca in burta mamei. Vii acasa, imbraci copila mai gros, o iei cu tine in pat pentru a efectua o incalzire corp la corp, tu iti pui sosete, iar Consortul se hotaraste sa mai rabde si te culci.

Intr-o zi, cand deja iti luasei gandul de la termopane, iar din tara incepuse sa adie miros de umezeala de la covoarele udate de apa revarsata din caloriferele vechi de zeci de ani, primesti telefon de la proprietara. Din greseala a sunat, nu stie cu cine vorbeste (nu are numarul meu in agenda?!), dar iti trimite pe cineva sa ia masuri. Omul vine a doua zi, masoara toata casa, iti da sperante cand iti spune ca toata lucrarea dureaza doar o zi, dar iti arunca la plecare ca nu crede ca doamna va face termopanele la firma lui. Urmatoarele zile ii dau dreptate, nu mai auzi nimic de la proprietara, iar tu tremuri in continuare. Te intrebi cand dau drumul la caldura in Belgia, dar nu ai mari sperante intr-un viitor apropiat, pe strada vezi barbati inca in maneca scurta, iar doamnele sunt inca in sandale. Ca sa nu povestesc de adolescenti care sunt in pantaloni scurti si-n sandale. Cred ca numai caciulile si esarfele pe care le poarta constiincios, indiferent de sex, ii mai salveaza de la socul hipotermic. Toti imi marturisesc ca le place aerul proaspat si ca pana acum a fost prea cald. Serios? Cand anume era prea cald? La 15 grade sau la 12?

Dezamagita, te intorci in frigiderul tau si incerci sa supravietuiesi: mai dai drumul la cuptor (electric, deci fiecare watt conteaza), mai bei o bere, mai pui ceva pe tine. Incepi sa cauti pe net haine groase si calduroase si cateva zile tot primesti pachete de la Amazon. Te duci la magazinul cu articole de munte si-i intrebi daca au haine de iarna. Proprietarul, in maneca scurta, iti spune ca nu-i sezonul inca, dar poti trece pe la mijlocul lui noiembrie ca aduc niste geci de vis cu care poti sta cu usa de la balcon deschisa toata iarna. Si ca nu-i nici o rusine sa porti izmene iarna, toti belgienii poarta si de-asta au in casa 17 grade, ca altfel le-ar fi prea cald. Sperai la o solutie mai putin voluminoasa ca un urs grizzly, dar proprietarul e dragut, vorbeste o engleza decenta si, in plus iti povesteste ca efectul de sera este o inventie americana, asteptandu-ne, de fapt, ierni din ce in ce mai grele si mai friguroasa. Nimic imbucurator aici, ne intoarcem in frigider.

La intrare te opreste madame concierge. Ai impresia ca incepe sa te placa, cu tot cu copilul pe care-l cari peste tot dupa tine si cu care ai dialoguri intr-o limba ciudata, din care ea nu intelege nimic. Vorbeste repede si mult, tu dai din cap, spui oui, oui si te gandesti la ale tale. Cum ar fi frigul ce te asteapta in apartamentul tau de la etajul cinci, din complexul de la marginea padurii si in care urla vantul ca lupii iarna. Si te trezesti intreband cand se da drumul la caldura in Belgia. Ea, cu ochii cat cepele, se uita la tine sa vada daca iti arde de gluma si-ti raspunde ca in Belgia este caldura tot anul, ca este aceeasi caldura care face apa calda, deci tot ce trebuie sa faci este sa dai drumul la robinetul caloriferului si caldura se va revarsa in casa, fie vara, fie iarna. Asa simplu? Asa simplu. Pa-pam!

Douazeci si sase de luni - File de poveste (prima parte)

2011-10-14T02:10:00.001+02:00

Luna aceasta, cu toate schimbarile intervenite, nu am mai avut nici o ezitare in a scrie despre Degetzica, lucrurile asezandu-se atat de lin si atat de frumos, incat Zen-ul meu a ridicat deja mingea la fileu muntelui Mont Blanc (tineti-i pumnii sa nu se prabuseasca inainte de finis, adica inainte de 18 ani impliniti ai Degetzicii). Marea schimbare a fost plecarea mea de acasa de doua ori pe saptamana cate patru ore, schimbare pe care am gandit-o din vara si pe care am pregatit-o imediat dupa ce am dat testul pentru cursul de franceza de la universitate.

Bineinteles, mi-am facut o multime de ganduri: daca n-o sa planga dupa mine, daca plange, ce ma fac, cum plec? (nu pot sa plec nicicum daca o vad suferind, chiar daca stiu ca suferinta se incheie la cinci minute dupa ce am inchis usa), daca Printzul Consort se va descurca atatea ore, mai ales ca sunt orele de seara, cand Degetzica este mai obosita (asta daca nu tinde sa doarma trei ore la pranz cum se intampla de cand a venit frigul si s-a micsorat lumina), daca va reusi singur sa-i faca baie, s-o spele pe dinti, s-o imbrace in pijama si, cel mai important, s-o faca sa n-o ia iarasi la picior prin casa, ci sa stea frumos in camera ei cu carti si jucarii. In prima zi am sunat o data la douazeci de minute de la plecare, o data cand am ajuns la curs, o data la pauza si o data la final, cand ma grabeam spre casa. Parca nu-mi venea sa cred cand auzeam ca nu a plans dupa mine, ma gandeam ca sigur a plans, dar nu vrea sa-mi spuna Printzul Consort ca sa nu-mi faca inima grea. Acasa ma astepta o Degetzica Zen, foarte dragastoasa, dar evident neplansa si bine dispusa. Intre timp, m-am relaxat: mai sun o singura data, in pauza, dar ma gandesc sa renunt: poate ii deranjez de la ceva activitati importante.

Daca toata procedura poate parea simpla, aflati ca ea necesita pregatiri indelungate si un orar de pilot de avion: pregatit gustare pentru Degetzica, pentru Printzul Consort si pentru mine, pregatit doua genti, imbracat, luat fetita din pat cu mare viteza, amanat dorinta de supt pana la o data ulterioara, neprecizata, lacrimi cateodata, cateodata nu, daca am umblat cu cele mai soft manusi pe care le cunosc si am carat fetita in brate pana si la toaleta, alergat, alergat, alergat. Orice cunostinta intalnita in drum, orice dorinta la olita, orice pisica zarita sub masina si mai ales, orice dorinta "nerezonabila" de-a Degetzicii poate duce la intarziere. La fel si de partea cealalta: un accident la metrou sau pierderea metroului de catre Printzul Consort aproape m-au facut sa car dupa mine fetita la curs. In plus, venitul seara acasa este o cursa contra-cronometru: sunt prima care-si strange cartile si iese pe usa, neuitandu-se nici in stanga, nici in dreapta, stiu exact orarul metroului si al autobuzului si sar in primul care vine, iar apoi cele 10 minute de la metrou pana acasa le fac intr-un sprint din care-mi mai revin doar acasa.

Dar lucrurile bune bat cu mult inconvenientele: Degetzica a invatat deja ca merg la "facesa" (franceza) si vin seara, iar orice intalnire cu "daddy" la metrou presupune obligatoriu si plecarea mea la franceza, chiar daca noi ne-am intalnit sa mergem la restaurant. Pentru ca i-am spus intr-o zi ca "maine merg la franceza" ma intreaba in fiecare zi "maine facesa, maine facesa?". A doua zi, ba chiar si multe zile dupa aceea, imi povesteste cand isi aduce aminte ce a facut cu "daddy": cum au fost ei la Muzeul Tramvaiului si au vazut un tren, cum i-a pus pantalonasii de casa in loc de cei de pijama si ea i-a spus ca "nu buni, casa!", cum au fost la nisip si au facut "ghigha" (mamaliga) mare, mijlocie si mica, exact cum i-am citit eu in poveste si multe altele. Sunt uimita de memoria ei si de capacitatea de a povesti din amintire, mai ales ca atunci cand suntem cu masina (si nu are mare vizibilitate de pe scaunul ei din spate) recunoaste locurile in care am mai fost si stie ca ne apropiem de casa inca de cand mai avem un kilometru. Neincrezatoare, ii verific des acuratetea cu Printzul Consort, dar nu ar trebui s-o mai fac: fetita spune tot ce stie.

Dar toate lucrurile de mai sus nu sunt nimic fata de marea si buna schimbare ce a avut loc in relatia tata-fiica. In doar trei saptamani sentimentele lor s-au schimbat atat de mult si atat de frumos ca nu incetez sa ma mir de ce nu am vazut calea asta mai demult. Desi eu sunt in continuare pe locul unu in topul preferintelor, se simte in suflet, se citeste in timp si se vede cu ochiul liber ca Printzul Consort a castigat mult teren: este mult mai deschisa la activitati ce-l implica doar pe el, nu si pe mine, este mult mai afectuoasa cu el (iar lui ii vin lucrurile mai natural decat pana acum), accepta usor sa petreaca timp cu el, nu mai plange la baie daca nu sunt si eu prezenta si, mai ales, il cheama din proprie initiativa sa stea cu ea pana adoarme, atunci cand eu ma declar ranita. Sa nu credeti acum ca pot pleca la o bere cu baietii ca nu-i asa: nu adoarme niciodata daca nu sunt si eu in preajma si daca nu a supt un timp incredibil de lung (zic eu, care ma asteptam la scaderea timpului petrecut la san, dar se pare ca nu-i asa) si nu am stat eu deja cu ea un alt timp incredibil de lung.

Ei, dar povestea cu somnul este noua si de necrezut. Copila noastra a dormit somnul de noapte de la nastere pana la 24 de luni in patutul propriu. Bineinteles, cititorii fideli, la fel de atenti ca si noi, stiu ca aceasta regula nu avea nici un fel de importanta la somnurile (si apoi somnul, vai, ce rau imi pare!) de pranz sau la somnul de noapte-dimineata. Ei, dar luna 25 a adus vacanta in Romania care a fost minunata si petrecuta cu fetita in pat, din motive total independente de vointa noastra. Eu m-am bucurat sa-i simt trupusorul cuibarindu-se in sufletul meu, Printzul Consort nu a avut parte de tratament decat o saptamana, Degetzica a fost, credem, cea mai fericita, daca in momentul in care ne-am intors in Belgia si la patul ei de fetita, a schimbat macazul. Este foarte fericita in continuare sa adoarma in patul ei. Initial eu m-am facut mica, mica si m-am inghesuit in treizeci de centrimetri ramasi la margine, doar-doar sa doarma copila fara traume si suferinti. Adica da, m-am facut obiectul de confort al copilei. Dar copila a inceput sa se trezeasca noaptea. Asta nu ar fi o problema, nu-i nici prima, nici ultima oara cand o face, mai ales ca o face din motive temeinice, nu din ratiuni egoiste si manipulatoare, cum inca mai aud prin prea multe colturi. Si ce face ea cand se trezeste? Nici una, nici doua strabate distanta (mica) dintre cele doua camere si ale caror usi sunt intotdeauna deschise si se baga langa noi in pat. Intotdeauna, in mijloc, pe perna cu iepurari, orice tulburare a ordinii se lasa cu scene greu de controlat la orele mici ale noptii, asa cum aveam sa aflu atunci cand am lasat-o la margine si m-a strecurat langa Printzul Consort. De altfel, imi arata ordinea asta si atunci cand ne jucam cu familia de Hello Kitty: mamica si taticul Hello Kitty strajuiesc intotdeauna cele doua fetite la marginea servetelului ce le serveste drept pat.

Cateodata vine la 7-8 dimineata, cateodata la 4-5, ba chiar au existat seri cand nici n-o adormisem bine ca a dat trezirea si s-a mutat la noi in camera. De multe ori este atat de silentioasa si-si stie atat de bine locul incat dimineata ne trezim ametiti si cu fetita langa noi si ne intrebam unul pe altul "Dar tu stii cand a venit Degetzica la noi in pat? Nu, nici tu nu stii?". Imi ghidez sufletul sa-mi captuseasca curbura trupului, dar Degetzica este deja mare, nu ma incape. Isi trece piciorusele peste picioarele mele, ma ia de gat sau, cel mai probabil, isi indeasa manuta in decolteul meu si-si ingroapa fata in fata mea pana la sufocare. In noptile astea inca miroase a bebelus usor transpirat, iar noi radem deasupra capului ei, cuibarindu-ne sufletele pline pe margini de pat.

- Vrei sa te ajute, mamica, draga mea?

- Nu, Mimika!

- Bine, mamico, Mimi face, sa-mi spui numai daca ai nevoie de ajutor.

- Nuuu, Mimika!

- Da, am inteles, Mimi face si mamica se uita.

- Nuuuuuu, Mimika!

De fapt, nu intelesesem: copila s-a rebotezat. Dupa modelul "mami'ka", Degetzica este de o luna incoace Mimika. In sus si-n jos numai asta auzim: Mimika, Mimika.

Vorbeste bine, din ce in ce mai bine, ii apar cuvinte in vocabular despre care nici nu stiam ca le stie sau ca le-a auzit, dar conjugarile ii raman misterioase, iar pronumele inca nu exista. A inceput sa prefere romana in detrimentul englezei (e normal, vorbim mult mai mult in romaneste), dar prinde cuvinte frantuzesti cu o usurinta care ma incanta si ma intriga, totodata. Numara pana la 4, iar asta ii iese mai bine in engleza decat in romaneste. Are notiunea de "mijlociu" si aranjeaza corect trei forme de diferite marimi. A inceput sa numeasca si formele, dar teoria mea cu numarul de laturi a lasat-o rece, rece. Cele mai amuzante cuvinte de luna aceasta sunt "topocaliu" (portocaliu), "zazauru'" (dinozaurul) si "alo" (mango).

Sentimentele incep sa capete nume si se straduieste sa le exprime verbal. Cel mai des pomenit este cel de frica si este uimitor sa vezi ce frici poate avea un toddler: de la eterna frica, aspiratorul, pana la "bee" (toate gazele, fluturii si mustele), trecand pe la pisica de pe strada la vederea careia chiuie de bucurie, dar de care nu a indraznit sa se atinga decat foarte greu si numai asezata la o inaltime confortabila fata de aceasta - adica din carucior. Ii este frica inclusiv de masina care tunde iarba, de perusul bleu, Zuzu si de masina de spalat vase. Este uimitor si cumva ingrijorator sa constat ca are frici pe care nu le-am pomenit sau exploatat niciodata si incerc sa-i explic de fiecare data cat de trista/urata/murdara/grea ar fi fost viata noastra fara obiectul fricii ei. Repeta teoria dupa mine, da semne ca ii este clar ce am vrut sa spun si imi impartaseste opinia, iar data viitoare numai ce-o aud "fica (frica), Mimi".

Ne spune cand "Mimi oa-oa" si ne descrie exact care-i motivul pentru care a plans. Daca ne facem ca nu pricepem, ne spune verde in fata "pange (plange) Mimi". Ne arata un baietel intr-o care si ne spune ca-i "tist" (trist). Iubirea este exprimata (si aratata) tot prin "pup, mami, pup", la care se adauga mangaieri pe mana si rostirea cu voce blanda (vocea mea) "gata, gata".

Isi leagana papusa, o "sssss"-ie si-i canta "Nani, nani, puiul mamii", si-o baga in san sau si-o leaga cu o pereche de pantalonasi si spune ca a pus-o in "duca" (Manduca). Saptamana aceasta nu mai vrea sa mearga la copii, la gradinita, ramane "acas'", dar saptamana trecuta era foarte incantata de proiect si isi pregatise si cele doua ghiozdanele in care-si pusese papucei si "banza" (branza).

Se pare ca incet, incet se duce si criza varstei de doi ani, iar Degetzica se reintoarce in pielea ei de copil ideal-pe-care-toate-mamele-si-l-doresc. Sau am devenit eu maestra in artat teatrala, jucand sangele rece chiar si atunci cand inima imi este peltea in capul pieptului si oferindu-i castigul unor negocieri modeste pentru a pastra la discretia mea alegerile cu adevarat importante. Asa ca dimineata insir pe covor sapte perechi de chilotei si sapte perechi de sosetele in fata carora ea staruieste indelung, cantarindu-si fiecare alegere pentru ca stie ca regula jocului este sa nu se razgandeasca. Evident ca o las intotdeauna sa se razgandeasca (de maxim trei-patru ori, am si eu o rabdare limitata, totusi), dar ii prezint varianta ca si cum i-as fi facut un mare favor.

Psihologia inversa si exemplul meu merg de minune in cazurile extreme, cand apa din cada s-a racit de atata negociere intre ea si Printzul Consort sau in cazuri mai delicate, gen siropuri si pastilute. Ehe, pai cat First Defence am inghitit eu din rolul de chibit, numai noi doua stim sau nici macar atat!

* va urma *

Si eu imi port fetita!

2011-10-10T03:49:00.001+02:00

Vedeti imaginea aia frumoasa din dreapta paginii, cu mamicile acelea trase prin inel si bebelusii fericiti, lipiti de ele? Daca nu v-ati dat seama pana acum, este imaginea prin care se promoveaza in Bucuresti Saptamana Internationala a Bebelusilor Purtati. Ei, preluand imaginea, tocmai am vrut sa scriu deasupra ca si eu imi port bebelusa, dar o urma de adevar m-a oprit: Degetzica nu mai este o bebelusa, ci o fetita de doi ani si doua luni.

Cu toata corectia, faptul ramane: Degetzica este o fetita purtata, iar asta ne place amandurora. Desi nu ne putem lauda cu o purtare exclusiva, avand in vedere inceputul nostru intr-ale parentingului, cu carucior si tot tacamul, eu nu pot decat sa ma bucur ca am ajuns aici: Degetzica nu a fost refuzata niciodata atunci cand a cerut in brate (ba chiar este si imbiata la asa ceva cateodata, doar-doar mai apuc si eu cateva minute de liniste), daca in acel moment puteam sa-i indeplinim dorinta. Am privit intotdeauna cu tristete copiii care, fie vazand-o pe Degetzica, fie doar dintr-o nevoie de afectiune si de apropiere, s-au cerut in brate si au refuzati pe principiul ca pe "mami o doare spatele, mana, piciorul" sau, si mai crud, "dar ce, tu mai esti bebelus?" sau "ai picioare si stii sa mergi, mergi". Cat de simplu s-ar fi rezolvat totul cu un sling, mei tai sau un SSC!

Sa ne intelegem: nu sunt impotriva carucioarelor. Si noi avem unul, cumparat pe bani grei cu cateva luni inainte de a cumpara un sling, carucior pe care-l folosim si acum. Pe vremea cand ne pregateam sa devenim parinti, nici nu-mi imaginam viata fara carucior. Am petrecut luni intregi citind despre carucioare, de la tipul tesaturii, specificatii legate de dimensiunea rotilor si numarul de spite pana la conditii de livrare din SUA sau UK. Dupa ce am cumparat caruciorul, mi-a picat in mana Continuum Concept de Jean Liedloff, iar de aici pana la sling nu a fost decat un pas.

Cand am incercat s-o punem prima data pe Degetzica in sling plangea de mama focului. Ca de-asta si voiam s-o punem... Evident ca in panica generala (prin generala insemnand Printzul Consort si cu mine, Degetzica nu participa la proces, ea fiind ocupata cu niste cerinte neindentificate de noi) nimeni n-a avut timp sa citeasca instructiunile si, desi aveam impresia ca stiu ce fac, am ratat magistral. Am avut nevoie de o intalnire cu cateva mamici inimoase pentru a iesi cu fata curata din prima experienta cu slingul, dar trebuie sa recunosc ca in urmatoarele luni nu mi-am facut curaj pentru a pleca doar cu slingul, lasand caruciorul acasa. Degetzica, in 98% din cazuri, nu avea nimic impotriva caruciorului, iar eu nici atat pentru ca descoperisem ca in cosul de cumparaturi se pot cara din piata kilograme bune de struguri, pere, mere si pepeni. In celelalte 2% din cazuri scoteam frumusel slingul din geanta, mi-l puneam, introduceam Degetzica si ne plimbam asa, ea la pieptul meu si eu impingand caruciorul.

Din cauza unor haine de iarna alunecoase si a unei Degetzici care se agita in sling pana cand scapa pe dedesubt, slingul nu a fost marea noastra dragoste. Nici mei tai-ul comandat cateva luni mai tarziu, in cozile caruia ma incurcam mai mereu si ajungeam sa le tarasc prin praful parcarilor de supermarket. Adevaratul coup-de-foudre s-a petrecut fix acum un an cand am plecat de la intalnirea organizata de HipHip cu ocazia Saptamanii Internationale a Bebelusilor Purtati (nu-i asa ca va suna cunoscut?) cu Degetzica intr-o Manduca neagra. Nu conta ca era usor decolorata, nu conta ca nu o spalasem inainte, ce era cu adevarat important era ca pentru prima oara trotuarele inguste nu contau, masinile parcate pe trotuar ma faceam sa zambesc, nu sa injur, iar eu ma simtisem cea mai libera si mai fericita mamica.

De atunci nu ne-am mai despartit de Manduca: am fost cu ea la munte (in drumetie), la mare (de doua ori in Olanda, o data in Belgia, in Romania am uitat-o acasa si ce rau a fost fara ea), la Paris, la Bruges, la Gent, Luxembourg, la Zoo, in padure, ne-am plimbat cu metroul, tramvaiul, autobuzul, am avut-o cu noi in taxi si in avion, am scos-o la Mall, dar si la cules de cirese, la cina la restaurant, dar si la primarie, cand avem rendez-vous, am vizitat muzee si berarii (ma scuzati, suntem in Belgia!) sau pur si simplu am fost pana la farmacie sau in piata. Manduca este de neinlocuit. Si este atat de neinlocuit, asa ca am inceput s-o facem cadou: una bej aici, o jumatate dincolo, asa se construiesc mamicile purtatoare. Oriunde am pleca, chiar daca avem caruciorul la noi, strecor in geanta si Manduca pe principiul "nu se stie cand iti trebuie". Prefer sa-mi las acasa trusa de machiaj si Kindle-ul meu roz decat sa nu iau Manduca si haina de ploaie (din nou, suntem in Belgia, la ce va asteptati?).

Cu Degetzica in Manduca am dat luni intregi cu aspiratorul in apartamentul minuscul din Luxembourg, am gatit mancaruri din 3 ingrediente sau ceva complicat, am fost la cumparaturi sau la mall. Cu Degetzica in Manduca am invatat sa-mi apreciez din ochi proportiile corpului, doar pentru a nu-i deranja somnul incercand o anumita haina si am invatat sa-mi iubesc libertatea. Degetzica in Manduca este mangaiata des peste spatele curbat, asemanator unei burti gravide situate prea sus, este sarutata apasat sau delicat, de nenumarate ori si mai ales, este adapostita intre pliurile hainei si bratele mele atunci cand cineva ii pune o intrebare sau vorbeste despre ea. Astfel, Degetzica a fost purtata intr-un sling, intr-un mei tai, intr-o Manduca, un Beco si o Manduca NewStyle. Degetzica improvizeaza o Manduca din orice pereche de pantalonasi si din orice esarfa pentru a-si purta bebelusii si animalutele de plus, iar atunci cand vede un bebelus purtat imi atrage atentia "duca, mamica, duca".

Nu m-a interesat cand mi s-a spus ca-i deformez coloana purtandu-o de la trei saptamani. Ba sa avem pardon, pozitia ii face chiar bine, ca de-asta se cheama fiziologica. In plus este in contact cu mine, imi simte bataile inimii, imi aude respiratia, cuvintele, imi simte caldura.

Nu m-a interesat cand mi s-a spus ca o invat in brate, ca o rasfat, ca ne va "face pe degete" s-o tinem doar asa. Eu nu cred in rasfat, asa cum nu cred nici in manipularea de catre un bebelus de cateva saptamani-luni si nici in "invatatul" in brate. Dovada ca Degetzica statea (si sta) bine-mersi si in carucior. Si chiar daca ar fi asa, este asa de rau ca bebelusul te "manipuleaza" sa-l tii in brate? Poate este programat genetic din mosi-stramosi sa o faca, pentru a-si asigura supravietuirea.

Nu m-a interesat cand prietenii m-au privit cu oroare cand au vazut ca o bucatica din sandviciul pe care tocmai il mancam a cazut pe capul Degetzicii. Am fost doar mai atenta data viitoare.

Zambesc amabil atunci cand lumea ma caineaza pentru durerile pe care ar trebui sa le am din cauza purtarii indelungate a Degetzicii. Si cand se mira ca la constitutia mea port un copil ce cantareste aproape 25% din greutatea mea. Doamnelor si domnilor, asta inseamna un carrier bun: pe langa o pozitie corecta a bebelusului, acesta asigura si confortul parintelor. Din punctul asta de vedere, SSC-urile sunt ca Bugaboo-urile: cele mai bune, doar sa ti le permiti.

Nu ma intereseaza ca lumea spune ca Degetzica este prea mare pentru a fi carata in brate. Dar nu o car in brate si, in plus, este mare atunci cand va spune ea ca este mare, nu o sa-i refuz niciodata dreptul la apropierea noastra. Vrea in Manduca trei ore? In regula, trei ore va sta (unde nu am eu norocul asta). Vrea doar pana la colt ca a vazut o pisica pe trotuar? O dau jos, dar pastrez Manduca pe mine, just in case.

Acum ma intreb de ce nu am purtat-o mai mult. Mai des. Mai devreme. Pe urmatorul, i-am promis Printzului Consort, il voi purta doar in Manduca in primele opt luni. Va spun, mie Manduca si Magne-B6 mi-au salvat Zen-ul mamicesc!

Vanatoarea de gradinite

2011-10-08T05:39:00.000+02:00

Nu credeam ca voi ajunge sa scriu despre acest subiect, dar iata, am cazut si noi in patima cautarii de gradinite. Cand de-abia ajunsesem in Bruxelles si de-abia invatasem sa merg pana in parc fara GPS o mamica, de altfel, bine intentionata si cu care m-am si imprietenit, m-a intrebat daca Degetzica merge la creche. Nu, nu merge, stau cu ea acasa pentru inca un an, va merge la gradinita de-abia la anul. Si ati ales gradinita? ma intreaba ea, fara nici o urma de ironie. Pai nici pomeneala, nu stiu nici macar de unde se poate cumpara o paine dupa ce Marele Magazin Albastru a inchis, cum sa stiu unde sunt gradinitele, ba, mai mult, sa o fi si ales pe cea laudata si aurita? i-am raspuns fara sa arat vreo urma de panica.

Azi asa, maine asa, de fiecare data cand ma vedeam cu ea in parc ma intreba de gradinita. Eu nu si nu ca mai este timp. Pana cand, citind o carte a expatilor din Bruxelles aflu ca inscrierile la creche si gradinita se fac cel mai bine din luna a patra de sarcina pentru a fi siguri ca gasesti loc (inca sper ca acest sfat se referea la gasirea unei crese, nu a unei gradinite). Ooo, atunci sa ne punem pe cautat gradinite, zic si ma duc la Primarie sa-mi dea lista. Cum ce lista? Lista cu gradinitele publice din comuna in care locuim. Si am primit: lista cu crese publice, lista cu cele private (nu ne mai ajuta prea mult, la cresa copiii stau doar pana la 2,5 ani, maxim-maxim 3 ani) plus lista gradinitor publice. Totul printat si insemnat: franceza sau olandeza, dupa dorinta.

Dar prima gradinita ce ne-a facut cu ochiul nu a fost pe lista. Pentru ca mi-am dat seama ca nu-mi doresc sa bag aiurea nu stiu cate gradinite doar ca sa descopar ca ni se potrivesc. Asa ca am decis sa merg pe recomandari, iar prima a fost a unei alte mamici de la locul de joaca, o nemtoaica cu doi copii pe care i-a avut in doua locuri: la o gradinita privata si scumpa de care a fost multumita si mi-a povestit numai lucruri bune si la gradinita de care vorbesc si despre care ea spune ca este de calitate similara. Sper numai sa n-am vreun soc cand ma voi duce s-o vizitez, nu de alta, dar apoi am realizat ca pe copiii doamnei in cauza nu i-am vazut niciodata altfel decat cu secretii nazale pana la genunchi si cu hainele atat de murdare de ziceai ca le-au imbracat cateva zile la rand, nu una singura.

Atacul la gradinita se face asa: suni la doamna directoare (intotdeauna vorbesti cu doamna directoare, din cate am studiat eu problema) si-i expui "problema": ce varsta are copilul si de cand ai vrea gradinita. Daca mai sunt locuri, doamna directoare iti va stabili un rendez-vous (v-am spus ca aici nu poti nici stranuta daca nu ai rendez-vous?) in care iti va arata salile de clasa, locul de luat masa, locul de dormit (asta daca nu este tot in clasa, intr-un colt ascuns de o perdea), locul in care se "pazesc" copiii dupa orele de clasa, iar apoi va va invita in biroul dansei unde va va povesti despre valorile scolii si ce incearca ei sa faca pentru si cu copiii.

Discutia mea cu doamna directoare a decurs asemanator cu modelul de mai sus, ba chiar mai bine, caci am aflat ca de la 30 de luni, daca Degetzica este propre (si Degetzica este de mult), o pot doar doua zile pe saptamana cate patru ore, asa cum imi doresc, daca si ea va fi de acord. In regula, spun entuziasmata de idee, sa fixam rendez-vous-ul, va rog, presez eu sa nu cumva sa se razgandeasca.

- 26 octombrie, ora 9, imi ciripeste ea vesela, iar eu clipesc de cateva ori, sigura ca a facut o greseala: calculatorul imi arata ca suntem in 25 septembrie.

- Octombrie? ingaim. Dar octombrie este luna viitoare, nu-i asa?

- Da, da, pe 26 octombrie, ora 9 dimineata va astept sa discutam.

Mai poti sa spui ceva? Sa intrebi, de pilda, de ce te pot primi de-abia peste o luna, in situatia in care toata lumea se vaieta ca nu sunt locuri la gradinita, iar orice luna pierduta te aduce mai aproape de o gradinita flamanda (la gradinitele flamande sunt locuri aproape intotdeauna)? Nu mai poti: spui multumesc si ne vedem peste o luna, inchizi telefonul si incepi sa cauti frenetic alte mamici de incredere cu recomandari beton-armat.

Si atunci iti vine gandul bun: Oana are fetita la o gradinita pe care a laudat-o si de care este foarte, foarte multumita. Pui mana pe Facebook, il scarmeni pana iese de o discutie cu Oana si afli: da, gradinita este foarte buna, dar... Dar pentru ca este privata nu mai merge situatia unu de mai sus, "va aleg eu daca imi place de voi", ci este tocmai invers. Plus ca am nevoie de o recomandare, iar fara aceasta recomandare nu pot nici macar obtine un rendez-vous. In afara de problema recomandarii, pare prea bine ca sa fie adevarat: mancare foarte buna (sper nu facuta de Sodexo), iar gradinita nu costa 1000 de euro pe luna, asa cum costa cinci dimineti la Gradinita Montessori.

Acestea fiind zise, asteptam recomandarea si ziua de 26 octombrie si dam tarcoale gradinitelor din cartier pe care le-am debifat din lista pe motive de asfalt si uratenia locului de joaca si limba flamanda cu care inca nu ne simtim pregatiti sa avem de-a face. Cum aude larma copiilor iesiti in curte, cum imi cere s-o ridic peste gardul viu ca sa-i zareasca. Ieri,insa, am gasit o spartura in gardul viu si Degetzica si-a inclestat manutele si si-a lipit fata de gardul de sarma. Un baietele statea cu spatele la gard, dar pe partea cealalta. A fost suficient sa ne observe ca sa se insufleteasca subit si sa inceapa sa palavrageasca. In cateva secunde antenele celorlalti copii din apropiere au detectat ca la gard se intampla ceva mult mai interesant decat joaca din curte si s-au aciuat langa baietel. Degetzica, avida de copii, dar doar daca se afla la distanta de ea, s-a lipit de piciorul meu si acolo a ramas, iar eu raspundeam in rafale la intrebarile copiilor. A urmat un dialog halucinant de o parte si de cealalta a gardului, dialog in care mi-a povestit fiecare cum il cheama, cati ani are, despre fratii/surorile de la cresa "cu ciupercuta" (cresa de langa scoala), cu ce vine fiecare la gradinita dimineata, m-au rugat sa le spun cateva cuvinte in engleza, iar la final mi-au facut o demonstratie de sarituri, agatarea unor crengi ude de ploaie plus un sprint al unei fetite care se ducea la toaleta, dar care mi-a spus sa nu plec, caci se intoarce repede. Toti erau draguti, vorbeau cat mai clar ca sa inteleg, se inghionteau unii pe altii ca sa ajunga mai aproape de gard si sa ma poata intreba ceva si au fost foarte empatici cand le-am spus ca Degetzica este mica si nu merge la gradinita. I-as fi luat pe toti acasa, nu m-as mai fi dat dusa de langa ei, desi Degetzica, necajita ca atentia mi s-a indreptat dintr-o data spre alti copii, imi cerea sa plecam. Daca asa sunt toti copiii de peste trei ani, n-am nici o teama ca Belgia este o tara buna in care sa-ti dai copilul la gradinita, fie ea si de stat, desi pe la colturi aud critici aduse madame-lor ce-i au in grija.

Vorbe de Degetzica

2011-10-06T01:32:00.000+02:00

Incerc s-o conving sa-si tina papuceii Tikki in picioare, caci avem o pereche cu elasticul mai slab si ii scapa din picioare in cursul catararilor aventuroase pe canapea sau in scaunul de masa. Pana la urma, exasperata de multimea de argumente fara succes, argumente care exemplificau o anumita mizerie pe picioruse, pe sosete si un anume frig la picioare de care nu este absolut deloc impresionata, o urmaresc cu ei prin casa si o rog tare si declarativ sa-mi spuna unde gasesc o pereche ca a ei ca vreau sa-mi cumpar si eu vreo zece.

- "Cafur" (Carrefour), imi raspunde sec si fuge razand din calea mea.

- "Gios, mama, gios", imi spune "parola" pentru datul jos din scaunul de masa, parola ce am stabilit-o ca sa nu mai incerce sa coboare singura si sa-mi stea inima in loc de fiecare data.

- Gata, mamico, ai terminat?

- Oui, raspunde copilul meu poliglot ce trage cu urechea la conversatiile noastre.

Dupa ce am lasat-o o dimineata intreaga sa se joace pe balcon cu stropitoarea si ceainicul pline cu apa, dupa ce balconul a devenit prea mic pentru o apa atat de mare si a inceput sa stropeasca parchetul antic, raschetat, lustruit si cremuit temeinic de proprietara, am decretat sesiunea inchisa, mai ales ca mancarea de pranz era deja in farfurii.

- Mamico, gata, ne-am jucat suficient, hai sa dam cu mopul si sa ne spalam pe manute.

- Nuuuu, nu, nu, urla copila si se azvarlea teatral peste apa proaspat stropita, protejand-o.

- Ba da, mamico, ne mai jucam si alta data, dar astazi gata, ça suffit.

- "No sufi, no sufi"!

Bine ca ii cautam o gradinita in franceza si nu in flamanda ca cine stie cu ce-ar mai fi venit acasa...

Toate drumurile duc la Primarie

2011-10-04T03:54:00.000+02:00

Prima intalnire cu oficialitatile comunei in care locuim au fost in mai, chiar inainte de mutare: Printzului Consort ii trebuiau rapid acte de cetatean al comunei pentru a-si putea face cont bancar si card. I s-a raspuns civilizat, cu voce suava si cu surasul pe buze: ne bucuram ca ati venim, dar nu acceptam straini fara rendez-vous. Si-a facut rendez-vous si s-a prezentat in lunea urmatoare unde s-a decis in unanimitate (el nu a fost intrebat) ca actele nu-i sunt suficiente si ca trebuie sa mai aduca si altele. Intre timp, a (mai) (a)dus, iar povestea lui s-a terminat fericit dupa vreo doua luni si detalii nenumarate si deja uitate de mine, dar povestea noastra, a mea si a Degetzicii a continuat.

- Dumneavoasta si fata de ce nu v-ati inregistrat? ne intreaba dur politistul ce a venit sa verifice ca Printzul Consort locuieste intr-adevar la adresa declarata.

- Pai c-o fi, c-o pati, ca acte, ca apostilare, ca Romania, noi aici... incerc sa-i explic cat de bine ma pricep, in timp ce el ne priveste neincrezator de parca ar fi prima oara cand aude povestea.

Caci da, este o intreaga poveste. Pentru ca, desi avem certificat de casatorie si certificat de nastere internationale, in 3 limbi, printre care si franceza, autoritatile belgiene nu le recunosc ca fiind valabile pentru inscrierea in Registrul de Straini. Ele trebuie apostilate, iar apostilarea se face numai in tara. Acolo unde in Luxembourg am rezolvat trei carti de rezidenta in jumatate de ora cu actele pe care le aveam de-acasa, neapostilate, aici povestea s-a intins din mai pana acum, iar finalul este undeva, inca departe.

Pentru ca ne-a fost teama sa trimitem actele originale prin posta... Si pentru ca oricum mergeam noi in tara in august... Asa ca procesul inregistrarii noastre a mai intarziat o luna si l-am reluat in a doua zi de dupa concediu. Intram in cladirea cu pricina, ne invartim prin subsoluri si etaje si aflam din lift unde-i etajul nostru, cel cu Biroul de Straini. Parca nimerisem la un oficiu postal de cartier mai rasarit: acelasi zid de piatra ce ne desparte pe noi de ei, aceleasi dulapuri de metal ale caror usi pocnesc sec, iar cheia are forma unui ciocan, aceiasi functionari ce se prefac ocupati, stand cu nasul in calculator. Biroul de Straini este plin de afise mari, pe coli A4, in trei limbi: cetatenii strainii veniti pentru inregistrare sunt rugati sa-si aduca interpret, Biroul de Straini nu stie decat franceza si olandeza. Buna ziua, ne bucuram ca ati venit astazi, va facem rendez-vous pentru maine si va rugam sa completati formularul acesta.

A doua zi ma prezint cu 5 minute inainte de ora stabilita. La biroul nostru, coada. La ora fixata doamna iese in fata si striga: "Rendez vous de ora 10.30". Noi suntem, ii soptesc Degetzicii si o iau de aripioare ca s-o asez pe zidul inalt. Dam actele, li se fac copii, doamna ma intreaba unde-s cele cinci fotografii ale copilului. Nu-s, nu sunt decat ale mele, nu am crezut ca trebuie si pentru ea fotografii tip pentru acte oficiale. Trebuie, le aduceti data viitoare. Platim la casa pentru doua acte de identitate si ni se spune sa asteptam convocarea. Convocarea vine prin posta si ne anunta ca trebuie sa ne ridicam cartile de rezidenta. Cat dureaza? Vreo doua-trei saptamani.

La vreo saptamana a venit politistul. La ora 3 dupa-amiaza. A fost perseverent, a sunat la interfon cel putin 10 minute, 5 pana cand sunetul interfonului mi-a perforat lumea viselor si inca 5 pana cand am inlaturat scenariile cu talharul ce a astupat vizorul si mi-am dat seama ca suna interfonul, nu soneria de la usa. Mi-a spus si el ca voi primi o convocare prin posta. Cat dureaza? Vreo doua-trei saptamani, nu mai mult.

Saptamana trecuta am primit convocarea. Prin ea Biroul de Straini ma roaga sa fac neaparat un nou rendez-vous, sa nu ma duc neanuntata. Mi-au gresit numele, mi-au adaugat o litera la prenume, dar nu ma deranjeaza, suna mai bine asa. A doua zi plec mai devreme, trebuie sa-i fac poze Degetzicii la automatul de la parter. Se dovedeste a fi misiune imposibila: cand e scaunul prea jos, Degetzica nu ajunge sa-si potriveasca fetisoara in ovalul ecranului, cand e prea sus, e instabil si oricum Degetzica nu ajunge nici asa. O pun in picioare, se clatina, nu intelege ce vreau de la ea, in poze ies pe rand capul meu, o carte, ea razand si deci, neconforma. Sunt singurele variante ce mi se ofera, o aleg pe ultima si ma grabesc la intalnire.

Doamna este din ce in ce mai amabila, ma intreaba daca nu imi este greu sa o car pe Degetzica in Manduca si face conversatie cu fetita doar ca sa-mi dea vestea proasta: cartea de rezindenta inca nu-i gata, iar pentru moment imi va da o hartie ce tine loc de carte de rezidenta temporara. Dar cartea fetitei mi-o da chiar astazi, dureaza doar 10 minute. Cand este gata cartea definitiva? ma trezesc sa intreb, desi nici eu nu stiu de ce atata graba. In patru saptamani, cel mult, raspunde surazand si-mi pune hartia sub ochi, sa o semnez. Semnez, imi iau copia si ma pregatesc sa astept, dar ma gandesc sa-i spun in treacat ca mi-au adaugat o litera la nume. Nu ma deranjeaza, imi place, il puteti lasa asa daca doriti si nu va supara prea tare. Socata, ia hartia, o rupe, mestereste putin in calculator si scoate alta. Inca doua semnaturi, astept zece minute pentru cartea Degetzicii, urc doua etaje sa o caut pe doamna ce se ocupa de crese si gradinite si revin cu trei liste: crese, scoli comunale, scoli private. Cartea de rezidenta a Degetzicii e gata, doamna amabila ma trimite la casa sa platesc, achit inca o carte de rezidenta si o procedura standar pentru cetateti straini si ma pregatesc de plecare.

In drum spre iesire imi arunc ochii pe carte. Cartea Degetzicii are aceeasi eroare: numele meu cu o litera in plus. Dar am corectat, imi spune doamna cu naduf, acum ce fac? Hmmm, puteti lasa asa, daca nu va deranjeaza, indraznesc eu timid... Doamna o ia, sterge, scrie cu pixul, pune stampila, semneaza, a rezolvat. Pentru moment. Pana la cartea mea de rezidenta. Ma simt ca-n Romania, minus cozi.

Despre Manduca NewStyle

2011-10-01T04:51:00.001+02:00

Asa cum am pomenit in treacat in postarea precedenta, plecarea din Romania de pe aeroportul cu aer de autogara provinciala am efectuat-o purtand-o pe Degetzica cum altfel decat in dulce stil clasic, adica in fata, intr-o Manduca nou-nouta, turcoise, dar mai ales NewStyle si impingand de zor caruciorul in care isi gasise locul un rucsac cu limita de kilograme atinsa.

Manduca turcoise si NewStyle fusese un cadou-imprumut de plecare de la Cristina, o surpriza atat de frumoasa si de neasteptata incat amandoua ne-am facut luntre si punte pentru ca el sa ajunga la mine, unde luntrea a fost ea, iar puntea a fost Bunicul, ce a facut un drum special pana la aeroport ca s-o aduca. Totul a inceput cu cateva zile inainte la show room-ul Hip Hip unde Degetzica si Ada s-au intalnit cu Smaranda si cu Stefan, iar eu am mai cumparat o jambiera, doua, trei, am mai probat una-alta si m-am minunat de culorile superbe ale noilor Manduca. Va spun cinstit, daca as putea, mi-as lua una in fiecare din culorile navy, olive si petrol, alaturi de febletea mea, maro. Ooo, exista Manduca NewStyle? Dar ce-are in plus fata de cea "veche"? Numai atat? Aaa, si costa cu 40 de lei mai mult? Numai atat?

Asa a inceput povestea celor trei saptamani de testare: cu neincredere si cu putina nostalgie fata de Manduca noastra neagra, tocita, usor decolorata, dar atat de iubita si atat de moale de la atata purtare. Dar ia sa vedem: ce are Manduca NewStyle atat de nou, de frumos si de bun, incat se numeste NewStyle?

In primul rand, i-a fost facut un lifting si trebuie sa fiu sincera si sa recunosc: Manduca NewStyle arata grozav, foarte asemanator cu editiile limitate Manduca, dupa care mi se scursesera ochii de atatea ori, atat in Germania, unde toate Manduca vazute erau doar editii limitate, cat si pe site-ul Hip Hip. Acum nu mai are aplicat in partea de sus un patratel cu "o-bi-da" cum spune Degetzica, ci logo-ul este brodat direct pe material cu un fir plin, asortat la nuanta carrier-ului si care arata foarte chic. Patratelul cu logo-ul a fost micsorat si cusut pe centura lata din talie.

A doua schimbare este inlaturarea buzunarasului exterior, buzunaras ce nu exista nici la Manduca LimitedEdition. Motivul a fost nu-si doresc ca obiectele introduse sa jeneze in vreun fel spatele copilasului, dar eu sunt sceptica: buzunarasul era atat de mic si atat de strans, incat in afara unei cartele de metrou si a trei carduri bancare sau a unui telefon subtire nu mai puteai introduce altceva acolo. Plus ca buzunarasul nu era inchis in nici un fel si de fiecare data cand scoteam carrier-ul, uitam ca-mi pusesem acolo telefonul (anul trecut aveam unul subtire, acum n-as mai putea, tocmai din cauza jenei de care vorbesc producatorii) si-l aruncam cat colo.

Doua schimbari ce m-au surprins au avut loc la gluga, dar daca n-ai avut in viata ta o Manduca "veche" mai mult de o zi s-ar putea nici sa nu-ti dai seama. Gluga de la Manduca NewStyle nu mai are elasticul de pe verticala ce-ti permitea sa o micsorezi in inaltime in cazul unui capsor de bebelus si, in plus, a fost dublata cu acelasi material folosit la exteriorul Manducii. De fapt, tot materialul folosit acum la gluga se asorteaza cu nuanta carrier-ului, nu mai este bej/neagra, asa cum era la Manduca standard. Acesta n-ar fi un lucru rau, ba dimpotriva: adauga mai multa unitate vizuala produsului, daca aceasta nu s-ar traduce printr-o inghesuiala mai mare in buzunarasul special in care se "ascunde" gluga atunci cand nu este folosita. Acest buzunaras pentru gluga este si el foarte mic (nici o schimbare fata de editia anterioara), asa ca impachetarea glugii si introducerea ei fara sa faca o "galma" la exterior si nici pe spatele copilului este un test de indemanare. Dupa un an de folosire, daca nu impachetez gluga pe aceleasi dungi de fiecare data, eu (nu stiu altii cat de indemanatici sunt si cum pliaza foaia de hartie in 100) recunosc ca nu reusesc sa o fac sa arate frumos in buzunarasul ei.

Pe langa aceste modificari vizuale si de material care dau mai multa atractivitate noii Manduca, producatorii au gandit si o shimbare functionala si de confort si care,dupa parerea mea, poate inclina oricand (in care oricand egal atata vreme cat Manduca veche mai exista in stoc) balanta in favoarea acesteia din urma: au fost modificate bretelele.

Daca pana acum bretelele aveau doua cusaturi pe toate lungimea lor, compartimentandu-le astfel in 3 fasii, acum ele nu mai decat o cusatura pe mijloc, iar cele doua fasii rezultate, ca doua aripioare pufoase, nici nu se simt pe umeri. Poate diferenta nu este sesizabila la prima vedere, dar sa va spun unde am vazut-o eu: fiind foarte slaba, dupa ce o port cateva ore pe Degetzica si-mi scot carrierul, pe umeri am urmele tesaturii tricoului/bluzei pe care am purtat-o. Ei bine, cu Manduca NewStyle nu se vede nimic: nici un imprimeu pe pielea mea, caci de roseata nu poate fi vorba.

Vizual, si centura din talie pare putin mai lata in partea din fata, dar la masuratori, atunci cand am pus Manduca "veche" si Manduca NewStyle una langa alta, nu a reiesit lucrul acesta. Spre deosebire de Manduca standard, cea NewStyle mai are si un pliu exact sub popoul bebelusului, aparut, se pare, dorinta unei aranjari cat mai bune si precise a bebelusului in pozitia fiziologica, pozitia M (pozitia de broscuta, cu genunchii mai sus decat popoul). Mie mi se pare iarasi, inutil, pentru ca oricum nu vad pliul atunci cand o asez pe Degetzica, iar pentru a fi sigura ca am asezat-o bine ii verific intotdeauna piciorusele: distanta de la genunchi la marginea materialului trebuie sa fie egala la cele doua picioruse, altfel inseamna ca-i asezata dezechilibrat, intr-o parte.

In plus, producatorii precizeaza si mutarea cataramei centrale direct pe mijlocul centurii, dar eu nu am stiut sa observ lucrul acesta, pentru ca, in mod evident, ca orice femeie, am fost atrasa de altceva: seria BlackLine.

Eu nu stiu sa existe ceva mai atragator si mai frumos si mai etern la moda in afara de negru accesorizat cu un pic de culoare (dar doar un pic, da?) si presimt ca seria aceasta v-a da lovitura. Le-am privit minute in sir si nu m-am putut hotari: RadicalRed, pe ideea rochie neagra si ruj rosu sau ScreaminGreen, gen "salvati padurea ecuatoriala"? Dar AbsoluteBlue, culoarea preferata a adolescentei mele? Cred ca o pun pe Degetzica sa aleaga, pentru mine Manduca este ce era Manolo Blahnik pentru Carrie Bradshaw: mi le doresc pe toate. Si se pare ca nici Degetzica nu-i departe.

Marea de peste gard

2011-09-27T04:47:00.004+02:00

De obicei (asta insemnand toata vara plus o luna de toamna, cel putin cele pe care le-am prins noi aici) in bucatica de tara unde ne-am aciuat ploua si bate vantul pana cand uiti cum arata soarele si ajungi sa te multumesti si cu 15 grade de dimineata pana seara, numai sa nu mai vezi strop de ploaie nici in browser, nici pe pamant. Dar week-end-ul acesta a fost o vreme minunata, 24-25 de grade numai bune de umblat hai-hui sau de tinut copilul la locul de joaca pana cand se arameste sau de mers la piata (piata cu soare nu se compara cu piata cu ploaie sau cu nori) sau de vizitat un alt oras sau de... Ei, asta-i treaba cu mine si cu tara asta: sunt atat de disperata dupa soare ca de cand ii vad coltul prin fereastra noastra imensa cu vedere la padure alerg ametita intr-o parte si in alta parte si in a treia parte pentru ca nu stiu ce si cum sa fac mai intai ca sa ne imbatam cu totii de atata soare.

Duminica asta, cu ajutorul unor prieteni, am decis: e vremea de mareeeee. Si nu orice mare, ci cea olandeza, la o aruncatura de bat de cea belgiana, dar cu plaja mai larga, mai lunga si mai lata si cu salbaticia mai mare, dupa cum au votat experimentatii intr-ale plajelor si soarelui belgian. Dar duminica dimineata este si piata din comuna vecina si invitatia la vecina romanca de vis-a-vis, asa ca am facut piata pe repede inainte, am anulat rendez-vous-ul la romanca, am facut bagajul in regim de urgenta, renuntind in ultima clipa la costumele de baie (ei, e soare stralucitor, dar ultima data cand am fost la Marea Nordului ne-am pus jachete de vant pe noi, iar Degetzica a avut inclusiv caciula), dar luand doua perechi de jambiere (unele pentru picioruse si unele pentru manute de Degetzica), am hranit rapid si mai mult din mers Degetzica si am plecat spre mare putin dupa pranz, cu speranta din plin marturisita ca Degetzica va dormi tun pana la destinatie. In portbagaj aveam 6 pizza aburinde de la amicul nostru Papou, arabul care face cea mai buna pizza din toata comuna noastra. Drumul - o nimica toata, o ora si jumatate, timp tocmai bun pentru a raci si aerisi putin pizza.

Inca din parcare ne-am dat seama ca avem o problema: GPS-ul nu voia sa recunoasca adresa marii noastre, copiata frumos - tara, provincie, oras, strada - dintr-un mail de Printzul Consort. Am introdus orasul - nimic. Am introdus provincia - GPS-ul nu poate face cautare dupa provincie. Incercam strada - nu are nici un sens daca nu stim orasul, GPS-ul nu ne permite cautarea. Dam un telefon,, speram salvator spre unul dintre prieteni, degeaba: acesta ne spune ca poate nu avem noi hartile pentru Olanda (nimic mai gresit, ele erau sumedenie, mai putin cea care continea adresa noastra), dar ca putem sa mergem spre Rotterdam, iar la un moment dat vom vedea indicatoare cu orasul cu pricina. Noi introducem fericiti Rotterdam in GPS, timp estimat: o ora si jumatate, pornim veseli si cu ochii in patru si speram sa adoarma Degetzica. Ea nu si nu, ca Batman, ca acasa, ca nani, ca pipi, c-o fi, c-o pati. Adoarme intr-un final, final aproape de Rotterdam, iar noi avem timp sa ne ingrijoram: unde-i orasul nostru? Il cautam iarasi pe GPS: cu un "s", cu doi "s", cu "V" sau cu "W" - 0 rezultate. Ne impacientam, ne enervam, eu zic ca trebuia verificata adresa inainte de plecare, cu Google Maps, Printzul Consort se jura ca a copiat bine, ajungem la concluzia ca ne-a fost trimisa adresa gresit si iarasi ne enervam. Iesim de pe autostrada la o benzinarie si suntem luminati: orasului nostru ii lipsea un "l", plasat strategic si ghinionist dupa prima litera, varianta ce-l facea de negasit pe GPS. Tocmai atunci ne suna si prietenii care asteptau pizza de mai bine de o ora si jumatate, noi le explicam ca venim, dar dupa ce vedem Rotterdam-ul si-o pornim.

Degetzica se trezeste dupa 45 de minute de somn, vioaie si intrebandu-ne daca am ajuns. Pai nu, dar ajungem, dar mai stai putin, ia uite ce vaci frumoase si un TIR si motoclicisti, hai sa mancam niste paste cu pui in loc de biscuiti, hai sa mai cantam un cantecel, pe care-l vrei, pe "Zece degetele" sau pe Wheels On The Bus" si uite asa am mai facut o ora si jumatate spre magnifica mare pustie si frumoasa.

Am ajuns, da, bineinteles ca am ajuns! Olanda este tare frumoasa, iar soarele stralucitor o facea tulburator de dezirabila: mult, mult verde, vaci, oi, case frumoase si cartiere sic. Pe la 4.30 (plecati de la 2), parcam la marginea unei padurici si porneam pe jos, incarcati cu sacose si cu Degetzica in Manduca New Style, pe un drum pustiu cu lacuri in stanga si-n dreapta. Nici o masina, liniste, doar biciclistii ce ieseau din padure mai tulburau linistea locului. Ultima parte a traseului pe jos a fost cea mai dificila: am urcat vreo 30-40 de trepte pline de nisip si am ajuns: cat vedeai cu ochii numai mare si o plaja exact asa cum ni se promisese. Pizza era rece, berea era calda si soarele intrase in nori. Noi, adultii, ne-am mai pus cate un hanorac peste costumatia estivala si ne-am cuibarit unul intr-altul. Doar copilele, trei la numar, zburdau vesele in toate partile, isi puneau si-si scoteau colacul si miorlaiau ca vor in apa.

Degetzica era prima si am zis sa-i facem hatarul, caci stiam ca daca da de apa rece se intoarce rapid pe mal. Ei, de data asta nici vorba de asa ceva, desi apa era rece, iar mie imi inghetasera picioarele, ea alerga vesela prin apa, intai pana la glezne, apoi pana la genunchi, apoi a udat pantalonasii de tot, incat i-am scos, pentru ca la final, dupa cateva cazaturi artistice, sa-i scoatem si tricoul. Afara erau acum cam 21 de grade, eu aveam hanorac si pantaloni, iar Degetzica alerga goala-pusca pe toata plaja. Urmandu-i exemplul, una dintre fetite a prins si ea curaj si s-a aruncat in valuri, asa ca acum aveam doua de scos din apa, dar care nu se dadeau cu una, cu doua. De fiecare data cand anuntam ca mergem la patura sa ne schimbam de hainele ude si sa ne incalzim, amandoua incepeau sa planga si sa fuga de noi.

Degetzica se facuse deja rosie-vanata, dar asta nu parea s-o deranjeze pentru ca atunci cand am pipait-o ingrozita ca am lasat copilul sa inghete, ea era mai calda decat mine. De-abia dupa ce le-am momit (si speriat) cu niste meduze pe care le-am salvat de la pieire aruncandu-le inapoi in apa, le-am putut aduce pe uscat, dar nici vorba sa se lase imbracate nici macar cu un tricou. Degetzica, purtatoare de costum de baie si de slip pe plaja romaneasca, a facut nudism pe cea olandeza pana la plecare, iar marea ei placere a fost sa se acopere cu nisip cat mai bine si mai pe toate partile. E drept ca la un moment dat m-am gandit ca vom avea un inceput de saptamana infundat si secretor, dar am lasat-o sa se bucure, mai ales ca plaja era aproape pustie si doar la intalnirea ei cu apa incepuse sa apara o linie de pescari rabdatori ce-si intindeau unditele si sculele pe mal. Si apoi merita riscul, daca-i ultimul week-end frumos din toamna asta?

Am plecat tarziu, cand copiii incepusera sa dea semne de oboseala, iar soarele se pregatea sa apuna. Doar niste vapoare imense ce pufaiau prieteneste si aruncau fum cand se intalneau tulburau linistea ce se lasase si doar mirosul de combustibil ne amintea ca suntem in civilizatie. Altminteri, nisip curat, fara chistoace, pet-uri si cutii de bere, vecini de cearsaf la 100 de metri distanta si cele mai mari meduze pe care le-am vazut pana acum in libertate. Fara chioscuri cu bere, fara miros de mancare, fara toalete (asta a fost greu de indurat) si, mai ales, fara muzica.

Drumul de intoarcere a fost greu, cu blocaje si devieri de traseu, iar Degetzica ne-a tot povestit cum au intrat ele, fetele, in mare si cum au inotat. Si ne-a anuntat ca ea nu face la olita pe drum, ci doar acasa ("acasa da, afara nu"). A adormit intr-un final, lasandu-ne putin timp sa ne facem planuri pentru un alt week-end departe de casa, dar folosit mai din plin decat acesta. Ce stiti, mai tine vara-toamna asta si in octombrie?

PS. Da, ati citit bine: am avut timp de trei saptamani o Manduca New Style in teste si ras-teste. Ce a rezultat veti citi in urmatorul articol, asa ca nu lipsiti, se pun prezente!

Gradinita Disney - Nu, nu, nu!

2011-09-27T02:10:00.001+02:00

O citesc pe Zu de la inceputuri, cand nici urma de Piticot nu era pe blog sau in viata ei si a lui Bu. Dupa ce amandoua am devenit mame, ne-am si cunoscut: intai virtual, apoi si in viata reala. Prin vara-toamna anului trecut Zu era foarte incantata: gasise o gradinita dupa placul inimii pentru Piticot si pentru ea. Caci gradinitele nu sunt numai pentru copii, sunt si pentru mame si tati, ca ei sa nu plece cu inima stransa si cu sufletul in palma de teama ca le poate pati copilul ceva in cele 7-8-9 ore pe care le petrece la gradinita. E o dovada de mare incredere sa-ti lasi copilul pe mana unei gradinite, incredere pe care Zu a avut-o.

Si cand colo, ce sa vezi? Dupa aproape un an de boli si suferinti, dupa ce nu a stiut ce sa mai faca pentru a-l intari pe Piticot, Zu afla ca la gradinita Disney, locul de dormit al copiilor, aflat la demisolul cladirii, era plin de umezeala si posibil de igrasie. Iar cei de la gradinita nu au suflat o vorba despre conditiilor de sub propriul acoperis, in situatia in care ea s-a plans de problemele medicale ale Piticotului, explicandu-le ca organismul acestuia este atat de sensibilizat de desele raceli si viroze ca se poate ajunge la astm.

Daca nu ar fi fost vorba de Zu, poate nu as fi scris despre ce a patit cu gradinita Disney. N-as fi avut incredere poate. Dar o cunosc pe Zu: este sincera pana la Dumnezeu, este extrem de atenta la detalii si-si face nenumarate procese de constiinta ca a putut sa i se intample asa ceva ei si Piticotului ei. Sa nu spuneti ca nu v-am spus!